Sinodul pentru Amazonia: Papa Francisc la sfânta Liturghie pentru încheierea Sinodului Episcopilor (duminica a XXX-a de peste an, 27 octombrie 2019)

Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută astăzi să ne rugăm prin trei personaje: în parabola lui Isus se roagă fariseul şi vameşul, în prima lectură se vorbeşte despre rugăciunea săracului.

1. Rugăciunea fariseului începe aşa: "Dumnezeule, îţi mulţumesc". Este un început foarte bun, pentru că rugăciunea cea mai bună este aceea de recunoştinţă, este aceea de laudă. Dar imediat vedem motivul pentru care mulţumeşte: "pentru că nu sunt ca alţi oameni" (Lc 18,11). Şi explică şi motivul: posteşte de două ori pe săptămână, în timp ce atunci era obligatoriu o dată pe an; plăteşte zeciuiala din tot ceea ce are, în timp ce era prescrisă numai din produsele mai importante (cf. Dt 14,22 şu). Aşadar, se laudă pentru că îndeplineşte foarte bine precepte particulare. Însă îl uită pe cel mai mare: a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele (cf. Mt 22,36-40). Plin de propria siguranţă, de propria capacitate de a respecta poruncile, de propriile merite şi de propriile virtuţi, este centrat numai pe sine însuşi. Drama acestui om este că e fără iubire. Dar şi lucrurile mici, fără iubire, nu folosesc la nimic, aşa cum spune sfântul Paul (cf. 1Cor 13). Şi fără iubire, care este rezultatul? Că la sfârşit, în loc să se roage, se elogiază pe sine însuşi. De fapt, nu-i cere nimic Domnului, pentru că nu se simte în nevoie sau în datorie, ci se simte în credit. Se află în templul lui Dumnezeu, dar practică o altă religie, religia eului. Şi atâtea grupuri "ilustre", "creştini catolici", merg pe acest drum.

Şi în afară de Dumnezeu îl uită pe aproapele, ba chiar îl dispreţuieşte: adică pentru el nu are preţ, nu are valoare. Se consideră mai bun decât alţii, pe care-i numeşte, literalmente, "cei care rămân, cei restanţi" ("loipoi", Lc 18,11). Adică sunt "rămăşiţe", sunt rebuturi de care trebuie stat la distanţă. De câte ori vedem această dinamică în desfăşurare în viaţă şi în istorie! De câte ori cel care stă în faţă, ca fariseul faţă de vameş, înalţă ziduri pentru a mări distanţele, făcându-i pe ceilalţi şi mai rebuturi. Sau, considerându-i înapoiaţi şi de puţină valoare, le dispreţuieşte tradiţiile, le şterge istoriile, le ocupă teritoriile, le uzurpă bunurile. Câte presupuse superiorităţi, care se transformă în asupriri şi exploatări, şi astăzi - am văzut asta în Sinod când vorbeam despre exploatarea creaţiei, a oamenilor, a locuitorilor din Amazonia, despre traficul de persoane, despre comerţul de persoane! Erorile din trecut n-au fost suficiente pentru a înceta prăduirea celorlalţi şi provocarea de răni fraţilor noştri şi surorii noastre pământ: am văzut asta pe faţa brăzdată a Amazoniei. Religia eului continuă, ipocrită cu riturile sale şi "rugăciunile" sale - mulţi sunt catolici, se declară catolici, dar au uitat să fie creştini şi umani -, uită de adevăratul cult adus lui Dumnezeu, care trece mereu prin iubirea faţă de aproapele. Şi creştini care se roagă şi merg la Liturghie duminica sunt supuşi ai acestei religii a eului. Putem să ne privim înăuntru şi să vedem dacă şi pentru noi cineva este inferior, rebutabil, chiar şi numai în cuvinte. Să ne rugăm pentru a cere harul să nu ne considerăm superiori, să nu ne credem în ordine, să nu devenim cinici şi batjocoritori. Să-i cerem lui Isus să ne vindece de vorbirea de rău şi de a ne plânge de alţii, de dispreţuirea cuiva: sunt lucruri neplăcute lui Dumnezeu. Şi în mod providenţial, astăzi ne însoţesc la această Liturghie nu numai indigenii din Amazonia: şi cei mai săraci din societăţile dezvoltate, fraţii şi surorile bolnavi din Comunitatea Arche. Sunt cu noi, în primul rând.

2. Să trecem la cealaltă rugăciune. Rugăciunea vameşului ne ajută în schimb să înţelegem ce anume este plăcut lui Dumnezeu. El nu începe de la meritele sale, ci de la lipsurile sale; nu de la bogăţia sa, ci de la sărăcia sa: nu o sărăcie economică - vameşii erau bogaţi şi câştigau chiar pe nedrept, pe cheltuiala conaţionalilor - ci simte o sărăcie de viaţă, pentru că în păcat nu se trăieşte bine niciodată. Acel om care îi exploatează pe alţii se recunoaşte sărac în faţa lui Dumnezeu şi Domnul ascultă rugăciunea sa, făcută din şapte cuvinte dar din atitudini adevărate. De fapt, în timp ce fariseul stătea în picioare (cf. v. 11), vameşul stă la distanţă şi "nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer", deoarece crede că cerul există şi este mare, în timp ce el se simte mic. Şi "îşi bătea pieptul" (cf. v. 13), pentru că în piept este inima. Rugăciunea sa se naşte chiar din inimă, este transparentă: pune în faţa lui Dumnezeu inima, nu aparenţele. A ne ruga înseamnă a ne lăsa priviţi înăuntru de Dumnezeu - Dumnezeu mă priveşte atunci când mă rog -, fără prefăcătorii, fără scuze, fără justificări. De atâtea ori ne fac să râdem părerile de rău pline de justificări. Mai mult decât o părere de rău pare o auto-canonizare. Pentru că de la diavol vin opacitatea şi falsitatea - acestea sunt justificările -, de la Dumnezeu lumină şi adevăr, transparenţa inimii mele. A fost frumos şi vă sunt foarte recunoscător, iubiţi părinţi şi fraţi sinodali, că am dialogat în aceste săptămâni cu inima, cu sinceritate şi lealitate, punând în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor trude şi speranţe.

Astăzi, privind la vameş, redescoperim de unde să pornim din nou: de la faptul de a crede că avem nevoie de mântuire, toţi. Este primul pas al religiei lui Dumnezeu, care este milostivire faţă de cel care se recunoaşte lipsit. În schimb, rădăcina oricărei greşeli spirituale, aşa cum învăţau călugării antici, este faptul de a ne crede drepţi. A ne considera drepţi înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu, unicul drept, în afara casei. Este atât de importantă această atitudine de pornire pe care Isus ne-o arată cu o confruntare paradoxală, punând împreună în parabolă persoana cea mai pioasă şi evlavioasă a timpului, fariseul, şi păcătosul public prin excelenţă, vameşul. Şi judecata se răstoarnă: cel care este bun dar prezumţios eşuează; cel care este dezastruos dar umil este înălţat de Dumnezeu. Dacă ne privim înăuntru cu sinceritate, vedem în noi pe amândoi, vameşul şi fariseul. Suntem un pic vameşi, pentru că suntem păcătoşi, şi un pic farisei, pentru că suntem prezumţioşi, capabili să ne justificăm pe noi înşine, campioni în a ne justifica la artă! Cu alţii adesea funcţionează, dar cu Dumnezeu nu. Cu Dumnezeu nu funcţionează trucul. Să ne rugăm pentru a cere harul de a simţi că avem nevoie de milostivire, săraci înăuntru. Şi pentru asta ne va face bine să-i frecventăm pe săraci, pentru a ne aminti că suntem săraci, pentru a ne aminti că numai într-un climat de sărăcie interioară acţionează mântuirea lui Dumnezeu.

3. Ajungem astfel la rugăciunea săracului, din prima lectură. Ea, spune Ben Sirah, "străbate norii" (35,21). În timp ce rugăciunea celui care se consideră drept rămâne la pământ, strivită de forţa de gravitaţie a egoismului, aceea a săracului urcă direct la Dumnezeu. Simţul credinţei poporului lui Dumnezeu a văzut în săraci pe "portarii lui Dumnezeu": acel sensus fidei care lipsea în declaraţia [fariseului]. Ei sunt cei care ne vor deschide larg sau nu porţile vieţii veşnice, ei care nu s-au considerat stăpâni în această viaţă, care nu s-au pus pe ei înşişi mai înainte de alţii, care au avut numai în Dumnezeu propria bogăţie. Ei sunt icoane vii ale profeţiei creştine.

În acest Sinod am avut harul să ascultăm glasurile săracilor şi să reflectăm asupra precarităţii vieţilor lor, ameninţate de modele de dezvoltare prăduitoare. Şi totuşi, chiar în această situaţie, mulţi ne-au mărturisit că este posibil să privim realitatea în mod diferit, primind-o cu mâini deschise ca un dar, locuind creaţia nu ca mijloc de exploatat ci drept casă de păstrat, încrezându-ne în Dumnezeu. El este Tată şi, mai spune Ben Sirah, "ascultă rugăciunea celui nedreptăţit" (v. 16). Şi de câte ori, şi în Biserică, glasurile săracilor nu sunt ascultate şi eventual sunt batjocorite sau reduse la tăcere pentru că sunt incomode. Să ne rugăm pentru a cere harul de a şti să ascultăm strigătul săracilor: este strigătul de speranţă al Bisericii. Strigătul săracilor este strigătul de speranţă al Bisericii. Însuşindu-ne strigătul lor, şi rugăciunea noastră, să fim siguri, va străbate norii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 752.