A şopti Evanghelia la inima Asiei

De Cristina Uguccioni

"Unul din harurile cele mai mari pe care l-am primit - şi pentru care îi mulţumesc Domnului - este să pot desfăşura activitatea mea într-o ţară în care Cristos încă nu este cunoscut". Sunt cuvintele părintelui Giorgio Marengo, 45 de ani, torinez de la "Missionari della Consolata": de 16 ani trăieşte în Mongolia, în micul centru din Arvaiheer. În ajunul Zilei Misionare Mondiale care se celebrează duminică, 20 octombrie, în Luna Misionară Extraordinară, relatează la Vatican Insider propria experienţă în ţara asiatică şi reflectă asupra operei de evanghelizare a Bisericii.

Mongolia, caracterizată de ierni extrem de rigide (temperaturile ajung şi la -40°), este locuită de trei milioane de persoane, în mare majoritate de religie budistă; catolicii sunt 1.500. Biserica a ajuns în această ţară abia în 1992 când - la cererea guvernului care tocmai stabilise relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun - au venit primii misionari. Astăzi sunt şapte parohii şi circa şaizeci de misionari şi misionare de diferite naţionalităţi şi Congregaţii care se întâlnesc cu regularitate pentru a examina împreună problemele, a coordona activităţile şi a proiecta noi iniţiative. Angajaţi în domeniul social, educativ şi sanitar, în decursul anilor au întemeiat şcoli, spitale, institute pentru invalizi, centre de primire şi de asistenţă; şi s-au dedicat vestirii, catehezei, administrării sacramentelor.

Ajutat de un confrate şi de trei surori de la "Missionarie della Consolata", părintele Giorgio conduce misiunea din Arvaiheer unde botezaţii, an după an, au devenit 38, majoritatea adulţi. Acest mic grup de călugări, angajat în activitatea pastorală, a demarat proiecte fie în domeniul educativ, cu activităţi de susţinere a studiului, casă după-şcoală şi un centru preşcolar (pentru copii între 2 şi 5 ani), fie în domeniul social cu asistarea persoanelor mai vulnerabile (inclusiv numeroşii alcoolizaţi) şi cursuri de cusut destinate populaţiei feminine.

Dumneavoastră aţi publicat recent un volum intitulat "A şopti Evanghelia în ţara veşnicului soare albastru" (Urbaniana University Press). De ce aţi folosit imaginea şoptitului?

Expresia "a şopti Evanghelia la inima Asiei" este a unui episcop indian, monseniorul Thomas Menamparampil: când am auzit-o, în urmă cu câţiva ani, m-a impresionat imediat şi am înţeles că descria bine natura angajării misionare în Mongolia şi în ţările asiatice. Şoptitul este un simbol potrivit: face trimitere fie la relaţie, pentru că se şopteşte numai celui pe care-l cunoaştem deja, fie la conţinutul a ceea ce se revelează, pentru că se şopteşte Acela care este cel care ne trimite şi ne ţine în viaţă: Cristos, care trebuie întâlnit în inimă. Misionarul nu este un comis-voiajor şi Evanghelia nu este un produs de situat pe piaţă.

Aici, pentru a construi adevărate relaţii, trebuie să ne mişcăm cu curaj, dar şi cu delicateţe, umilinţă, respect deoarece cultura mongolă este foarte bogată şi articulată, aş spune chiar elegantă: de exemplu, raporturile sunt conduse de un cod precis de comportament care se revelează expresie a valorilor spirituale profunde, nu simplu formalism. Este nevoie de ani şi de multă muncă pentru a cunoaşte bine această cultură.

Care este bucuria cea mai mare pe care aţi experimentat-o în aceşti ani?

Bucuria cea mai mare este de a putea însoţi persoanele la întâlnirea cu Isus. Mă înduioşează mult să observ uimirea lor atunci când, în timpul întâlnirilor de cateheză (întemeiate pe Scriptură şi lectio divina), descoperă viaţa Sa, moartea şi învierea Sa. Ceea ce impresionează mai mult este milostivirea Domnului, care iartă mereu şi ridică după căderi: aici sacramentul reconcilierii este foarte iubit.

A însoţi un popor la întâlnirea cu Isus, a-i susţine pe cei care încep să-l urmeze, a răspunde la întrebări (uneori chiar surprinzătoare) despre El impune să nu se considere nimic sigur, să se dea ascultare profundă fiecărei persoane, să se încerce de a fi cât mai transparent posibil şi a trăi cu coerenţa pe care credincioşii o aşteaptă de la mine. Impune să se meargă la esenţialul credinţei şi acesta este, pentru mine, un mare har.

Ce implică acest drum spre esenţial?

Implică fie a experimenta toată nepotrivirea mea şi a lăsa spaţiu acţiunii Domnului fie a sta tot mai unit cu El în favoarea tuturor şi - în special când apar probleme dificile - a înălţa cu intensitate deosebită rugăciuni de mijlocire. Noi preoţii împreună cu surorile am hotărât să dedicăm o oră pe zi adoraţiei, acelei rămâneri cu Domnul care ajută să vedem lumea cu ochii săi. Cu laude, invocaţii, implorări - uneori şi lacrimi - ne rugăm pentru persoanele care ne sunt încredinţate şi pentru a putea deveni, păcătoşi cum suntem, instrumente cât mai adaptate posibil pentru lucrarea lui Dumnezeu: pentru El este cel care atinge şi converteşte inimile. A observa o persoana care-l întâlneşte pe Cristos înseamnă a vedea harul în acţiune.

Într-un context ca acela occidental, condus de legile pieţei, care determină la optimizarea energiilor şi resurselor şi premiază eficienţa şi rezultatele, există ispita pentru misionari, şi mai în general pentru poporul lui Dumnezeu, de a se lăsa cuprinşi de neliniştea recoltei şi de a pierde bucuria semănatului?

Da, ispita de a înţelege evanghelizarea în termeni de eficienţă şi optimizare, de a judeca viaţa Bisericii după criterii umane şi non-evanghelice, de a evalua autenticitatea experienţei de credinţă după numărul de persoane pe care le implică, există pentru toţi. Am învăţat că modul cel mai bun pentru a ne adăposti de ea este întoarcerea la cuvintele lui Isus: de exemplu la parabola semănătorului, care înainte de a arunca sămânţa nu selecţionează terenurile pe baza randamentului, şi la imaginile folosite pentru a descrie Împărăţia lui Dumnezeu: un grăunte de muştar, o bucăţică de drojdie, un pic de sare. Ceea ce contează este autenticitatea experienţei creştine trăite de credincioşi, nu numărul lor.

Neliniştea recoltei riscă să ducă la pierderea sărbătorii care se face în cer pentru fiecare "oaie", "monedă", "fiu" regăsiţi şi a invitaţiei de a ne bucura cu Domnul (Lc 15).

Da. Mi-am dat seama că dacă noi misionarii ne lăsăm prea mult târâţi de dorinţa - în sine bună - de a proiect mereu noi iniţiative şi activităţi, ajungem să pierdem această sărbătoare şi să nu ne bucurăm împreună cu Dumnezeu pentru credinţa încolţită în inima unei persoane. Şi ajungem să neglijăm însoţirea de care are nevoie fiecare. Aici în Mongolia raportul discipol-învăţător este foarte simţită: fie credincioşii fie cei care încă nu-l cunosc pe Isus cer colocvii personale şi eu încerc mereu să fiu disponibil. Mă gândesc de exemplu la doi tineri soţi: într-o seară au bătut la uşa mea invitându-mă la cină pentru că voiau să ştie cine era acest Isus despre care vorbeam la misiune: de atunci ne întâlnim în mod obişnuit, adesea în locuinţa lor, care este un ger (cortul mongol tipic), pentru a continua dialogul pornind de la numeroasele lor întrebări. Îngrijirea atentă a fiecărei persoane mă ajută să primesc invitaţia lui Isus la sărbătoare.

Catolicii din Mongolia trăiesc ca o povară faptul că sunt puţini? Şi cum este trăit de dumneavoastră?

A deveni creştini, în Mongolia, nu este uşor: cere o bună doză de curaj şi determinare. Am admiraţie sinceră faţă de credincioşii noştri, care adesea îndură umiliri datorită alipirii lor de Cristos. Totuşi ei, probabil şi pentru că nu au termeni de comparaţie, nu trăiesc ca o povară faptul că sunt puţini. Şi nici eu. Am înţeles că atunci când este experienţă autentică de comunitate numerele nu contează: frumuseţea credinţei care apare în inima persoanelor, celebrările euharistice la care credincioşii participă cu entuziasm, rugându-se cu intensitate emoţionantă, îmi dau bucurie mare. Adaug o consideraţie: din motive istorice şi culturale comunităţile catolice au fost mereu o minoritate în Orient; cred că astăzi istoria, bogăţia experienţei lor, modul lor de a trăi credinţa, pot spune mult credincioşilor din Occident care îndură condiţia de a fi devenit minoritate.

(După Vatican Insider, 19 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 481.