Consideraţie la prima duminică din Advent - Anul A - 2019

Is 2,1-5; Ps 122; Rom 13,11-14a; Ps 85,8; Mt 24,37-44

"Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta" (Ps 85,8).

Cu această duminică am început timpul sfânt al Adventului, "advent" care înseamnă atât "aşteptare" cât şi "venire" a cuiva important. Pentru noi creştinii Adventul este un timp de aşteptare vigilentă a lui Isus, mai întâi venirea sa liturgică de la Crăciun şi de la celelalte sărbători când vom retrăi în prezent: naşterea, creşterea, învăţătura, suferinţele, moartea, învierea, înălţarea, glorificarea şi trimiterea Duhului Sfânt şi apoi sosirea reală de la Parusie (venirea de-a doua a lui Isus de la sfârşitul timpului) când va încorona şi va desăvârşi lucrările primei sale veniri. Dar pentru ca noi să fim cât mai bine pregătiţi, atât pentru venirea liturgică de la Crăciun şi de la celelalte sărbători, cât şi pentru venirea reală de la Parusie, Isus rămas cu noi până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), vine deja zilnic la noi în cuvânt şi euharistie, prin care ni se dăruieşte şi cere dăruirea noastră (cf. 1Cor 11,25); vine zilnic prin fraţii noştri prin care ne întăreşte, dar ne cere şi să-i întărim (cf. Mt 25,40); vine zilnic prin semnele timpurilor prin care ne vorbeşte şi ne cere să vorbim despre ele şi altora (cf. Mt 16,3); şi mai vine zilnic şi prin vietăţile şi prin natura înconjurătoare, prin care ne învaţă lauda Creatorului, dar ne cere şi să protejăm aceste voci (cf. Ps 96,11-12).

Nici una din aceste întâlniri zilnice cu Isus, întâlniri enumerate mai sus, nu sunt întâmplătoare pentru cel care crede, iubeşte şi speră. Ne trebuie doar credinţă pentru a-i sesiza prezenţa lui Isus în cuvânt şi euharistie (cf. In 6,51); ne trebuie şi o inimă plină de dragoste pentru a-l putea vedea venind la noi în întâlnirile cu semenii, în realităţile pe care le trăim şi în celelalte făpturi create (cf. Rom 1,20) şi pornind de toate aceste vizite zilnice să le pregătim pe celelalte două de la Crăciun şi Parusie. Apoi ne trebuie şi o inimă misionară şi plină de speranţă ca să înţelegem că aşa cum profeţii au pregătit lumea pentru prima venire a lui Isus sub toate aspectele ei (cf. Lc 24,25), tot astfel prin aportul nostru vom pregăti oamenii pentru cea de-a doua venire a lui Isus pe nori ca Judecător şi Mântuitor (cf. Mc 16,20), venire la care toţi să fie aleşi şi răpiţi în paradis (cf. 1Tes 4,17; Ap 1,7).

Şi ca să fim printre cei aleşi la Parusie avem nevoie de vigilenţă prin să-i sesizăm venirea aflată în desfăşurare şi să-i ieşim pregătiţi în întâmpinare. De aceea, sfântul Augustin (354-430), spunea: "Mi-e teamă de Isus care trece fără să-i pot simţi prezenţa!" Comportamentul slujitorului care aşteaptă întoarcerea Stăpânului (cf. Lc 12,36) şi a fecioarelor înţelepte care îşi aşteaptă Mirele, descrie foarte bine semnificaţia pregătirii şi a vigilenţei (cf. Mt 25,10).

Din decorul violet al timpului liturgic de Advent face parte şi "coroniţa de Advent cu cele patru lumânări". Prin coroniţa de Advent confecţionată în formă de cerc şi din cetină verde de brad, coroniţă pe care o aşezăm în bisericile şi casele noastre în acest timp sfânt, simbolizăm dumnezeirea şi viaţa veşnică a celui aşteptat care vine să ne mântuiască şi din care să ne împărtăşească şi nouă. Iar cele patru lumânări pe care le aprindem succesiv în fiecare duminică din acest timp sfânt simbolizăm cei patru mii de ani de aşteptare a mântuirii, aşteptare cu luptele ei contra întunericului şi păcatului, atât din noi, cât şi din jurul nostru, lupte care fac posibilă primirea lui Isus ca Mântuitor şi Domn în viaţa noastră. Pentru că cetina verde a coroanei de Advent ne aminteşte şi de laurii învingătorilor din vechime, prin utilizarea ei liturgică îi spunem lui Isus că el este coroana noastră şi că noi suntem coroana lui.

Începem cu această duminică nu numai un nou an liturgic, nou an notat simbolic cu "A", nou an în care Isus ne vorbeşte cu prioritate prin Evanghelia după sfântul Matei şi prin rămânerea sa cu noi, nou an care făcând un arc peste timp, ne poartă de la aşteptarea primei sale venirii ca mântuitor până la aşteptarea celei de-a doua sa venire ca Domn şi Judecător, pentru a ne răpi pe nori în rai, unde el este glorificat acum la dreapta Tatălui său şi unde ne pregăteşte un loc în casa lui (cf. In 14,2); dar cu această duminică începem şi un nou itinerar al mântuirii noastre, după multe altele de până acum.

De ce este nevoie să începem un nou itinerar de pregătire pentru întâmpinarea sa ca mântuitor la Crăciun şi apoi la Parusie? Ca să fim cât mai bine pătrunşi de lumina lui, ca să fim cât mai bine zidiţi sufleteşte, ca să-l putem mărturisi cu mai multă convingere şi să putem primi în siguranţă moştenirea sa veşnică împreună cu toţi sfinţii (cf. Fap 20,32). Iată şi o imagine plastică în acest sens:

Cineva a visat că a murit şi murind a intrat într-un şir ce înainta spre poarta cerului, poartă la care fiecare trebuia să spună o parolă pentru a putea fi primit înăuntru, parolă pe care unii o ştiau din timpul vieţii, iar alţii cum era şi el, au aflat-o stând la rând. Parola era foarte simplă: "Isuse, te iubesc!" Aflând-o a tot repetat-o ca să nu o uite, dar cu toată străduinţa sa, tocmai la poartă a uitat-o. Atunci a fost scos din rând şi Cineva plin de îndurare l-a trimis înapoi pe pământ ca să înveţe "parola" nu doar cu vorbele, dar cât mai ales cu faptele vieţii. Aşa trebuie să privim şi noul an liturgic ca pe un semn de milostivire din partea lui Dumnezeu care ne mai acordă încă o şansă de mântuire pe lângă multe altele pierdute (cf. 2Pt 3,9).

Conform celor trei lecturi biblice de astăzi, tema principală a acestei primei duminici din Advent, este aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Isus în slavă.

Profeţia lui Isaia din această duminică (cf. Is 2,1-5) ne poartă privirile spre muntele Sionului unde se află Dumnezeu locuind în Templul său. Către acest templu profetul vede îndreptându-se mulţimi nenumărate de oameni aparţinând nu doar poporului ales, ci şi tuturor naţiunilor de sub cer. Profetul vede aceste mulţimi înaintând din toate părţile către Ierusalim pentru că acolo l-au descoperit pe Dumnezeu în justeţea Legii, dar mai ales în voinţa sa de mântuire a tuturor păcătoşilor. Această speranţă vie în Dumnezeu îi determină să dezamorseze tensiunile şi războaiele dintre ei, să-şi transforme săbiile în fiare de pluguri şi lăncile în seceri şi apoi să facă din însuşi sufletul lor un templu vrednic să-l primească.

Psalmul 122 de astăzi face parte din psalmii numiţi "Cântările Sionului", sau "Psalmii Treptelor" (Psalmii 120-134), psalmi care cântă providenţa şi mântuirea lui Dumnezeu. Aceşti psalmi pornesc de la asuprirea lui Israel de pe pământ şi ajung la aşezarea definitivă a credincioşilor în Ierusalimul ceresc, în împărăţia cerurilor, adevăratul Templu şi Munte al Sionului. Asediaţi de asirieni din afară şi asupriţi dinăuntru de duhul lui Antihrist, aleşii nu mai privesc spre munţi, ca în Psalmul 121, ci privesc direct spre Dumnezeu cel din ceruri care vine să-i salveze şi să le ofere pacea. Pacea cuprinde în ea toată mântuirea, fericirea, bunăstarea şi siguranţa veşnică.

Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 24,37-44) ne arată cum i-a amăgit diavolul din totdeauna pe oameni ca să piardă mântuirea şi pacea lui Dumnezeu. Isus ia amăgirea diavolului din timpul lui Noe ca referinţă pentru toate amăgirile din toate timpurile. Amăgirea oamenilor de pe timpul lui Noe şi din toate timpurile constă în preocuparea excesivă pentru cele trupeşti: mâncare, băutură şi distracţii, şi preocupare minimă şi chiar zero pentru suflet, amăgire datorită căreia contemporanii lui Noe au fost surprinşi nepregătiţi de potop, în ciuda predicii de 120 de ani a lui Noe; iar oamenii din celelalte timpuri au fost surprinşi nepregătiţi de diferite feluri de moarte şi s-au pierdut în ciuda multor ani de chemare la mântuire. Dar pericopa evanghelică de astăzi ne face să vedem anticipat şi evenimentele ultimelor timpuri când oamenii, la toate excesele contemporanilor lui Noe, vor adăuga şi o poftă nesăbuită de pentru averi (cf. Mt 24,40-41), averi care adorm sufletul în necugetare, care distruge dragostea de Dumnezeu şi de oameni, care orbeşte şi robeşte omul ca să nu se mai gândească venirea Domnului ca judecător şi la pierzarea care îl paşte (cf. Lc 12,19-20).

De aceea însuşi Isus le spune astăzi tuturor celor care doresc mântuirea lui: "Vegheaţi, căci nu ştiţi în care zi vine stăpânul vostru!" (Mt 24,42), iar sfântul Paul le aminteşte că trebuie să se trezească din somnul păcatului, căci mântuirea lor este acum mai aproape decât atunci când au început să creadă şi să se dezbrace de faptele întunericului: chefuri şi beţii, necurăţii şi desfrâuri, certuri şi gelozii, pentru a se îmbrăca cu Isus Cristos (cf. Rom 13,11-14).

Mare este înşelăciunea diavolului asupra oamenilor în privinţa abuzurilor trupeşti şi a poftei de avere, înşelăciune în care nu cad nici măcar necuvântătoarele. Ca vieţuitoare mănâncă sau bea mai mult decât îi trebuie? Care pasăre sau vieţuitoare sălbatică îşi construieşte mai multe adăposturi? Care veveriţă strânge nuci şi alune pentru mai multe ierni? Care câine adună oase pentru la bătrâneţe? Deşi Biblia spune clar că cei care doresc bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzare, iar rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani şi cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri (cf. 1Tim 6,9-10), totuşi multor creştini le place compania celor care ştiu a câştiga bani. Sfântul Paul spune că suntem meniţi să creştem sufleteşte "până când vom ajunge la plinătatea înălţimii staturii lui Cristos" (cf. Ef 4,13).

O femeie ce lucra în sanitar venind la serviciu a început să se simtă tare rău şi voind să ia o fiolă de calmant, a luat din neatenţie o fiolă de morfină. Imediat parcă a simţit o ameliorare şi intrând într-o stare de somnolenţă şi-a rugat colegele să o lase să doarmă. Acestea, alarmate de înfăţişarea ei ciudată, au chemat medicul. Medicul descoperind greşeala femeii, împreună cu colegele ei au încercat să o trezească. Au stropit-o cu apă, au scuturat-o, dar ea tot bâlbâia să o lase în pace, că dacă doarme se va face bine. Doctorul însă a spus: "Dacă adoarme, nu se mai trezeşte". Medicul împreună cu personalul secţiei au ridicat femeia pe picioare, au susţinut-o fiecare cum a putut, şi au plimbat-o toată noaptea, până când a început să dea semne de trezire. Atunci doctorul a spus: "Are şanse să supravieţuiască".

Ceea ce face pe om să adoarmă sufleteşte şi să nu mai fie preocupat de mântuirea sa veşnică este păcatul în diversele sale forme: avariţie, egoism, mândrie, necurăţie, ură, necredinţă şi altele, pe care l-a luat din ignoranţă ca medicament al sufletul său. De aceea lecturile biblice, cântările, rugăciunile de la sfânta Liturghie de astăzi, alături de chemărilor insistente ale păstorilor sufleteşti, vor să fie pentru sufletele adormite de morfina păcatului, o continuă stropire cu apa vieţii, o continuă chemare la trezire spirituală.

Întru-cât sfânta Liturghie este o venire zilnică a lui Isus la noi, pentru a ne ajuta să ne pregătim cât mai bine venirea sa de la Sărbători şi mai ales pe cea de la Parusie şi întrucât Preasfinţitul Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi, a declarat noul an liturgic 2019-2020, an dedicat aprofundării sfintei Liturghii, voi spune împreună cu el şi cu tot poporul lui Dumnezeu: "Toate izvoarele mele sunt în tine" (Ps 87,7),

Episcopul din Digne, sud-estul Franţei, Bienvenu de Miollis (1753-1843), episcop pe care Victor Hugo în romanul său "Mizerabilii", una din capodoperele umanităţii, i-a schimbat numele în Myriel de Bienvenu şi l-a luat ca model de bun păstor de suflete, căci a schimbat viaţa unui puşcăriaş, Jean Valjean, uimindu-l prin faptul că după ce i-a furat vesela de argint, atunci când l-a prins poliţia, a spus că el i le-a dăruit şi că i-a mai dăruit şi sfeşnicele pe care a uitat să le ia. Dăruindu-i puşcăriaşului mai mult decât a putut fura, l-a schimbat în om oneste şi milostiv. Acest episcop spunea: "Fiecare creştin, ajuns la vârsta priceperii, este obligat să participe în fiecare duminică la sfânta Liturghie!" De aceea, el şi-a făcut obiceiul ca duminica după ce celebra Liturghia să iasă din casă şi să meargă prin satele din eparhia sa pentru cateheze. Se spune că într-o zi de duminică a întâlnit un păstoraş cu oile pe care l-a întrebat dacă în acea zi a participat la sfânta Liturghie. "Aş participa cu multă bucurie, a zis băiatul, dar n-am cu cine să las oile". Episcopul s-a oferit să-i ţină locul până se va întoarce de la biserică. Stăpânul, văzându-l pe copil la biserică, a început să-l certe că a lăsat oile singure pe câmp. Băiatul i-a spus că le-a lăsat în seama unui preot. Stăpânul i-a răspuns: "Acela nu poate fi decât un hoţ deghizat". A plecat îndată, însoţit de alţi oameni, să-şi salveze turma. Mai mare le a fost mirarea când l-au văzut pe episcopul lor, Bienvenu de Miollis, în mijlocul oilor.

Sfântul Augustin mărturiseşte că mama lui, sfânta Monica, nu a lăsat să treacă nici o zi fără a participa la sfânta Liturghie. Despre împăratul Constantin se spune că participa zilnic la sfânta Liturghie, iar când era plecat în misiuni de apărare purta cu el un altar pe care un preot îi celebreze sfânta Liturghie. Despre sfinţii: Omobono, un croitor; Oddone, un cizmar; Isidor, un plugar; Ludovic, un rege al Franţei, şi mulţi alţi oameni de renume, în ciuda obligaţiilor lor găseau timp pentru a participa zilnic la sfânta Liturghie, pregătind astfel venirile lui Isus de la marile sărbători şi apoi de la Parusie.

Cele dintâi comunităţi creştine aşteptau cu nerăbdare revenirea lui Cristos, repetând de nenumărate ori invocaţia: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20). Închei cu rugăciunea zilei: "Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin!"

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica 1 din Advent (A). Predici la Radio Iaşi (1 decembrie)

lecturi: 3064.