Pomenirea răposaţilor. Părintele Epicoco: "Un misterios Wi-Fi ne ţine uniţi într-o chemare la viaţa veşnică"

De Giovanna Pasqualin Traversa

Ca în fiecare an trecerea dintre octombrie şi noiembrie este marcată de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor urmată de Pomenirea credincioşilor răposaţi. Aceasta din urmă ne constrânge să ne confruntăm cu marea temă a morţii. Este adevărat, speranţa creştină ne asigură că nicio viaţă nu este pierdută, că după moarte fiecare persoană pe care am iubit-o este în mâinile lui Dumnezeu, însă despărţirea este dureroasă, uneori cruntă. Aşadar ziua de 2 noiembrie este o zi de doliu sau de lumină? De ce dedică Biserica o zi amintirii tuturor sfinţilor şi ziua următoare amintirii tuturor morţilor şi ne invită să ne rugăm pentru ei? L-am întrebat pe părintele Luigi Maria Epicoco, teolog, filozof şi director al Institutului superior de ştiinţe religioase "Fides et ratio" ISSR din L'Aquila.

- Care este semnificaţia Pomenirii credincioşilor răposaţi?

Adevărata primă cheie de lectură constă în a ne aminti că această zi este precedată de sărbătoarea tuturor sfinţilor. Toţi sfinţii şi toţi morţii: două zile profund legate pentru că putem înfrunta tema morţii numai dacă avem clar care este destinul nostru, adică ţinta spre care mergem. Pomenirea răposaţilor este deci o amintire (în it. ri-cordare); fie în sensul strict al termenului, adică o readucere la inimă pe cel pe care l-am iubit, fie în aducerea aminte că viaţa noastră are o profunzime de destin care merge dincolo de spaţiul şi timpul a ceea ce facem în fiecare zi. Este o chemare la viaţa veşnică pentru că aceasta este cheia de lectură a existenţei noastre. Un fundament fără de care am fi constrânşi să trăim lucruri prea mici pentru a putea defini viaţa noastră cu adevărat umană.

- Ce anume face umană o viaţă?

De ce ar trebui să merite să iubeşti pe cineva, să aduci pe lume un copil, să te jertfeşti pentru a construi ceva bun dacă totul s-ar termina în nimic? În schimb ziua de astăzi ne aminteşte că moartea umanizează viaţa. Tot ceea ce trăim pe pământ este precar dar nu inutil: ceea ce o luminează cu semnificaţie este tocmai perspectiva vieţii veşnice.

- Da, dar moartea celui pe care îl iubim este o ruptură foarte dureroasă. Dumneavoastră care aţi trăit tragedia cutremurului din L'Aquila în care şi-au pierdut viaţa 54 de tineri pe care-i cunoşteaţi bine ştiţi ceva despre asta... Ce cuvânt se poate spune în faţa acestor morţi absurde?

Trebuie să evităm ispita de a crede că există o gândire mare, în măsură să le poată explica. Moartea este o realitate de fapt şi noi putem pur şi simplu să ne întâlnim sau să ne ciocnim cu ea. Isus însuşi în Grădina Măslinilor luptă cu moartea, spiritul său este pregătit dar trupul este slab; în El ceva rezistă la ideea morţii şi îi cere Tatălui să schimbe, dacă este posibil, cărţile de pe masă. Noi suntem născuţi cu vocaţia la viaţă, pentru noi moartea este nenaturală...

- Mai ales moartea unui fiu, un vârtej care întinde un ştergar de gheaţă peste părinţi şi pare să înghită trecutul şi viitorul...

Este tragedia cea mai mare care poate să tulbure viaţa unui părinte, nimic nu este mai crunt decât faptul de a trebui să supravieţuiască propriului copil. Mai ales pentru mama a cărei viaţă parcă este blocată. Din acel moment numai reuşeşti să mergi înainte: ceea ce era motivaţia de viaţă devine motivaţie de moarte. Aici cuvintele nu folosesc; ba chiar sunt percepute ca blasfemii. În Evanghelie, în afară de miracolul învierii, Cristos "merge" spre aceste persoane suferinde, "porneşte la drum" cu ele şi le împărtăşeşte suferinţa. Trebuie să fim siguri că un fiu "pierdut" n-a rămas în urmă ci ne-a depăşit în cursa spre viaţa veşnică, este înaintea noastră şi ne aşteaptă. Numai această conştiinţă poate provoca un clic pentru deblocarea celui care trăieşte o durere aşa de sfâşietoare. Moartea este o trecere care ne trage afară din dimensiunea noastră fizică. De cel pe care l-am iubit ne despart spaţiul şi timpul, dar comuniunea pe care o experimentăm merge dincolo de trupul nostru, este ceva mult mai profund. Nu putem să le atingem, însă aceste persoane sunt cu noi şi în noi. O comuniune a sfinţilor pe care o trăim concret la 1 şi la 2 noiembrie. Toţi Sfinţii ne amintesc destinul la care suntem chemaţi, ziua pomenirii răposaţilor este descoperirea unui misterios Wi-Fi care ne ţine uniţi, o conexiune care se naşte din iubirea care ne uneşte aşa de intim cu cei dragi ai noştri încât nici moartea nu ne poate despărţi de ei.

- Iubire şi suferinţă. Fac rimă?

Iubirea poate să ne facă să suferim dar este unicul mod pentru a fi fericiţi. Durerea trebuie să învăţăm s-o primim; uneori ne ia totul şi ne constrânge să ne întoarcem la esenţial dar este un alfabet prin care învăţăm să iubim cu adevărat şi pe care se joacă umanitatea noastră.

- Suferinţa răscumpără?

Numai dacă este trăită din iubire. Dacă este îndurată, este iadul.

(După agenţia SIR, 2 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 679.