Tineri pe şine pentru un selfie. Toro (expertă): "Ei cred că există numai dacă sunt vizibili în reţea. Părinţi, fiţi mai prezenţi"

De Giovanna Pasqualin Traversa

Sfidau trenurile de înaltă viteză pe linia Bologna-Milano dar supravegherea video i-a fotografiat. Ieri (28 octombrie 2019), la periferia oraşului Bologna, patru adolescenţi au traversat calea ferată şi s-au îndepărtat cu puţin înainte de venirea lui Frecciargento 8523, de altfel blocat de mecanicul de tren care i-a observat de departe reuşind să oprească trenul. Conductorul l-a oprit pe unul dintre adolescenţi - care are mai puţin de 14 ani, deci non-imputabil - avertizat de conductorul de tren cu privire la periculozitatea gestului şi l-a reîncredinţat părinţilor. Ceilalţi trei au reuşit să se îndepărteze şi au fost identificaţi de Polfer. Episodul urmează la câteva zile după ceea ce s-a întâmplat la Borgo Panigale, unde opt minori au avut acelaşi comportament. I-a observat, în timp ce ei făceau selfie pe şine, un agent de la poliţia feroviară care a identificat trei dintre ei şi apoi i-a sancţionat. Însă acestea nu sunt decât ultimele cazuri dintr-o serie lungă care vede tineri cimentându-se în acţiuni imposibile uneori, din păcate, cu rezultate mortale: salturi de pe un acoperiş pe celălalt de zgârie-nori, provocări la auto-sufocare, aşteptarea automobilelor întinşi pe asfalt pentru a se da la o parte în ultima clipă; gesturi extreme de imortalizat într-un selfie de pus în reţea pentru a le face publice şi vizibile tuturor. Vorbim despre asta cu o expertă: Maria Beatrice Toro, profesor de psihologie de comunitate la Facultatea Pontificală de Ştiinţe ale Educaţiei Auxilium.

Ce-i determină pe aceşti tineri la aceste comportamente aşa de extreme?

Căutarea de senzaţii tari şi protestul faţă de lumea adulţilor împreună cu lipsa conştiinţei riscului. Întrecerile aventuriere cu maşina sau cu motocicleta se întâmplau şi în trecut, dar aici este vorba de adolescenţi care nu ştiu să evalueze mişcarea propriului corp în spaţiu, efectivitatea acţiunilor lor. Adesea nu s-au jucat niciodată pe stradă; n-au atins propriile limite fizice. Crescuţi de cele mai multe ori în casă în faţa tastaturii sau a pc-ului, au mai puţină îndemânare cu o realitate diferită de aceea din computer sau din telefonul mobil. Nu se mai joacă pe stradă cu mingea, nu mai cad zgâriindu-şi genunchii. Singurele răni pe care le cunosc sunt cele de la videogames unde se moare şi se renaşte, se re-moare şi se renaşte iarăşi. În toate acestea este inexperienţă tragică şi fatală. Este vorba de adolescenţi care din punctul de vedere virtual au trăit mii de experienţe şi au adunat mii de informaţii, dar care prezintă o dezlipire între viziunea lor despre realitate şi realitatea adevărată, fizicitatea corpului şi a vieţii.

Atracţia faţă de risc şi interzis, provocarea adusă lumii adulte, gustul de a merge "dincolo" sunt din totdeauna caracteristici ale adolescenţei. Ce este nou?

Alături de aceste "vechi" există un element nou: aceşti adolescenţi nu au percepţia riscului la care se expun. Ceea ce este nou este incongruenţa gestului, datorată, pe de o parte, imaturităţii neurologice; pe de altă parte căutării spasmodice a ceva năvalnic pentru a fi observat şi ascultat într-o lume făcută din milioane de glasuri: exist numai dacă mă vede cineva, şi cât primesc mai multe like, exist mai mult.

Aşadar o disperată nevoie de atenţie. Dar pentru ce?

Când sunt mici, copiii sunt aproape oprimaţi de alintăturile şi de atenţiile părinţilor. Apoi, treptat ce cresc încep să se răzvrătească şi încearcă să "se îndepărteze" cu atitudini provocatoare care adesea îi fac pe părinţi incapabili să treacă de la starea de părinte al unui copil la aceea, mai angajantă, al unui adolescent. Părinţi până la urmă într-o fază dificilă de susţinut, striviţi între activitatea de muncă, îngrijirea copiilor adolescenţi şi îngrijirea părinţilor bătrâni. Cadourile care surprind nu folosesc şi nici săptămâna de vacanţă împreună. Ceea ce este nevoie, şi ceea ce în schimb dispare, este o prezenţă constantă, simplă, discretă, în viaţa obişnuită de toate zilele. Trebuie găsit, chiar dacă este extrem de obositor, timp de petrecut cu copiii noştri. Este înspăimântător ca un părinte să nu ştie că copilul său are anumite comportamente, care însă nu se nasc dintr-o dată ci sunt precedate de o serie de semnale de schimbare, de semnale de alarmă care nu trebuie neglijate.

Aşadar, ce aţi sfătui părinţilor?

Înainte de toate, aşa cum spuneam, o prezenţă nu invadatoare ci constantă, construită în timpul anilor demarând dialogul cu copiii încă de mici, stabilind reguli clare, modulând timpii cu timpii lor, respectând spaţiile lor dar observându-i, însoţindu-i-i mergând să-i ia în primele lor ieşiri serale. Obositor dar indispensabil: la 14-15 ani fără minicar şi fără întoarcere liberă seara. Apoi ar trebui încercat să se facă reţea legând alianţe cu alţi părinţi, profesori, cateheţi pentru a-i cunoaşte şi indirect prin ajutorul de figuri care pot să-i alerteze dacă percep semnale sau sonerii de alarmă care lor le pot scăpa. Sunt copiii fragili cei mai expuşi la risc: dacă un adolescent nu este bine integrant în grup, merge rău la şcoală, nu mănâncă, doarme rău exprimă semnale de suferinţă care nu trebuie neglijat. Este preţioasă şi alianţa cu fraţii şi surorile mai mari, verişori şi, dacă există, unchi şi mătuşi mai tineri pentru că adesea tinerii îi ascultă mai cu plăcere pe ei decât pe părinţi. Însă aceştia din urmă nu sunt atotputernici: în faţa unui copil care nu iese, se izolează, dă semne de suferinţă, trebuie avut curajul de a cere şi un ajutor de specialitate. Trăim într-o societate dificilă: pentru copiii mai vulnerabili trebuie construit un cordon sanitar; un ţarc de iubire, afectivitate, prezenţă, sprijin, singurul lucru care-i poate salva.

(După agenţia SIR, 29 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 770.