Scrisoare apostolică în formă de „motu proprio”
a suveranului pontif
Francisc

„Aperuit illis”

cu care este instituită

Duminica Bibliei

1. „Le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile” (Lc 24,45). Este unul din ultimele gesturi făcute de Domnul înviat, înainte de Înălţarea sa. Se arată discipolilor în timp ce sunt adunaţi împreună, frânge pâinea cu ei şi le deschide mintea spre înţelegerea Sfintelor Scripturi. Acelor oameni înfricoşaţi şi dezamăgiţi le revelează sensul misterului pascal: adică, după planul veşnic al Tatălui, Isus trebuia să pătimească şi să învie din morţi pentru a oferi convertirea şi iertarea păcatelor (cf. Lc 24,26.46-47) şi îl promite pe Duhul Sfânt care le va da puterea de a fi martori ai acestui mister de mântuire (cf. Lc 24,49).

Relaţia între Cel Înviat, comunitatea credincioşilor şi Sfânta Scriptură este extrem de vitală pentru identitatea noastră. Fără Domnul care ne introduce, este imposibil să înţelegem în profunzime Sfânta Scriptură, dar este la fel de adevărat contrariul: fără Sfânta Scriptură rămân indescifrabile evenimentele misiunii lui Isus şi a Bisericii sale în lume. Pe bună dreptate sfântul Ieronim putea să scrie: „Ignorarea Scripturilor este ignorare a lui Cristos” (In Is., Prolog: PL 24,17).

2. La încheierea Jubileului extraordinar al milostivirii am cerut ca să se gândească la „o duminică dedicată în întregime Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a înţelege bogăţia inepuizabilă care provine din acel dialog constant al lui Dumnezeu cu poporul său” (Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 7). A dedica în mod special o duminică din anul liturgic Cuvântului lui Dumnezeu, permite, înainte de toate, ca Biserica să retrăiască gestul Celui Înviat care deschide şi pentru noi comoara Cuvântului său pentru ca să putem fi în lume vestitori ai acestei bogăţii inepuizabile. În această privinţă, revin în minte învăţăturile sfântului Efrem: „Cine este capabil să înţeleagă, Doamne, toată bogăţia chiar şi numai a unuia din cuvintele tale? Este mult mai mult ceea ce ne scapă decât ceea ce reuşim să înţelegem. Suntem exact ca însetaţii care beau la un izvor. Cuvântul tău oferă multe aspecte diferite, aşa cum sunt numeroase perspectivele celor care îl studiază. Domnul a colorat Cuvântul său cu frumuseţi variate, pentru ca aceia care-l scrutează să poată contempla ceea ce preferă. A ascuns în Cuvântul său toate comorile, pentru ca fiecare dintre noi să găsească o bogăţie în ceea ce contemplă” (Comentarii despre Diatessaron, 1, 18).

De aceea, cu această scrisoare, vreau să răspund la atâtea cereri care au venit la mine din partea poporului lui Dumnezeu, pentru ca în toată Biserica să se poată celebra în unitate de intenţii Duminica Bibliei. A devenit de acum o practică obişnuită să se trăiască momente în care comunitatea creştină se concentrează asupra marii valori pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl ocupă în existenţa sa zilnică. Există în diferitele Biserici locale o bogăţie de iniţiative care face tot mai accesibilă Sfânta Scriptură pentru credincioşi, aşa încât să-i facă să se simtă recunoscători pentru un dar atât de mare, angajaţi să-l trăiască în cotidian şi responsabili să-l mărturisească în mod coerent.

Conciliul Ecumenic Vatican II a dat un mare impuls redescoperirii Cuvântului lui Dumnezeu cu constituţia dogmatică Dei Verbum. Din acele pagini, care merită mereu să fie meditate şi trăite, reiese în manieră clară natura Sfintei Scripturi, transmiterea ei din generaţie în generaţie (cap. II), inspiraţia sa divină (cap. III), care cuprinde Vechiul şi Noul Testament (cap. IV şi V), şi importanţa sa pentru viaţa Bisericii (cap. VI). Pentru a lărgi acea învăţătură, Benedict al XVI-lea a convocat în 2008 o Adunare a Sinodului Episcopilor cu tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii”, după care a publicat exortaţia apostolică Verbum Domini, care constituie o învăţătură pentru comunităţile noastre de care nu se poate face abstracţie[1]. În acest document, în mod deosebit, este aprofundat caracterul performativ al Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales atunci când în acţiunea liturgică reiese caracterul său propriu-zis sacramental[2].

De aceea, este bine să nu lipsească niciodată în viaţa poporului nostru această relaţie decisivă cu Cuvântul viu pe care Domnul nu încetează niciodată să-l adreseze Miresei sale, pentru ca să poată creşte în iubire şi în mărturia de credinţă.

3. De aceea, stabilesc ca Duminica a III-a din timpul de peste an să fie dedicată celebrării, reflecţiei şi divulgării Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, această Duminică a Bibliei se va situa într-un moment oportun din acea perioadă a anului, când suntem invitaţi să întărim legăturile cu evreii şi să ne rugăm pentru unitatea creştinilor. Nu este vorba de o simplă coincidenţă temporală: a celebra Duminica Bibliei exprimă o valenţă ecumenică, pentru că Sfânta Scriptură arată celor care se pun în ascultare drumul care trebuie urmat pentru a ajunge la o unitate autentică şi solidă.

Comunităţile vor găsi modul cuvenit pentru a trăi drept o zi solemnă această Duminică. Oricum, va fi important ca în celebrarea euharistică să poată fi întronat textul sacru, aşa încât să fie clar pentru adunare valoarea normativă pe care o posedă Cuvântul lui Dumnezeu. În această duminică, în mod deosebit, va fi util să se evidenţieze proclamarea sa şi să se adapteze omilia pentru a scoate în evidenţă slujirea care se aduce Cuvântului Domnului. În această duminică episcopii vor putea să celebreze ritul lectoratului sau să încredinţeze o slujire asemănătoare, pentru a aminti importanţa proclamării Cuvântului lui Dumnezeu în liturgie. De fapt, este fundamental să nu dispară orice efort pentru ca să se pregătească unii credincioşi ca să fie adevăraţi vestitori ai Cuvântului cu o pregătire corespunzătoare, aşa cum se întâmplă de acum în manieră obişnuită pentru acoliţi sau pentru slujitorii extraordinari ai Împărtăşaniei. În acelaşi mod, parohii vor putea găsi formele pentru înmânarea Bibliei, sau a unei cărţi din ea, întregii adunări în aşa fel încât să se evidenţieze importanţa de a continua în viaţa zilnică citirea, aprofundarea şi rugăciunea cu Sfânta Scriptură, cu o referinţă deosebită la lectio divina.

4. Întoarcerea poporului lui Dumnezeu în patrie, după exilul babilonian, a fost marcată în mod semnificativ de citirea cărţii Legii. Biblia ne oferă o descriere emoţionantă a acelui moment în Cartea lui Nehemia. Poporul este adunat la Ierusalim în piaţa Porţii Apelor ascultând Legea. Acel popor a fost împrăştiat cu deportarea, dar acum se află adunat în jurul Sfintei Scripturi ca şi cum ar fi „un singur om” (Neh 8,1). La citirea cărţii sacre, poporul „îşi îndrepta urechea” (Neh 8,3), ştiind că regăseşte în acel cuvânt sensul evenimentelor trăite. Reacţia la proclamarea acelor cuvinte a fost înduioşarea şi plânsul: „[Leviţii] citeau fragmente din Cartea Legii lui Dumnezeu, le dădeau sensul şi explicau ceea ce citeau. Guvernatorul Nehemia, preotul şi scribul Esdra şi leviţii care explicau poporului au zis întregului popor: «Ziua aceasta este sfântă pentru Domnul Dumnezeul vostru; nu jeliţi şi nu plângeţi!» – căci tot poporul plângea în timp ce asculta cuvintele legii. […] «Nu fiţi trişti, pentru că bucuria Domnului este forţa voastră!»” (Neh 8,8-10).

Aceste cuvinte conţin o mare învăţătură. Biblia nu poate fi patrimoniul doar al câtorva şi cu atât mai puţin o culegere de cărţi pentru câţiva privilegiaţi. Ea aparţine, înainte de toate, poporului convocat pentru a o asculta şi a se recunoaşte în acel Cuvânt. Adesea, se observă tendinţe care încearcă să monopolizeze textul sacru, izolându-l la câteva cercuri sau la grupuri preferate. Nu poate să fie aşa. Biblia este cartea poporului Domnului care, în ascultarea sa, trece de la împrăştiere şi de la dezbinare la unitate. Cuvântul lui Dumnezeu îi uneşte pe credincioşi şi îi face un singur popor.

5. În această unitate, generată de ascultare, păstorii – în primul rând – au marea responsabilitate de a explica şi a permite tuturor să înţeleagă Sfânta Scriptură. Pentru că ea este cartea poporului, cei care au vocaţia de a fi slujitori ai Cuvântului trebuie să simtă puternic exigenţa de a-l face accesibil propriei comunităţi.

Îndeosebi omilia ocupă o funcţie cu totul specială, pentru că are „un caracter aproape sacramental” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 142). A face să se intre în profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu, cu un limbaj simplu şi adaptat la cel care ascultă, îi permite preotului să ducă şi la descoperirea „frumuseţii imaginilor pe care Domnul le folosea pentru a stimula practicarea binelui” (ibid.). Aceasta este o oportunitate pastorală care nu trebuie pierdută!

De fapt, pentru mulţi dintre credincioşii noştri, aceasta este unica ocazie pe care o au pentru a percepe frumuseţea Cuvântului lui Dumnezeu şi a-l vedea referit la viaţa lor zilnică. Deci este necesar să se dedice timp oportun pentru pregătirea omiliei. Nu se poate improviza comentariul la lecturile sacre. Nouă, predicatorilor, ni se cere, mai degrabă, angajarea de a nu ne lungi peste măsură cu omilii înfumurate sau argumente străine. Când ne oprim să medităm şi să ne rugăm asupra textului sacru, atunci suntem capabili să vorbim cu inima pentru a ajunge la inima persoanelor care ascultă, aşa încât să exprimăm esenţialul care este perceput şi care produce rod. Să nu încetăm niciodată să dedicăm timp şi rugăciune Sfintei Scripturi, pentru ca să fie primit „nu ca un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu” (1Tes 2,13).

Este bine ca şi cateheţii, prin slujirea pe care o ocupă de a ajuta să se crească în credinţă, să simtă urgenţa de a se reînnoi prin familiaritatea şi studierea Sfintelor Scripturi, care să le permită să favorizeze un adevărat dialog între cei care-i ascultă şi Cuvântul lui Dumnezeu.

6. Înainte de a ajunge la discipoli, închişi în casă, şi de a-i deschide la înţelegerea Sfintei Scripturi (cf. Lc 24,44-45), Cel Înviat se arată la doi dintre ei de-a lungul drumului care duce de la Ierusalim la Emaus (cf. Lc 24,13-35). Relatarea evanghelistului Luca notează că este chiar ziua Învierii, adică duminica. Acei doi discipoli discută despre ultimele evenimente ale pătimirii şi morţii lui Isus. Drumul lor este marcat de tristeţe şi de dezamăgire, din cauza sfârşitului tragic al lui Isus. Speraseră în El ca Mesia eliberator, iar acum se aflau în faţa scandalului celui Răstignit. Cu discreţie, însuşi Cel Înviat se apropie şi merge cu discipolii, însă aceia nu-l recunosc (cf. v. 16). De-a lungul drumului, Domnul le pune întrebări, dându-şi seama că n-au înţeles sensul pătimirii şi morţii sale; îi numeşte „nepricepuţi şi greoi de inimă” (v. 25) şi „începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (v. 27). Cristos este primul exeget! Nu numai Scripturile vechi au anticipat ceea ce El avea să realizeze, ci El însuşi a voit să fie fidel acelui Cuvânt pentru a face evidentă unica istorie a mântuirii care îşi are în Cristos împlinirea.

7. De aceea, Biblia, ca Sfântă Scriptură, vorbeşte despre Cristos şi îl vesteşte ca acela care trebuie să treacă prin suferinţe pentru a intra în glorie (cf. v. 26). Nu o singură parte, ci toate Scripturile vorbesc despre El. Moartea şi învierea sa sunt indescifrabile fără ele. Pentru aceasta, una din cele mai vechi mărturisiri de credinţă subliniază că „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa” (1Cor 15,3-5). Deoarece Scripturile vorbesc despre Cristos, ele permit să se creadă că moartea şi învierea sa nu aparţin mitologiei, ci istoriei şi se află în centrul credinţei discipolilor săi.

Este profundă legătura dintre Sfânta Scriptură şi credinţa credincioşilor. Deoarece credinţa provine din ascultare şi ascultarea este centrată pe cuvântul lui Cristos (cf. Rom 10,17), invitaţia care rezultă este urgenţa şi importanţa pe care credincioşii trebuie să le rezerve ascultării Cuvântului Domnului fie în acţiunea liturgică, fie în rugăciunea şi reflecţia personală.

8. „Călătoria” Celui Înviat cu discipolii din Emaus se încheie cu cina. Misteriosul Călător acceptă cererea insistentă pe care i-o adresează cei doi: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite” (Lc 24,29). Se aşază la masă, Isus ia pâinea, rosteşte binecuvântarea, o frânge şi le-o oferă. În acel moment ochii lor se deschid şi îl recunosc (cf. v. 31).

Înţelegem din această scenă cât de indisolubilă este relaţia dintre Sfânta Scriptură şi Euharistie. Conciliul Vatican II învaţă: „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu, cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor” (Dei Verbum, 21).

Frecventarea constantă a Sfintei Scripturi şi celebrarea Euharistiei fac posibilă recunoaşterea între persoane care îşi aparţin. Fiind creştini, noi suntem un singur popor care merge în istorie, întărit de prezenţa Domnului în mijlocul nostru care ne vorbeşte şi ne hrăneşte. Ziua dedicată Bibliei vrea să fie nu „o dată pe an”, ci o dată pentru tot anul, pentru că avem nevoie urgentă să devenim familiari şi intimi ai Sfintei Scripturi şi ai Celui Înviat, care nu încetează să frângă Cuvântul şi Pâinea în comunitatea credincioşilor. Pentru aceasta, avem nevoie să intrăm în familiaritate constantă cu Sfânta Scriptură, altminteri inima rămâne rece şi ochii rămân închişi, afectaţi cum suntem de nenumărate forme de orbire.

Sfânta Scriptură şi Sacramentele sunt inseparabile între ele. Când Sacramentele sunt introduse şi luminate de Cuvânt, se manifestă mai clar ca destinaţie a unui drum unde însuşi Cristos deschide mintea şi inima să recunoaştem acţiunea sa mântuitoare. Este necesar, în acest context, să nu uităm învăţătura care vine din Cartea Apocalipsului. Aici este învăţat că Domnul stă la uşă şi bate. Dacă cineva ascultă glasul său şi îi deschide, El intră pentru a lua cina împreună (cf. 3,20). Cristos Isus bate la uşa noastră prin Sfânta Scriptură; dacă ascultăm şi deschidem uşa minţii şi a inimii, atunci el intră în viaţa noastră şi rămâne cu noi.

9. În Scrisoarea a doua către Timotei, care constituie într-un fel testamentul său spiritual, sfântul Paul recomandă colaboratorului său fidel să frecventeze constant Sfânta Scriptură. Apostolul este convins că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate” (3,16). Această recomandare a lui Paul dată lui Timotei constituie o bază pe care constituţia conciliară Dei Verbum tratează marea temă a inspiraţiei Sfintei Scripturi, o bază din care reies îndeosebi finalitatea mântuitoare, dimensiunea spirituală şi principiul întrupării pentru Sfânta Scriptură.

Amintind înainte de toate recomandarea lui Paul dată lui Timotei, Dei Verbum subliniază că toate „cărţile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre” (nr. 11). Deoarece acestea instruiesc în vederea mântuirii prin credinţa în Cristos (cf. 2Tim 3,15), adevărurile conţinute în ele sunt de folos pentru mântuirea noastră. Biblia nu este o culegere de cărţi de istorie, nici de cronică, ci este în întregime îndreptată spre mântuirea integrală a persoanei. Înrădăcinarea istorică de netăgăduit a cărţilor conţinute în textul sacru nu trebuie să ne facă să uităm această finalitate primordială: mântuirea noastră. Totul este îndreptat spre această finalitate înscrisă în însăşi natura Bibliei, care este compusă ca istorie de mântuire în care Dumnezeu vorbeşte şi acţionează pentru a merge în întâmpinarea tuturor oamenilor şi a-i salva de rău şi de moarte.

Pentru a ajunge la această finalitate mântuitoare, Sfânta Scriptură, sub acţiunea Duhului Sfânt, transformă în Cuvânt al lui Dumnezeu cuvântul oamenilor scris în manieră umană (cf. Dei Verbum, 12). Rolul Duhului Sfânt în Sfânta Scriptură este fundamental. Fără acţiunea sa, riscul de a rămâne închişi numai în textul scris ar fi mereu alarmant, făcând uşoară interpretarea fundamentalistă, de care trebuie să rămânem departe pentru a nu trăda caracterul inspirat, dinamic şi spiritual pe care îl are textul sacru. Aşa cum aminteşte apostolul: „litera ucide, pe când Duhul dă viaţă” (2Cor 3,6). Aşadar, Duhul Sfânt transformă Sfânta Scriptură în Cuvânt viu al lui Dumnezeu, trăit şi transmis în credinţa poporului său sfânt.

10. Acţiunea Duhului Sfânt nu se referă numai la formarea Sfintei Scripturi, ci lucrează şi în cei care se pun în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este importantă afirmaţia părinţilor conciliari conform căreia Sfânta Scriptură trebuie să fie „citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă” (Dei Verbum, 12). Cu Isus Cristos revelarea lui Dumnezeu ajunge la împlinirea sa şi la plinătatea sa; şi totuşi, Duhul Sfânt continuă acţiunea sa. De fapt, ar fi reductiv să se limiteze acţiunea Duhului Sfânt numai la natura divin inspirată a Sfintei Scripturi şi la diferiţii săi autori. De aceea, este necesar să avem încredere în acţiunea Duhului Sfânt care continuă să realizeze o formă specială a sa de inspiraţie când Biserica învaţă Sfânta Scriptură, când magisteriul o interpretează autentic (cf. ibid., 10) şi când fiecare credincios face din ea propria normă spirituală. În acest sens putem să înţelegem cuvintele lui Isus atunci când, discipolilor care confirmă că au priceput semnificaţia parabolelor sale, le spune: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52).

11. În sfârşit, Dei Verbum precizează că „cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti precum odinioară Cuvântul Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor” (nr. 13). Este ca şi cum ar spune că Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dă formă şi sens relaţiei dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi limbajul uman, cu condiţiile sale istorice şi culturale. În acest eveniment ia formă Tradiţia, care este şi ea Cuvânt al lui Dumnezeu (cf. ibid., 9). Adesea se riscă să se separe între ele Sfânta Scriptură şi Tradiţia, fără a înţelege că împreună sunt singurul izvor al Revelaţiei. Caracterul scris al celei dintâi nu-i ia nimic din faptul că este pe deplin cuvânt viu; aşa cum Tradiţia vie a Bisericii – care îl transmite neîncetat în decursul secolelor din generaţie în generaţie – posedă acea carte sacră ca „regula supremă a credinţei” (ibid., 21). De altfel, înainte de a deveni un text scris, Sfânta Scriptură a fost transmisă oral şi menţinută vie de credinţa unui popor care o recunoştea ca istorie a sa şi principiu de identitate în mijlocul atâtor alte popoare. De aceea, credinţa biblică se întemeiază pe Cuvântul viu, nu pe o carte.

12. Atunci când Sfânta Scriptură este citită în acelaşi Duh cu care a fost scrisă, rămâne mereu nouă. Vechiul Testament nu este niciodată vechi, odată ce este parte din Noul Testament, pentru că totul este transformat de unicul Duh care-l inspiră. Întregul text sacru posedă o funcţie profetică: el nu se referă la viitor, ci la prezentul celui care se hrăneşte din acest Cuvânt. Însuşi Isus afirmă asta clar la începutul activităţii sale: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Cel care se hrăneşte în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu devine, ca Isus, contemporan al persoanelor pe care le întâlneşte; nu este tentat să cadă în nostalgii sterile în privinţa trecutului, nici în utopii lipsite de fundament în privinţa viitorului.

Sfânta Scriptură desfăşoară acţiunea sa profetică înainte de toate faţă de cel care o ascultă. Ea provoacă dulceaţă şi amărăciune. Revin în minte cuvintele profetului Ezechiel atunci când, invitat de Domnul să mănânce sulul cărţii, destăinuie: „era în gura mea dulce ca mierea” (3,3). Şi evanghelistul Ioan pe insula Patmos retrăieşte aceeaşi experienţă a lui Ezechiel de a mânca sulul cărţii, dar adaugă ceva mai specific: „era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut stomacul de amărăciune” (Ap 10,10).

Dulceaţa Cuvântului lui Dumnezeu ne determină să o oferim celor pe care-i întâlnim în viaţa noastră pentru a exprima certitudinea speranţei pe care ea o conţine (cf. 1Pt 3,15-16). La rândul său, amărăciunea este adesea oferită din constatarea a cât de greu devine pentru noi să trebuiască să-l trăim cu coerenţă, sau să experimentăm că el este refuzat pentru că nu este considerat valabil pentru a da sens vieţii. De aceea, este necesar să nu ne obişnuim niciodată cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne hrănim cu el, pentru a descoperi şi a trăi în profunzime relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu fraţii.

13. O provocare ulterioară care provine de la Sfânta Scriptură este aceea care se referă la caritate. În mod constant, Cuvântul lui Dumnezeu aminteşte de iubirea milostivă a Tatălui care le cere copiilor să trăiască în caritate. Viaţa lui Isus este exprimarea deplină şi perfectă a acestei iubiri divine care nu ţine nimic pentru sine, ci se oferă tuturor pe sine însăşi. În parabola săracului Lazăr găsim o indicaţie preţioasă. Când Lazăr şi bogatul mor, acesta, văzându-l pe sărac în sânul lui Abraham, cere să fie trimis la fraţii săi pentru ca să-i avertizeze să trăiască iubirea faţă de aproapele, pentru a evita ca şi ei să îndure aceleaşi chinuri. Răspunsul lui Abraham este înţepător: „Îl au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei” (Lc 16,29). A asculta Sfintele Scripturi pentru a practica milostivirea: aceasta este o mare provocare în faţa vieţii noastre. Cuvântul lui Dumnezeu este în măsură să deschidă ochii noştri pentru a ne permite să ieşim din individualismul care conduce la asfixie şi la sterilitate, în timp ce deschide larg drumul împărtăşirii şi al solidarităţii.

14. Unul din episoadele cele mai semnificative ale relaţionării dintre Isus şi discipoli este relatarea Schimbării la faţă. Isus urcă pe munte ca să se roage cu Petru, Iacob şi Ioan. Evangheliştii îşi amintesc că în timp ce faţa şi hainele lui Isus străluceau, doi oameni conversau cu El: Moise şi Ilie, care întruchipau Legea şi, respectiv, Profeţii, adică Sfintele Scripturi. Reacţia lui Petru, la acea viziune, este plină de uimire bucuroasă: „să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Lc 9,33). În acel moment, un nor îi acoperă cu umbra sa şi discipolii sunt cuprinşi de frică.

Schimbarea la faţă aminteşte de sărbătoarea corturilor, când Esdra şi Nehemia citeau poporului textul sacru, după întoarcerea din exil. În acelaşi timp, ea anticipă gloria lui Isus ca pregătire pentru scandalul pătimirii, glorie divină care este evocată şi de norul care-i învăluie pe discipoli, simbol al prezenţei Domnului. Această Schimbare la faţă este asemănătoare cu aceea a Sfintei Scripturi, care se transcende pe ea însăşi atunci când hrăneşte viaţa credincioşilor. Aşa cum aminteşte Verbum Domini: „În recuperarea articulării între diferitele sensuri scripturistice devine deci decisivă sesizarea trecerii de la literă la spirit. Nu e vorba de o trecere automată şi spontană; este nevoie mai degrabă de o depăşire a literei” (nr. 38).

15. Pe drumul de primire a Cuvântului lui Dumnezeu, ne însoţeşte Maica Domnului, recunoscută ca fericită pentru că a crezut în împlinirea a ceea ce i-a spus Domnul (cf. Lc 1,45). Fericirea Mariei precedă toate fericirile rostite de Isus pentru cei săraci, cei mâhniţi, cei blânzi, cei făcători de pace şi cei care sunt persecutaţi, pentru că este condiţia necesară pentru orice altă fericire. Niciun sărac nu este fericit pentru că este sărac; devine sărac dacă, asemenea Mariei, crede în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Aminteşte acest lucru un mare discipol şi maestru al Sfintei Scripturi, sfântul Augustin: „Cineva în mijlocul mulţimii, deosebit de cuprins de entuziasm, a exclamat: «Fericit sânul care te-a purtat». Iar Isus replică: «Mai degrabă fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc». Ca şi cum ar spune: şi mama mea, pe care tu o numeşti fericită, este fericită tocmai pentru că păzeşte însuşi Cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul căruia a fost făcută şi care în ea s-a făcut trup” (Despre Evanghelia lui Ioan, 10, 3).

Fie ca duminica dedicată Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, să poată creşte în poporul lui Dumnezeu familiaritatea religioasă şi asiduă cu Sfintele Scripturi, aşa cum învăţa deja autorul sacru în timpurile din vechime: „Porunca aceasta este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti” (Dt 30,14).

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 30 septembrie 2019

Comemorarea liturgică a sfântului Ieronim la începutul celei de-a 1600-a aniversări a morţii sale

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. AAS 102 (2010), 692-787.

[2] „Astfel sacramentalitatea Cuvântului se lasă înţeleasă în analogie cu prezenţa reală a lui Cristos sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. Apropiindu-ne de altar şi luând parte la ospăţul euharistic noi ne împărtăşim realmente cu trupul şi cu sângele lui Cristos. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare comportă recunoaşterea că însuşi Cristos este prezent şi ni se adresează nouă pentru a fi primit” (Verbum Domini, 56).

lecturi: 797.