Prof. Botturi despre cardinalul Newman: "A crede poate să fie un comportament foarte raţional"

De M. Michela Nicolais

"A crede poate să fie un comportament foarte raţional". Cuvânt al lui Francesco Botturi, fost profesor de filozofie morală la Universitatea Catolică din Milano, care pentru agenţia SIR trasează un portret în cheie contemporană al cardinalului John Henry Newman, în ajunul canonizării, la 13 octombrie.

În gândirea lui Newman, credinţa este în raport strâns cu raţiunea: în ce mod se articulează acest raport, la nivel filozofic şi teologic, şi cum "vorbeşte" omului contemporan?

Pe Newman l-am putea defini şi "cântăreţul" experienţei credinţei, al gândirii (filozofice şi teologice), al adevărului, al istoriei (mântuirii). Newman este important şi actual, pentru că repropune marile întrebări şi marile răspunsuri din punctul de vedere al omului ca "subiect". În asta el este un autor "modern", pentru că a înţeles că tot patrimoniul înţelepciunii şi al cunoaşterii creştine tradiţionale trebuia regândit din punctul de vedere al experienţei pe care o trăieşte subiectul uman: adevărul nu se află în sine, în faţă şi contrapus ca un obiect străin unui subiect separat, şi reciproc; mai degrabă, adevărul este legătura care uneşte ca lumină inteligibilă care îşi are origine în Dumnezeu. Aşadar, la capătul adevărului este mereu ceva religios, căruia spiritul uman trebuie să i se supună cu veneraţie.

Contextul cultural "laic" al epocii nu era desigur favorabil. Cum a acţionat Newman în această privinţă?

De fapt, sensibilitatea religioasă despre care am spus era contracarată de "liberalismul" filozofic, destul de răspândit din punct de vedere cultural. De aceea obiect de polemică mereu subînţeles în opera newmaniană este liberalismul, considerat exprimare a unui "spirit de necredinţă", care impregnează totul. Pentru liberalism nu există transcendenţă a adevărului, ci numai un adevăr pe măsura limitei umane, care îşi are paradigma în raţiunea ştiinţifică. În afara acestui "raţionalism" rămâne spaţiu numai pentru "sentimentalism"; tot ceea ce este conţinut de experienţă umană - înainte de toate religioasă şi morală - nu are adevăr, ci este numai opinie subiectivă, credinţă care trebuie pur şi simplu tolerată. În raport cu asta Eseu în ajutorul unei gramatici a asentimentului (1870) are o valoare deosebită. În faţa obiecţiei "liberale" cu privire la adevărul religiei care nu respectă canoanele cunoaşterii ştiinţifice şi deci nu există, Newman revendică, pornind de la experienţa comună, existenţa unei cunoaşteri adevărate nedemonstrative, dar totuşi nu irelevante: acea cunoaştere căreia este absolut raţional să se dea propriul "asentiment" pentru că se are încredere în izvorul său şi pentru că are sprijinul convergenţei de indicii şi de probabilităţi. O mare parte din viaţa noastră este trăită în mod raţional la toate vârstele într-un regim de încredere. Nu există numai raţionalitatea demonstrativă, care din premise deduce concluzii, ci şi raţionalitatea indicativă şi mărturisitoare care induce asentimentul din semne. A crede poate să fie un comportament foarte raţional.

Primatul conştiinţei, pentru Newman, are de-a face mereu cu căutarea adevărului: o poziţie, a sa, care este exact contrariul relativismului propagat de "societatea lichidă"...

Desigur. Conştiinţa despre care vorbeşte Newman nu este simpla conştiinţă de sine şi nici conştiinţa morală a binelui/răului, ci este capacitatea de acces conştient şi liber la adevăr; conştiinţa după Newman este componenta subiectivă - am putea spune - a adevărului. În conştiinţă se desfăşoară "drama" adevărului la care omul este ţinut şi în care omul joacă destinele sincerităţii sale şi în definitiv ale demnităţii sale. Aşa cum spuseseră deja marii scolastici începând de la sfântul Toma de Aquino, şi pentru Newman omul este legat de conştiinţa sa. Aceasta nu este deloc loc al arbitrarului, ci al angajării responsabile cu ceea ce apare întocmai conştiinţei; aşa încât şi atunci când conştiinţa ar fi în mod conştient eronată, subiectul este ţinut să gândească şi să acţioneze conform conştiinţei sale. Este cunoscut în această privinţă pasajul din Scrisoare către ducele de Norfolk (1874) în care Newman afirmă: "Dacă aş fi obligat să introduc religia [ca obiect de] toast după un prânz [...] voi toasta, dacă vreţi, pentru papa; totuşi mai înainte pentru conştiinţă, apoi pentru papa". Nimic de-a face cu ireverenţa, ci cu reverenţa faţă de sanctuarul adevărului care este conştiinţa, pe care numai respectându-l se poate toasta cu sinceritate şi pentru papa. Este evident că toate acestea implică o profundă responsabilitate morală cu privire la respectul datorat conştiinţei proprii şi a altuia şi în acelaşi timp cu privire la formarea conştiinţei. Aceasta poate să fie şi eronată, dar trebuie să fie întotdeauna dreaptă. Prin această valorizare puternică a conştiinţei subiective Newman combate eficient subiectivismul şi relativismul.

Newman a fost un om al timpului său, care a ştiut să citească şi pliurile cele mai controversate ale istoriei, nu numai personale. Există în el un soi de precursor al luptei împotriva secularismului?

Ar fi necesar un răspuns foarte articulat. Formulez numai un aspect important. Una din formele secularismului este istoricismul, ca un alt atac împotriva adevărului: schimbarea istorică dezminte orice pretenţie de adevăr peren (va fi o problemă care va exploda cu "modernismul). Newman a anticipat un răspuns destul de relevant. Schimbarea istorică nu este o obiecţie faţă de adevăr, ci îi revelează un aspect dinamic esenţial. În Eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine (1846) scrie: "orice idee dacă este vitală se dezvoltă în mod necesar" şi acesta este "principiu" fundamental pentru creştinism. Astfel dogma (definiţie magisterială a adevărului catolic) nu este contrazisă de dezvoltările adevărului său, noi aspecte negândite în continuitate cu nucleul învăţăturii tradiţionale.

(După agenţia SIR, 12 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 331.