Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru comunitatea congoleză din Roma şi din Italia (1 decembrie 2019)

Papa Francisc: Boboto [pace]

Adunarea: Bondeko [fraternitate]

Papa Francisc: Bondeko

Adunarea: Esengo [bucurie]

În lecturile de astăzi apare des un verb, a veni, prezent de trei ori în prima lectură, în timp ce Evanghelia se încheie spunând că "vine Fiul Omului" (Mt 24,44). Isus vine: Adventul ne aminteşte această certitudine deja din nume, deoarece cuvântul Advent înseamnă venire. Domnul vine: iată rădăcina speranţei noastre, siguranţa că între suferinţele lumii vine la noi mângâierea lui Dumnezeu, o mângâiere care nu este făcută din cuvinte, ci din prezenţă, din prezenţa sa care vine în mijlocul nostru.

Domnul vine; astăzi, în prima zi a anului liturgic, această veste marchează punctul nostru de plecare: ştim că, dincolo de orice eveniment favorabil sau potrivnic, Domnul nu ne lasă singuri. A venit în urmă cu două mii de ani şi va veni iarăşi la sfârşitul timpurilor, dar vine şi astăzi în viaţa mea, în viaţa ta. Da, această viaţă a noastră, cu toate problemele sale, neliniştile sale şi incertitudinile sale, este vizitată de Domnul. Iată izvorul bucuriei noastre: Domnul nu s-a săturat şi nu se va sătura niciodată de noi, doreşte să vină, să ne viziteze.

Astăzi verbul "a veni" nu se conjugă numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru noi. De fapt, în prima lectură Isaia profeţeşte: "Vor veni multe popoare şi vor spune: «Veniţi, să urcăm pe muntele Domnului»" (2,3). În timp ce răul pe pământ derivă din faptul că fiecare urmează propriul drum fără alţii, profetul oferă o viziune minunată: toţi vin împreună la muntele Domnului. Pe munte era templul, casa lui Dumnezeu. Isaia ne transmite aşadar o invitaţie din partea lui Dumnezeu la casa lui. Suntem invitaţii lui Dumnezeu şi cel care e invitat este aşteptat, dorit. "Veniţi - spune Dumnezeu - pentru că acasă la mine este loc pentru toţi. Veniţi, pentru că în inima mea nu este un singur popor, ci fiecare popor".

Iubiţi fraţi şi surori, aţi venit de departe. Aţi lăsat casele voastre, aţi lăsat afecte şi lucruri dragi. Ajunşi aici, aţi găsit primire împreună cu dificultăţi şi neprevăzute. Însă pentru Dumnezeu sunteţi mereu invitaţi plăcuţi. Pentru El nu suntem niciodată străini, ci fii aşteptaţi. Şi Biserica este casa lui Dumnezeu: aşadar, aici simţiţi-vă mereu acasă. Aici venim pentru a merge împreună spre Domnul şi a realiza cuvintele cu care se încheie profeţia lui Isaia: "Veniţi, să mergem în lumina Domnului" (v. 5).

Însă în locul luminii Domnului se poate prefera întunericul lumii. Domnului care vine şi invitaţiei sale de a merge la El se poate răspunde "nu, nu merg". Adesea nu este vorba despre un "nu" direct, obraznic, ci ascuns. Este nu-ul despre care ne avertizează Isus în Evanghelie, îndemnându-ne să nu facem ca în "zilele lui Noe" (Mt 24,37). Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe? S-a întâmplat că, în timp ce urma să vină ceva nou şi răscolitor, nimeni nu dădea importanţă, toţi reduceau viaţa la necesităţile lor, se mulţumeau cu o viaţă plată, orizontală, fără elan. Nu există aşteptarea cuiva, numai pretenţia de a avea ceva pentru sine, de consumat. Aşteptare a Domnului care vine şi nu pretenţie de a avea ceva noi de consumat. Acesta este consumismul.

Consumismul este un virus care atacă credinţa la rădăcină, pentru că te face să crezi că viaţa depinde numai de ceea ce ai, şi astfel uiţi de Dumnezeu care îţi vine în întâmpinare şi de cel care este lângă tine. Domnul vine, dar urmezi mai degrabă apetiturile care îţi vin; fratele bate la uşa ta, dar te enervează pentru că deranjează planurile tale - şi aceasta este atitudinea egoistă a consumismului. În Evanghelie, când Isus semnalează pericolele pentru credinţă, nu se preocupă de duşmanii puternici, de ostilităţi şi de persecuţii. Toate acestea au fost, există şi vor fi, dar nu slăbesc credinţa. În schimb, adevăratul pericol este ceea ce anesteziază inima: este dependenţa de consumuri, este a lăsa inima îngreunată şi disipată de necesităţi (cf. Lc 21,34).

Atunci se trăieşte din lucruri şi nu se mai ştie pentru ce; au atâtea bunuri dar nu se mai face binele; casele se umplu de lucruri dar se golesc de copii. Aceasta este drama de astăzi: case pline de lucruri dar goale de copii, iarna demografică pe care o suferim. Se aruncă timpul în distracţii, dar nu mai este timp pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Şi când se trăieşte pentru lucruri, lucrurile nu mai sunt suficiente niciodată, aviditatea creşte şi ceilalţi devin piedici în alergare şi astfel se ajunge să fim ameninţaţi şi, mereu nesatisfăcuţi şi supăraţi, creşte nivelul urii. "Eu vreau mai mult, vreau mai mult, vreau mai mult...". Vedem asta astăzi acolo unde domneşte consumismul: câtă violenţă, chiar numai verbală, câtă furie şi voinţă de a căuta un duşman cu orice preţ! Astfel, în timp ce lumea este plină de arme care provoacă morţi, nu ne dăm seama că noi continuăm să înarmăm inima cu furie.

Din toate acestea Isus vrea să ne redeştepte. Face asta cu un verb: "Vegheaţi" (Mt 24,42). "Fiţi atenţi, vegheaţi". A veghea era treaba santinelei, care veghea rămânând treaz în timp ce toţi dormeau. A veghea înseamnă a nu ceda în faţa somnului care-i învăluie pe toţi. Pentru a putea veghea este nevoie să avem o speranţă sigură: că noaptea nu va dura pentru totdeauna, că în curând vor veni zorile. Aşa este şi pentru noi: Dumnezeu vine şi lumina sa va lumina şi întunericul cel mai dens. Însă nouă ne revine astăzi să demascăm înşelăciunea că suntem fericiţi dacă avem multe lucruri, să rezistăm în faţa luminilor orbitoare ale consumismelor, care vor străluci peste tot în această lună, şi să credem că rugăciunea şi caritatea nu sunt timp pierdut, ci comorile cele mai mari.

Când deschidem inima faţă de Domnul şi faţă de fraţi vine binele preţios pe care lucrurile nu ni le vor putea da niciodată şi pe care Isaia le vesteşte în prima lectură, pacea: "Vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor, în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul" (Is 2,4). Sunt cuvinte care ne fac să ne gândim şi la patria voastră. Astăzi ne rugăm pentru pace, grav ameninţată în estul ţării, în special în teritoriile Beni şi Minembwe, unde izbucnesc conflicte, alimentate şi din afară, în tăcerea complice a atâtora. Conflicte alimentate de cei care se îmbogăţesc vânzând armele.

Astăzi amintiţi o figură foarte frumoasă, fericita Marie-Clémentine Anuarite Nengapeta, ucisă violent nu înainte de a-i fi spus călăului său, ca Isus: "Te iert, pentru că nu ştii ce faci!". Să cerem prin mijlocirea sa ca, în numele lui Dumnezeu-Iubire şi cu ajutorul populaţiilor vecine, să se renunţe la arme, pentru un viitor care să nu mai fie unii împotriva altora, ci unii cu alţii, şi să se convertească de la o economie care se foloseşte de război la o economie care slujeşte pacea.

Papa Francisc: Cine are urechi pentru a înţelege

Adunarea: Să înţeleagă

Papa Francisc: Cine are inimă pentru a fi de acord

Adunarea: Să fie de acord.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 439.