Consideraţie la duminica a 31-a de peste an - Anul C - 2019

Înţ 11,22-12,2; Ps 145; 2Tes 1,11-2,2; In 3,16; Lc 19,1-10

"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Celebrul rabi, Aron Hart (1670-1756), primul rabin şef al Marii Britanii, ajunge într-o zi într-un oraş. Un tată i-l aduce şi i-l prezintă pe fiul său Ionatan, zicându-i: "Rabi, nu ştiu ce să mai fac cu copilul acesta, e rău, neascultător, nu învaţă, nu mai e nimic de făcut cu el". "Lasă-mă puţin numai cu el", i-a zis rabi. Rămas cu copilul, rabi îl ia şi-l strânge la piept cu dragoste numai câteva clipe, fără să-i spună măcar un cuvânt de reproş. Apoi i-l restituie tatălui său zicând: "I-am dat o lecţie că o s-o ţină minte toată viaţa. Ia-l şi sunt sigur că de-acum se va îndrepta". Copilul a crescut mare, a ajuns la rândul lui un rabin celebru şi un mare sfânt. Toată viaţa a povestit minunea convertirii lui. Ce i-a făcut rabi Aron ţinându-l câteva clipe la inima lui nu i-ar fi făcut tatăl său de l-ar fi certat şi de l-ar fi bătut de zece ori pe zi. Cam aşa a făcut şi Isus cu mai marele vameşilor din Ierihon, Zaheu, care a devenit un om nou.

După ce duminica trecută am văzut cum harul divin, prin Isus, i-a adus mântuirea vameşului de la templu (cf. Lc 18,9-14), duminica aceasta vom vedea cum harul bunătăţii Domnului i-a adus mântuirea şi lui Zaheu din Ierihon (cf. Lc 19,1-10). Intrat în Ierihon, Isus prezintă măreţia harului şi al bunătăţii sale în ciuda duhului fariseilor, şi îl recunoaşte pe Zaheu ca fiind fiu al lui Abraham deşi el atunci se afla încă într-o poziţie nepotrivită. Totuşi, prin dragoste şi prin har, el a arătat o conştiinţă delicată şi o inimă generoasă. Harul a făcut ca faptul că el era vameş să nu constituie o piedică în a-l considera fiu al lui Abraham şi de a primi mântuirea pe care Isus venise s-o aducă oricărui om care dorea să o primească.

Pentru a-i mântui pe păcătoşii care doresc mântuirea, prietenia şi comuniunea cu Dumnezeu cel iertător şi plin de îndurare, Isus Cristos urcă acum la Ierusalim unde va muri pe cruce, iar unul dintre păcătoşi este şi Zaheu. Isus, pentru a nu pierde pe nici unul din cei pe care i-a dat Tatăl său ceresc spre mântuire (cf. In 18,9), se abate din drumul său grăbit spre Ierusalim şi face un ocol prin Ierihon tocmai pentru a ajunge la doi orbi şi la acest Zaheu, care din dorinţa de a-l vedea pe Isus şi pentru a primi mântuirea lui, se urcase într-un pom de pe marginea drumului. Acest Zaheu era mai marele vameşilor, un bogat care jefuise mulţi oameni de când era în această funcţie. Deşi părinţii săi în dorinţa lor de a avea un "fiu curat" de întinările lumii i-au dat numele de Zaheu, căci acesta este înţelesul numelui său, Zaheu sedus de şoaptele duhului rău şi ale lumii, a luat decizia păguboasă pentru suflet de a deveni vameş. Dar, Zaheu a descoperit curând că toată averea din lume nu-i poate satisface foamea şi setea inimii după fericire. De aceea dorea acum să-l întâlnească pe Isus care să-i dea timpul înapoi şi să-i dea un nou început orientat spre tronul îndurării divine, căci acum era exclus de iudei şi dispreţuit de păgâni. Isus, Dumnezeu fiind Dumnezeu cunoştea tot acest zbucium al inimii al inimii lui Zaheu, de aceea în drumul spre Calvar face un ocol prin Ierihon cu scopul de a-l lua în carul mântuirii sale şi pe acest om şi să-l ducă cu el, nu la Ierusalim, ci la crucea mântuirii şi de acolo în paradis. Acelaşi drum îl face Isus şi acum zilnic prin oraşele şi satele noastre pentru a-i lua pe cei care iubesc arătarea şi mântuirea sa (cf. 2Tim 4,8) în carul să de biruinţă (cf. 2Cor 2,14), care trece pe la cruce, unicul drum spre paradis.

Zaheu era din Ierihon şi istoria Ierihonului are legătură simbolică cu mântuirea lui Zaheu şi a oricărui păcătos care regretă păcatul şi caută mântuirea. Ierihonul era un oraş la vest de râul Iordan, 250 m sub nivelul mării, oraş situat la aproximativ 8 km de la capătul nordic al Mării Moarte. Datorită izvoarelor sale de apă potabilă, Ierihonul a devenit o oază în mijlocul deşertului, fiind cunoscut ca "oraş al palmierilor". Aici şi-a trimis Iosue iscoadele. Cetatea a fost bine fortificată, constituind un obstacol important în calea intrării izraeliţilor spre Ţara Canaanului. În acest oraş s-a convertit curtezana Rahav la întâlnirea cu iscoadele lui Iosue. În acest oraş s-a convertit şi vameşul Zaheu.

Pentru că locuitorii oraşului era idolatri şi au întârziat intrarea evreilor spre Ţara Promisă, atunci când Iosue l-a cucerit cu ajutorul Domnului, sunând şapte zile din trâmbiţe şi aşa căzându-i zidurile, atunci Iosue a blestemat oraşul: "Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile" (Ios 6,26). Peste ani, un anume, Hiel din Betel a zidit iarăşi Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut, si i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosue, fiul lui Nun (1Rg 16,34). Iar acum să facem legătura spirituală între Ierihon şi Zaheu. Ca şi Ierihonul, Zaheu era considerat un blestemat, fiind exclus ca toţi vameşii de la serviciile sacre de la templu. Şi pentru ridicarea lui din blestem a fost necesară moartea unui fiu, moarte Fiului lui Dumnezeu, moarte care dezvăluie dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi.

Ioan Botezătorul predicase mântuirea lui Dumnezeu, prin Isus, la Betabara (Betania), cam la 5 mile de Ierihon şi vorbise despre Isus care a venit să ridice păcatele lumii (cf. Mt 3,2; In 1,28-29), iar Zaheu probabil se alăturase mulţimilor care se duceau să asculte cum predică Ioan. Ne putem imagina că şi el ar fi fost printre strângătorii de biruri care îl întrebaseră pe Ioan: "Învăţătorule, noi ce să facem?" (cf. Lc 3,12) Zaheu fusese impresionat de răspunsul lui Ioan: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi" (Lc 3,13) dar nu s-a convertit la acea dată. Totuşi cuvintele lui Ioan au început să lucreze în inima lui ca un aluat, căci a să-şi dorească fierbinte să-l vadă pe Isus şi să primească de la el mântuirea, oricât de mult l-ar costa. El era chiar dispus să se pună în acord cu principiile aflate în Lev 25,17.35-37, principii care făceau referire la restituire şi reparare (cf. Lc 19,8). Aceasta o făcuse şi vameşul Matei (cf. Mc 2,13-14).

De aceea, cu o mare foame a inimii şi a minţii a început să-şi dorească un prilej bun pentru a-l vedea pe Isus şi să primească de la el mântuirea oricât de mult l-ar costa. În oarecare măsură el era deja dispus să se pună în acord cu principiile aflate în Lev 25,17.35-37, care făceau referire la restituire şi reparare (cf. Lc 19,8). Aceasta a fost şi experienţa lui Matei (cf. Mc 2,13-14).

Din tulpina pomului în care se urcase, căci era scund de statură, îl vede pe Isus care intră în Ierihon. Dar Isus îl văzuse cu mult mai înainte urcat în pom, aşa cum îl văzuse şi pe Natanael sub smochin (cf. In 1,48) şi când credea că nu-l văzuse nimeni urcat în pom, se aude strigat pe nume de Cel ce ştie şi vede tot, de Isus, Fiul lui Dumnezeu, care i-a poruncit să coboare imediat pentru că voia să intre în casa lui. Cu intrarea lui Isus la el a intrat şi demnitatea de fiu a lui Abraham şi mântuirea pe care le pierduse slujind la păgâni, că Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (cf. Lc 19,9-10).

Nu a fost nevoie ca Domnul să-i spună lui Zaheu că este păcătos. Zaheu ştia cum este şi a recunoscut că este un păcătos aşa cum toţi îl ştiau. Domnul i-a spus că a găsit soluţia pentru problema păcatului din viaţa sa, în persoana sa divină, căci urcă la Ierusalim unde va muri pe cruce pentru ca el şi toţi cei asemenea lui, să poată veni înaintea scaunului de îndurare". Ce minunat!

Convertirea lui Zaheu adevereşte Cuvântul divin, care deşi spune că omeneşte vorbind: "Este mai lesne să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 18,25), totuşi harul divin biruie natura umană şi: "Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu" (Lc 18,27). Zaheu era un bogat necinstit. În mod obişnuit era cu neputinţă ca un bogat necinstit să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Dar, Zaheu s-a smerit înaintea mântuitorului Isus şi a primit harul divin de a nu a lăsat ca bogăţiile furate să se interpună între sufletul său şi Dumnezeu.

Zaheu a lăsat prin faptele sale să se vadă credinţa sa în Isus şi în împărăţia cerurilor (cf. Iac 2,18).

Referitor la noi, păcătoşii de astăzi, pot spune că Isus trece zilnic cu harul şi chemarea sa la mântuire, prin oraşul nostru, prin satul nostru, pe oriunde ne-am afla, şi vrea să intre şi să rămână la noi pentru a ne ierta şi pentru a ne mântui, căci împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne iubeşte nespus de mult. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16), ne-a spus versetul de la Evanghelie. L-am lăsat noi să intre în viaţa noastră şi să ne ridice poverile păcatele? (cf. Mt 11,28; In 1,29) Iată ce ne spune prima lectură în acest sens: "Doamne, tu te înduri de toate, pentru că toate le poţi şi treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire. Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? Cum ar putea să rămână, dacă tu nu ai vrea, sau să se păstreze ceea ce nu este chemat de tine? Tu cruţi toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii" (Înţ 11,23-26)!

Şi după iertare ce urmează? Ne spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: "Strângerea noastră laolaltă cu Isus" (2Tes 2,1), adică răpirea Bisericii. Astăzi auzim despre renunţare şi suferinţe cu Cristos, dar mâine vom avea viaţa, domnia şi glorie veşnică împreună cu el. De aceea: "Să nu dispreţuim bogăţiile bunătăţii, ale îngăduinţei şi ale îndelungii răbdări, necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă" (cf. Rom 2,4), căci Dumnezeu deşi ar fi trebuit să judece de mult timp, vedem mult mai mult o bunătate minunată din partea lui; căci iată ce ne spune psalmul responsorial de astăzi: "Tu îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Ps 145,16); şi iarăşi: "Tu faci să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Deşi mesajul lui Dumnezeu pentru noi este minunat, cu toate acestea mai sunt oameni orbi spiritual, orbi pe care trebuie să-i aducem la Isus şi orbi pentru care trebuie să ne rugăm.

Alături de vechiul popor ales, alături de Zaheu, alături de sfântul Paul şi alături de toţi păcătoşii mântuiţi, trăim şi noi bucuria harului iubirii divine, a iertării, a mântuirii şi a intrării cu Isus în împărăţia sa veşnică. De aceea, trebuie să cântăm împreună cu toţi cei răscumpăraţi: "În fiecare zi te voi binecuvânta, Doamne, şi voi lăuda Numele tău în vecii vecilor. Doamne tu eşti îndurător şi plin de milă, încet la mânie şi mare în bunătate" (Ps 145,8)!, căci întreg psalmul 145 de astăzi este o continuă laudă la adesea bunătăţii lui Dumnezeu. Căci Israel intrând în binecuvântările Canaanului, prin ele a intrat şi în cele ale împărăţiei cerurilor; iar noi primind comorile morţii şi învierii Domnului, am primit odată cu ele, "răpirea aleşilor" şi fericirea veşnică a paradisului. De aceea, priveşte înapoi la crucea lui Isus şi a noastră (cf. Lc 9,23), vedem dovezile clare ale bunătăţii, puterii, înţelepciunii, dragostei şi ale mântuirii lui Dumnezeu, căci: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Amin.

Pr. Ioan Lungu
 

lecturi: 922.