Sinodul pentru Amazonia. Paolo Ruffini: "Uneori este nevoie de timp pentru a fi înţeleşi"

De M. Michela Nicolais

"Sinodul este Biserica în mişcare. Este un drum obositor. Nu este o căţărare". Paolo Ruffini, prefect al Dicasterului pentru Comunicare al Sfântului Scaun, alege această metaforă pentru a întocmi un bilanţ pentru agenţia SIR despre modul în care comunică, şi cum a fost primit de comunicatori, Sinodul pentru Amazonia, ajuns pe turnanta finală. "Modul în care comunică este mai mult un ce anume decât un cum", avertizează el. Şi admite: "Nu este un lucru uşor de înţeles un Sinod, într-un timp, al nostru, caracterizat de instantaneitate, de logica binară: on-off, prieten-duşman".

Cum comunică Sinodul? Care au fost alegerile comunicative care îl caracterizează faţă de Sinoadele precedente?

Cred că Sinodul comunică urgenţa unei convertiri ecologice integrale, ne spune că totul este conectat, că nimeni nu se mântuieşte singur, că niciun loc nu este departe şi că despre niciun frate al nostru nu putem spune: oare eu trebuie să mă ocup de el? Sinodul ne spune că nu putem să ne definim creştini, nu putem să ne definim catolici dacă nu luăm asupra noastre binele comun, adică al tuturor. În acest sens şi modul în care comunică este mai mult un ce anume decât un cum. Pentru că, dincolo de gândirile singulare, există ceva ce le transcende: şi este gândirea comunitară, comunională, a unei adunări care nu este un parlament, ci întocmai o comunitate în mişcare, o comuniune, comuniunea eclezială. În acest sens, ceea ce comunică este o gândire în timp ce ea se formează, un drum în timp ce este parcurs: este un proces.

Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al modului în care a fost primit Sinodul de mass-media, ce aţi spune?

Nu este un lucru uşor de înţeles un Sinod, într-un timp, al nostru, caracterizat de instantaneitate, de logica binară: on-off, prieten-duşman. Nu este uşor şi desigur riscă să nu fie înţeles. În acelaşi timp, este o mărturie. Şi, ca atare, a fost primită cu suspiciune de unii şi cu interes, cu speranţă, de alţii, foarte mulţi, credincioşi şi necredincioşi, de toţi cei care recunosc în Biserică un loc, probabil unicul loc, în care lucrurile care ni se întâmplă recuperează un sens, o perspectivă. Chiar dacă uneori este nevoie de timp pentru a fi înţeleşi.

Viri probati şi valorizarea rolului femeilor şi prin ministerialităţi specifice au fost cele două teme mai dezbătute în aulă încă de la începutul lucrărilor: se poate, şi cum, evita riscul polarizării mediatice asupra acestor teme şi a altora?

Se poate şi ar trebui. Cu privire la viri probati, cu privire la slujirile care nu sunt primite prin hirotonire, cu privire la rolul laicilor şi al femeilor, părinţii sinodali au împărtăşit rugăciuni, experienţe, propuneri. Toate menite să se înţeleagă cum să fim o Biserică profetică, samariteană, însufleţită de Duhul Sfânt. A vorbi de polarizare este destul de reductiv. Temele dezbătute au fost multe. Şi, în afară de aceste două probleme, au fost discutate multe altele: criza ecologică, limitele dezvoltării, temele dialogului interreligios şi intercultural... Cred că unicul mod de a evita o polarizare mediatică este acela de a accepta complexitatea. Nu este o problemă de dat şi nu la soluţii frumoase şi prompte. Sinodul discută despre un teritoriu mare cât Europa care are jumătate din locuitorii Italiei. Cu limbi şi culturi ancestrale diferite. Discută despre cum să se salveze Amazonia şi întreaga planetă de modele de dezvoltare nesustenabile. Discută despre modul de a fi Biserică în Amazonia. Şi despre ce anume ne poate învăţa Amazonia. Există lucruri pe care numai cel care trăieşte acolo le poate înţelege. Şi există lucruri pe care putem şi trebuie să le înţelegem trăind şi aici.

"Totul este conectat" este ideea centrală din Laudato si'. Sinodul a reuşit să propună ideea că grava criză ambientală aflată în desfăşurare se referă la toţi şi nu numai la Amazonia?

Desigur a reuşit să-şi îndrepte atenţia asupra acestui adevăr. Desigur a reuşit să spună cu putere că Biserica ia asupra sa problema ambientală. Aşa cum a luat asupra sa problema socială după revoluţia industrială. Aşa cum a scris la deschiderea Sinodului L'Osservatore Romano, "dacă Biserica ar rămâne mută, într-o zi ar putea să fie chemată să dea cont de tăcerile sale, nu tribunalului mass-media ci tribunalului conştiinţei sale. Şi cu privire la asta Sinodul nu numai că n-a fost mut, ci a reafirmat ceea ce deja sfântul Ioan Paul al II-lea a spus: «Creştinii simt că îndatoririle lor în cadrul creaţiei, datoriile lor faţă de natură şi faţă de Creator sunt parte a credinţei lor»".

Sinodul nu este un parlament. Nu are putere decizională. Şi totuşi aşteptările sunt înalte. Comunicatorii vor rămâne dezamăgiţi?

Eu nu cred. Dar nu cred nici că problema poate să fie pusă astfel. În termeni de plăcere sau neplăcere. Entuziasm sau dezamăgire. Ca şi cum ar fi un sondaj. Sau un vot în parlament, întocmai. Sau un derby al aşteptărilor. Nu numai că nu aceasta este semnificaţia unui Sinod, dar nu asta este istoria Bisericii. Nu acestea sunt criteriile predicate de Isus Cristos. Sinodul este Biserica în mişcare. Un drum obositor. În urcare. Nu o căţărare. Chiar duminica trecută în omilie papa ne-a invitat să ne întrebăm: "Drumul meu este în urcare sau în «căţărare»?".

(După agenţia SIR, 22 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 319.