Discursul papei Francisc la prima Congregaţie Generală a Adunării Speciale a Sinodului Episcopilor pentru regiunea pan amazoniană (7 octombrie 2019)

Pastorală, culturală, socială şi ecologică: sunt cele patru dimensiuni ale Sinodului pentru Amazonia ilustrate de papa Francisc în discursul improvizat liber, luni dimineaţa, 7 octombrie 2019, în Aula Sinodului cu ocazia deschiderii lucrărilor. Publicăm în continuare o traducere a discursului rostit în spaniolă de pontif, după o scurtă introducere în italiană.

Surori şi fraţi, bună ziua!

Bun-venit tuturor şi mulţumesc pentru munca voastră de pregătire: toţi au lucrat mult, din acel moment de la Puerto Maldonado până astăzi. Multe mulţumiri.

Sinodul... voi vorbi în spaniolă, este mai bine...

Sinodul pentru Amazonia, putem spune că are patru dimensiuni: dimensiunea pastorală, dimensiunea culturală, dimensiunea socială şi dimensiunea ecologică. Prima, dimensiunea pastorală, este cea esenţială, cea care cuprinde totul. Noi o tratăm cu inimă creştină şi privim la realitatea din Amazonia cu ochi de discipol pentru a o înţelege şi a o interpreta cu ochi de discipol, pentru că nu există hermeneutici neutre, hermeneutici aseptice, sunt mereu condiţionate de o opţiune prealabilă, opţiunea noastră prealabilă este cea de discipoli. Şi cunosc şi cea de misionari, pentru că iubirea pe care Duhul Sfânt a pus-o în noi ne determină la vestirea lui Isus Cristos; o vestire - o ştim cu toţii - care nu trebuie confundată cu prozelitismul. Noi încercăm să înfruntăm realitatea din Amazonia cu această inimă pastorală, cu ochi de discipoli şi de misionari, pentru că ceea ce ne presează este vestirea Domnului. Şi în afară de asta ne apropiem de popoarele amazoniene în vârful picioarelor, respectând istoria lor, culturile lor, stilul lor de a trăi bine în sensul etimologic al cuvântului, nu în sensul social pe care adesea îl atribuim lor, pentru că popoarele au o identitate proprie, toate popoarele au o înţelepciune a lor, o conştiinţă de sine, popoarele au un mod de a simţi, un mod de a vedea realitatea, o istorie, o hermeneutică şi tind să fie protagonişti ai istoriei lor cu aceste lucruri, cu aceste calităţi. Şi noi ne apropiem străini de colonizări ideologice care distrug sau reduc specificurile popoarelor. Colonizările ideologice astăzi sunt foarte răspândite. Şi ne apropiem fără nelinişte antreprenorială de a le propune programe pre confecţionate, de "a disciplina" popoarele amazoniene, de a disciplina istoria lor, cultura lor; adică această nelinişte de "a domestici" popoarele originare. Când Biserica a uitat de acest lucru, adică de modul în care trebuie să se apropie de un popor, nu s-a înculturat; a ajuns chiar să dispreţuiască anumite popoare. Şi câte eşecuri de care astăzi ne pare rău. Să ne gândim la De Nobile în India, la Ricci în China şi atâţia alţii. Centralismul "omogenizant" şi "omogenizator" n-a lăsat să se evidenţieze cultura popoarelor.

Ideologiile sunt o armă periculoasă, avem mereu tendinţa de a ne agăţa de exagerarea pretenţiei noastre de a înţelege intelectual, dar fără a accepta, a înţelege fără a admira, a înţelege fără a asimila. Şi atunci se percepe realitatea în categorii, şi cele mai obişnuite sunt categoriile "-ismelor". Atunci, când trebuie să ne apropiem de realitatea vreunui popor originar, vorbim de indigenism, şi când vrem să le dăm vreo cale de ieşire pentru o viaţă mai bună, nu-l întrebăm asta, vorbim despre dezvoltism. Aceste "isme" reformulează viaţa pornind de la laboratorul iluminat şi iluminist. Sunt sloganuri care se înrădăcinează şi programează apropierea de popoarele originare. În ţara noastră, un slogan: "civilizaţii şi barbarii" a folosit pentru să dezbine, să elimine şi a ajuns la apogeul său pe la sfârşitul anilor Optzeci, să elimine cea mai mare parte a popoarelor originare, pentru că erau "barbarii" şi "civilizaţia" provenea dintr-o altă parte. Este dispreţuirea popoarelor, - şi iau experienţa din ţara mea, această "civilizaţie şi barbarii" care a folosit pentru a elimina popoare, continuă şi astăzi în patria mea, cu cuvinte ofensive, şi atunci se vorbeşte despre civilizaţii de la al doilea nivel, cei care vin din barbarie; şi astăzi sunt "bolitas, los paraguayanos, los paraguas, los cabecitas negras", mereu această îndepărtare a noastră de realitatea unui popor calificându-l şi punând distanţă. Aceasta este experienţa din ţara mea.

Şi apoi dispreţuirea. Ieri mi-a displăcut mult să aud aici înăuntru un comentariu batjocoritor cu privire la acel om evlavios care aduce ofrandele cu penele pe cap. Spuneţi-mi: ce diferenţă este între a purta pene pe cap şi "tricornul" pe care-l folosesc unii oficiali din dicasterele noastre? Aşadar riscăm să propunem măsuri pur şi simplu pragmatice, când dimpotrivă ne este cerută o contemplare a popoarelor, o capacitate de admiraţie, care să ne facă să gândim în mod pragmatic. Dacă vreunul vine cu intenţii pragmatice, care să recite acel "eu păcătos", să se convertească şi să deschidă inima spre o perspectivă paradigmatică ce se naşte din realitatea popoarelor.

Nu am venit aici pentru a inventa programe de dezvoltare socială sau de păzire a culturilor, de tip muzeal, sau de acţiuni pastorale cu acelaşi stil non-contemplativ cu care ducem înainte acţiunile în sens opus: despădurire, uniformizare, exploatare. Fac şi programe care nu respectă poezia - îmi permit să spun asta -, realitatea popoarelor care este suverană. Trebuie să ne păzim şi de mondenitate în modul de a cere puncte de vedere, schimbări în organizare. Mondenitatea se infiltrează mereu şi ne face să ne îndepărtăm de poezia popoarelor.

Am venit pentru a contempla, pentru a înţelege, pentru a sluji popoarele. Şi facem asta parcurgând un drum sinodal, facem asta în sinod, nu în mese rotunde, nu în conferinţe şi discuţii ulterioare: facem asta în sinod, pentru că un sinod nu este un parlament, nu este un parloar, nu înseamnă a demonstra cine are mai mare putere asupra mass-media şi cine are mai mare putere în reţea, pentru a impune orice idee sau orice plan. Asta ar configura o Biserică congregaţionalistă, dacă intenţionăm să căutăm prin intermediul sondajelor cine are majoritatea. O Biserică senzaţionalistă aşa de departe, aşa de distantă de Sfânta noastră Maică Biserică catolică, sau cum îi plăcea sfântului Ignaţiu să spună: "Sfânta noastră Maică Biserică ierarhică". Sinod înseamnă a merge împreună sub inspiraţia şi conducerea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este actorul principal al sinodului. Vă rog să nu-l alungăm din sală. Au fost făcute consultări, s-a discutat în Conferinţele Episcopale, în Consiliul pre-sinodal, a fost elaborat Instrumentum laboris care, aşa cum ştiţi, este un text-martir, destinat să fie distrus, pentru că este punct de plecare pentru ceea ce Duhul va face în noi. Şi acum să mergem sub conducerea Duhului Sfânt. Acum trebuie să-i permitem Duhului Sfânt să se exprime în această adunare, să se exprime între noi, să se exprime cu noi, prin noi, să se exprime "în pofida" noastră, în pofida rezistenţelor noastre, care este normal ca să existe, pentru că aşa este viaţa creştinului.

Deci, care va fi munca noastră, aici, pentru a asigura ca această prezenţă a Duhului Sfânt să fie rodnică? Înainte de toate, să ne rugăm. Fraţi şi surori, vă cer să ne rugăm, mult. Să reflectăm, să dialogăm, să ascultăm cu umilinţă, ştiind că eu nu ştiu tot. Şi să vorbim cu curaj, cu parresia, chiar dacă mă voi ruşina să fac asta, să spun ceea ce simt, să discern, şi toate acestea aici înăuntru, păstrând fraternitatea care trebuie să existe aici înăuntru, pentru a favoriza această atitudine de reflecţie, rugăciune, discernământ, de a asculta cu umilinţă şi a vorbi cu curaj. După patru intervenţii vom avea patru minute de tăcere. Cineva a spus: "este periculos, părinte, pentru că vor adormi". În experienţa Sinodului despre tineri, unde am făcut acelaşi lucru, s-a întâmplat în schimb contrariul: tindeau să adoarmă în timpul intervenţiilor - cel puţin, în timpul câtorva - şi se trezeau în timpul tăcerii.

În sfârşit, a sta în sinod înseamnă a ne încuraja să intrăm într-un proces. Nu înseamnă a ocupa un spaţiu în interiorul sălii. A intra într-un proces. Şi procesele ecleziale au o necesitate: trebuie să fie protejate, îngrijite ca un copil, însoţite de la început, îngrijite cu delicateţe. Au nevoie de căldura comunităţii; au nevoie de căldura Maicii Biserici. Aşa creşte un proces eclezial. Pentru aceasta atitudinea de respect, de îngrijirea climatului fratern, aerul de intimitate este important. Este vorba de a nu prezenta totul, aşa cum vine, afară. Dar nu este vorba de respect faţă de cei pe care trebuie să-i informăm despre un secret mai propriu al lojelor decât al comunităţii ecleziale; ci de delicateţe şi de prudenţă în comunicarea pe care o vom face cu exteriorul. Şi această necesitate de a comunica afară atâtor oameni care vor să ştie, atâtor fraţi ai noştri, jurnalişti, care au vocaţia de a sluji pentru ca să se ştie şi pentru a-i ajuta în asta sunt prevăzute servicii de presă, briefing-uri etc.

Însă un proces ca acela al unui sinod se poate ruina un pic dacă eu, atunci când ies din sală, spun ceea ce gândesc, spun părerea mea. Şi atunci va fi acea caracteristică ce s-a prezentat în unele sinoade: a "sinodului dinăuntru" şi a "sinodului de afară". Sinodul dinăuntru care urmează un drum de Maică Biserică, de atenţie faţă de procese, şi sinodul de afară care, datorită unei informaţii date cu lejeritate, date cu imprudenţă, îl duce pe cel care are datoria de a informa la echivocuri. Deci, mulţumesc pentru ceea ce faceţi, mulţumesc pentru că vă rugaţi unii pentru alţii şi curaj. Şi, vă rog, să nu pierdem simţul umorului. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 497.