"Suveranitatea poporului lui Dumnezeu". Dialogurile papei Francisc cu iezuiţii din Mozambic şi Madagascar

De Antonio Spadaro

Joi, 5 septembrie 2019, în timpul călătoriei sale în Mozambic, papa Francisc a întâlnit în manieră privată un grup de 24 de iezuiţi, dintre care 20 din Mozambic, 3 din Zimbabwe şi unul din Portugalia. Între ei era provincialul, părintele Chiedza Chimhanda. Întâlnirea a avut loc în nunţiatură la ora 18.15, după întoarcerea din activităţile de peste zi. Provincia iezuiţilor din Zimbabwe-Mozambic a fost constituită la sfârşitul lunii decembrie 2014. Are actualmente 163 de membri, dintre care 90 de tineri în formare. [În Mozambic iezuiţii lucrează în şase parohii: una în arhidieceza de Maputo, una în arhidieceza de Beira şi patru în dieceza de Tete. În Zimbabwe gestionează nouă parohii. Activitatea principală a Provinciei este legată de apostolatul educativ: iezuiţii lucrează în 18 şcoli elementare şi superioare. Este vorba în general de şcoli pe care Societatea le gestionează în numele respectivilor episcopi şi în colaborare cu guvernele. Provincia are cinci din aceste şcoli. Sunt active şi un centru social, două centre de spiritualitate şi două proiecte pentru îngrijirea orfanilor şi un proiect pentru reabilitarea copiilor străzii]. La sosirea sa, iezuiţii l-au aplaudat pe pontif, care a cerut celor prezenţi să formeze un cerc cu scaunele. Conversaţia a durat o oră întreagă. După saluturile provincialului, papa i-a invitat pe iezuiţi să pună întrebări pentru a începe conversaţiei.

Primul care a luat cuvântul a fost părintele Paul Mayeresa, care lucrează la Beira în apostolatul educativ. A cerut un gând cu privire la preferinţele apostolice ale Societăţii. [Un amplu proces de ascultare şi de discernământ a permis Societăţii lui Isus să prezinte Sfântului Părinte patru preferinţe apostolice universale, care sunt următoarele: 1) Să indice drumul spre Dumnezeu prin exerciţiile spirituale şi discernământ. 2) Să meargă împreună cu săracii, cu cei excluşi din lume, răniţi în propria demnitate, într-o misiune de reconciliere şi de dreptate. 3) Să-i însoţească pe tineri în crearea unui viitor de speranţă. 4) Să colaboreze în îngrijirea "casei comune".] şi un sfat despre modul de a le trăi în Mozambic. Papa a răspuns astfel:

Ne este uşor de reconstruit o societate dezbinată. Voi trăiţi într-o ţară care a trăit lupte între fraţi. De exemplu, cred că preferinţa apostolică ce se referă la exerciţiile spirituale poate ajuta mult în acest context. Se pot da exerciţii persoanelor angajate în diferitele sectoare ale societăţii şi a le face astfel mai potrivite să desfăşoare misiunea lor pentru a uni şi a reconcilia. Este vorba de experienţa discernământului spiritual care conduce la acţiune.

Este nevoie de o însoţire adecvată, în special dacă în societate şi în naţiune este nevoie de unitate, de reconciliere. Ştim că, uneori, optimul este duşman al binelui şi într-un moment de reconciliere trebuie înghiţite multe broaşte. În acest proces, trebuie învăţat să avem răbdare. Este nevoie de răbdarea discernământului pentru a merge la esenţial şi a pune deoparte accidentalul. Este nevoie cu adevărat de mult răbdare, uneori! Însă după aceea este nevoie şi să se înveţe conţinuturile, adică doctrina socială a Bisericii. Dar atenţie: în fiecare caz iezuitul nu trebuie să dezbine. Este nevoie de reconciliere în societatea din Mozambic: a uni, a uni, a uni, a uni, a uni, a avea răbdare, a aştepta. A nu face niciodată un pas pentru a dezbina. Noi suntem oameni a întregului, nu ai părţii.

Tu lucrezi în apostolatul educativ şi eşti în mijlocul tinerilor. Munca ta este importantă şi angajantă. Tinerii au bunăvoinţă, dar pot să fie o pradă uşoară a înşelării, a nerăbdării. Este necesar să fim aproape de tineri, să li se dea spaţiu pentru ca să poată discerne ceea ce se întâmplă în inima lor. Formarea consideră împreună ideile şi sentimentele. Pentru a acţiona bine trebuie considerate mereu ideile şi sentimentele care se simt. De exemplu, trebuie ajutaţi cei mai tineri să recunoască atunci când trăiesc în resemnare, deci în stagnare. De asemenea să se recunoască atunci când trăiesc în schimb o nelinişte sănătoasă. Aşadar, este nevoie de o lucrare de discernământ spiritual, de însoţire pentru binele societăţii.

Apoi vorbeşte părintele Bendito Ngozo, capelan al şcolii secundare "Santo Inácio de Loyola": "Unele secte protestante pentru a face prozeliţi folosesc promisiunile de bogăţie şi prosperitate. Săracii se lasă fascinaţi şi speră să devină bogaţi aderând la aceste secte care folosesc numele Evangheliei. Astfel părăsesc Biserica. Ce recomandare ne puteţi da pentru ca evanghelizarea noastră să nu însemne a face prozelitism?".

Asta ce spui este foarte important. Între timp trebuie să se distingă bine între cei care sunt numiţi "protestanţi". Există atâţia cu care putem lucra foarte bine şi care au la inimă ecumenismul serios, deschis, pozitiv. Dar există alţii care caută numai să facă prozelitism şi să folosească o viziune teologică a prosperităţii. Ai fost foarte precis în întrebarea ta.

În La Civiltŕ Cattolica au fost publicate două articole importante în această privinţă. ?i le recomand. Au fost scrise de părintele Spadaro şi de pastorul prezbiterian argentinian, Marcelo Figueroa. Primul articol vorbea despre "ecumenismul urii". Al doilea era despre "teologia prosperităţii" [A. Spadaro - M. Figueroa, «Fondamentalismo evangelicale e integralismo cattolico. Un sorprendente ecumenismo», în: Civ. Catt. 2017 III 105-113; Id., «Teologia della prosperitŕ. Il pericolo di un "vangelo diverso"», ivi 2018 III 105-118.] Citindu-le, vei vedea că există secte care într-adevăr nu se pot defini creştine. Îl predică pe Cristos, da, dar mesajul lor nu este creştin. N-are nimic de-a face cu predica unui luteran sau a unui alt creştin evanghelic serios. Aceşti aşa-numiţi "evanghelici" predică prosperitatea, promit o Evanghelie care nu cunoaşte sărăcia, dar caută pur şi simplu să facă prozeliţi. Este tocmai ceea ce Isus condamnă în fariseii din timpul său. Am spus asta de mai multe ori: prozelitismul nu este creştin.

Astăzi am simţit o anumită amărăciune când am încheiat întâlnirea cu tinerii. O doamnă s-a apropiat de mine cu un tânăr şi o tânără. Mi-a spus că făceau parte dintr-o mişcare un pic fundamentalistă. Ea mi-a spus în spaniolă perfectă: "Sanctitate, vin din Africa de Sud. Acest tânăr este hindus şi s-a convertit la catolicism. Această tânără era anglicană şi s-a convertit la catolicism". Însă mi-a spus asta în manieră triumfală, ca şi cum ar fi avut succes la o vânătoare cu un trofeu. M-am simţit încurcat şi i-am spus: "Doamnă, evanghelizare da, prozelitism nu".

Ceea ce vreau să spun este că evanghelizarea eliberează! În schimb, prozelitismul face să se piardă libertatea. Prozelitismul este incapabil să creeze un parcurs religios în libertate. Prevede mereu oameni supuşi într-un mod sau în altul. În evanghelizare protagonistul este Dumnezeu, în prozelitism este eu-l.

Desigur, există atâtea forme de prozelitism. Cel al echipelor de fotbal, suporterii, e bun, fără îndoială! Şi apoi este clar că există acele forme de prozelitism al societăţilor comerciale, al partidelor politice. Prozelitismul este răspândit, ştim bine asta. Însă nu trebuie să existe printre noi. Trebuie să evanghelizăm, care este ceva mult diferit de prozelitism.

Sfântul Francisc de Assisi le-a spus fraţilor săi: "Mergeţi în lume, evanghelizaţi. Şi, dacă este necesar, şi cu cuvintele". Evanghelizarea este în mod esenţial mărturie. Prozelitismul este convingător, dar este în întregime apartenenţă şi îţi ia libertatea. Cred că această distincţie poate să fie de mare ajutor. Benedict al XVI-lea la Aparecida a spus un lucru minunat, că Biserica nu creşte prin prozelitism; creşte prin atracţie, atracţia mărturiei. În schimb, sectele, făcând prozeliţi, despart persoanele, le promit atâtea avantaje şi apoi le abandonează în voia lor. [Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Sfânta Liturghie de inaugurare a celei de-a V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe la sanctuarul din Aparecida (13 mai 2007): «Biserica nu face prozelitism. Ea se dezvoltă mai degrabă prin "atracţie": aşa cum Cristos "îi atrage pe toţi la sine" cu forţa iubirii sale, culminată în jertfa Crucii, aşa cum Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa în măsura în care, asociată cu Cristos, îndeplineşte orice lucrare a sa în conformitate spirituală şi concretă cu caritatea Domnului său».]

Între voi cu siguranţă sunt teologi, sociologi şi filozofi: vă cer să studiaţi şi să aprofundaţi diferenţa dintre prozelitism şi evanghelizare. Citiţi bine Evangelii nuntiandi a sfântului Paul al VI-lea. Acolo este clar că vocaţia Bisericii este aceea de a evangheliza. Ba chiar, însăşi identitatea Bisericii este să evanghelizeze. Însă, din păcate, nu numai în secte, ci şi în cadrul Bisericii catolice există grupuri fundamentaliste. Subliniază mai mult prozelitismul decât evanghelizarea.

Un alt lucru tipic al atitudinii de prozelitism este că nu distinge între forul intern şi cel extern. Este păcatul în care cad astăzi multe grupuri religioase. Pentru aceasta am cerut Penitenţiariei Apostolice să facă o declaraţie despre forul intern, şi declaraţia pe care au făcut-o este într-adevăr foarte bună. [Cf. «Nota Penitenţiariei Apostolice despre importanţa forului intern şi inviolabilitatea sigiliului sacramental», 1 iulie 2019.]

Evanghelizatorul nu violentează niciodată conştiinţa: vesteşte, seamănă şi ajută la creştere. Ajută. În schimb, oricine face prozelitism încalcă violentează conştiinţa persoanelor: nu le face libere, le face să depindă. Evanghelizarea îţi dă o dependenţă "paternă", adică te face să creşti şi te eliberează. Prozelitismul îţi dă o dependenţă servilă, de conştiinţă, şi socială. Dependenţa celui evanghelizat, cea "paternă, este amintirea harului pe care Dumnezeu ţi l-a dat. În schimb prozelitul depinde nu ca un fiu, ci ca un sclav, care la sfârşit nu ştie ce să facă dacă nu i se spune.

Recomand încă o dată acele două articole din La Civiltŕ Cattolica: citiţi-le, studiaţi-le, pentru că acolo este mult din ceea ce v-am spus. Aici am încercat să vă comunic intuiţia principală.

Ia cuvântul unul care lucrează în domeniul şcolar, Leonardo Alexandre Simăo, care îşi face perioada sa de formare la Beira. Relatează despre munca sa cu tinerii. Papa îi spune că este o lucrare importantă şi că "misiunea sa este să comunice Evanghelia şi să facă în aşa fel încât tinerii să fie liberi în interior". După aceea iezuitul îl întreabă dacă şi cum s-a schimbat experienţa sa cu Dumnezeu de când a fost ales papă. Francisc ia un timp scurt pentru a reflecta şi apoi răspunde...

Nu ştiu să-ţi spun, ca să spun adevărul. Adică eu cred că în mod fundamental experienţa mea cu Dumnezeu nu s-a schimbat. Eu rămân mereu acelaşi de dinainte. Da, simt un simţ de responsabilitate mai mare, fără îndoială. După aceea rugăciunea mea de mijlocire a devenit mult mai amplă decât înainte. Dar şi înainte trăiam rugăciunea de mijlocire şi simţeam responsabilitatea pastorală. Continui să merg, dacă nu au fost schimbări cu adevărat radicale. Vorbesc Domnului ca înainte. Simt că îmi dă harul care îmi este de folos pentru timpul prezent. Însă Domnul mi-l dădea şi anterior. Şi apoi comit aceleaşi păcate de dinainte. Alegerea ca papă nu m-a convertit dintr-o dată, în aşa fel încât să mă facă mai puţin păcătos decât înainte. Eu sunt şi rămân un păcătos. Pentru aceasta mă spovedesc la fiecare două săptămâni.

Nu mi s-a mai pus vreodată această întrebare până acum şi îţi mulţumesc că mi-ai adresat-o, pentru că mă faci să reflectez asupra vieţii mele spirituale. Înţeleg, aşa cum îţi spuneam, că raportul meu cu Domnul nu s-a schimbat, aparte un mai mare simţ de responsabilitate şi o rugăciune de mijlocire care s-a lărgit la lume şi la toată Biserica. Însă ispitele sunt aceleaşi precum şi păcatele. Doar faptul că acum mă îmbrac numai în alb nu m-a făcut deloc mai puţin păcătos şi mai sfânt decât înainte.

Mă întăreşte mult să ştiu că Petru, ultima dată când apare în Evanghelii, este încă nesigur aşa cum era înainte. La marea Galileii, Isus îl întreabă dacă-l iubeşte mai mult decât ceilalţi şi îi cere să pască oile sale şi apoi îl confirmă. Însă Petru rămâne aceeaşi persoană care era: încăpăţânat, năvalnic. Paul va trebui să se confrunte şi să lupte cu această încăpăţânare cu privire la creştinii care veneau din păgânism şi nu din iudaism. La început Petru la Antiohia trăia libertatea pe care Dumnezeu i-a dat-o şi stătea la masă cu păgânii şi mânca liniştit cu ei, punând deoparte regulile alimentare iudaice. Însă au ajuns acolo unii din Ierusalim, şi Petru, de teamă, s-a retras de la masa păgânilor şi mânca numai cu cei circumcişi. ["Dar, când a venit Chefa la Antiohia, l-am înfruntat făţiş, căci era de condamnat. De fapt, înainte de a fi venit unii de la Iacob, stătea la masă cu păgânii, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, temându-se de cei circumcişi. Împreună cu el au început să se poarte cu ipocrizie şi ceilalţi iudei, aşa încât şi Barnaba a fost ademenit de ipocrizia lor. Dar când am văzut că ei nu merg drept, după adevărul evangheliei, i-am spus lui Chefa în faţa tuturor: «Dacă tu, care eşti iudeu, te porţi ca un păgân şi nu trăieşti ca un iudeu, cum îi poţi constrânge pe păgâni să trăiască asemenea iudeilor?»".] Aşadar: de la libertate el trece din nou la sclavia fricii. Iată Petru ipocrit, omul compromisului! A citi despre ipocrizia lui Petru mă întăreşte mult şi mă pune în gardă. Mai ales mă ajută să înţeleg că nu există nicio magie în faptul de a fi ales papă. Conclavul nu funcţionează prin magie.

Intervine părintele Joaquim Biriate, secretar al provincialului, pentru a pune o întrebare: "Cum se poate evita să se cadă în clericalism în cursul formării la slujirea sacerdotală?".

Clericalismul este o adevărată pervertire în Biserică. Păstorul are capacitatea de a merge în faţa turmei pentru a arăta calea, de a sta în mijlocul turmei pentru a vedea ce se întâmplă în interiorul ei, precum şi de a sta în spatele turmei pentru a se asigura ca nimeni să nu fie lăsat în urmă. În schimb clericalismul pretinde ca păstorul să stea mereu în faţă, stabileşte o rută şi pedepseşte cu excomunicarea pe cel care se îndepărtează de turmă. Aşadar: este tocmai opusul a ceea ce a făcut Isus. Clericalismul condamnă, desparte, biciuieşte, dispreţuieşte poporul lui Dumnezeu.

Odată am mers să spovedesc într-un sanctuar în nordul Argentinei. După ce s-a terminat Liturghia, am ieşit cu un alt preot. O doamnă s-a apropiat de el cu iconiţe şi rozarii, cerându-i să binecuvânteze acele obiecte. Prietenul meu i-a explicat: "Dumneavoastră aţi fost la Liturghie şi la sfârşitul Liturghiei aţi primit deja binecuvântarea; aşadar, totul a fost deja binecuvântat". Însă doamna continua să ceară binecuvântarea. Şi preotul a continuat în explicaţia sa teologică: "Liturghia este jertfa lui Cristos?". Şi doamna a răspuns că este. "Este jertfa trupului şi sângelui lui Cristos?". Şi doamna a răspuns că este. "Şi tu crezi că Cristos cu sângele său ne-a mântuit pe noi toţi?". Şi doamna a răspuns că crede. Chiar în acel moment preotul a văzut un prieten al său şi s-a distras. Şi doamna mi s-a adresat imediat mie, cerând: "Părinte, îmi daţi binecuvântarea?". Dar sărmanii oameni care trebuie să implore pentru a avea o binecuvântare! Clericalismul nu ţine cont de poporul lui Dumnezeu.

În America Latină este multă evlavie populară şi este foarte bogată. Una dintre explicaţiile care se dă despre fenomen este că asta s-a întâmplat pentru că preoţii nu erau interesaţi, aşadar n-au putut s-o clericalizeze. Evlavia populară are lucruri de corectat, e adevărat, dar exprimă suveranitatea poporului sfânt al lui Dumnezeu, fără clericalism. Clericalismul confundă "slujirea" prezbiterală cu "puterea" prezbiterală. Clericalismul este asceză şi dominare. În italiană se numeşte "căţărare".

Preoţia înţeleasă nu ca slujire, ci ca "promovare" la altar, este rod al unei mentalităţi clericale. Îmi vine în minte un exemplu extrem. Diacon înseamnă "slujitor". Însă, în unele cazuri, clericalismul atinge paradoxal tocmai "slujitorii", diaconii. Când uită că sunt păzitori ai slujirii, atunci apare dorinţa de a se clericaliza şi să fie "promovaţi" la altar.

Clericalismul are drept consecinţă directă rigiditatea. N-aţi văzut niciodată preoţi tineri toţii rigizi în reverendă neagră şi pălărie în forma planetei Saturn pe cap? Iată, în spatele întregului clericalism rigid există probleme serioase. A trebuit să intervin recent în trei dieceze pentru probleme care apoi se exprimau în aceste forme de rigiditate care ascundeau dezechilibre şi probleme morale.

Una din dimensiunile clericalismului este fixaţia morală exclusivă asupra poruncii a şasea. Odată un iezuit, un mare iezuit, mi-a spus să fiu atent când dau dezlegare, pentru că păcatele mai grave sunt acelea care au o mai mare "îngeritate": orgoliu, aroganţă, dominare... Şi cele mai puţin grave sunt cele care au îngeritate mai mică, aşa cum sunt lăcomia şi senzualitatea. Ne concentrăm asupra sexului şi după aceea nu dăm importanţă nedreptăţii sociale, calomniei, bârfelor, minciunilor. Biserica are nevoie astăzi de o profundă convertire cu privire la acest punct.

Pe de altă parte, marii păstori dau oamenilor multă libertate. Bunul păstor ştie să-şi conducă turma sa fără a o aservi regulilor care o mortifică. În schimb clericalismul duce la ipocrizie. Şi în viaţa călugărească.

Adesea relatez cazul unui iezuit aflat în formare. Mama sa era bolnavă în manieră gravă şi el ştia că nu va mai trăi mult timp. Locuia într-un alt oraş din aceeaşi ţară, şi pentru aceasta i-a cerut provincialului său să-şi poată schimba sediul pentru a putea fi mai mult timp cu mama sa. Provincialul a spus că se va gândi în faţa lui Dumnezeu şi îi va răspunde înainte de a pleca dimineaţa devreme, ziua următoare. Tânărul iezuit a rămas îndelung în capelă în noaptea aceea, rugându-se ca Domnul să-i acorde harul. Însă provincialul, dat fiind că trebuia să plece devreme, în realitate nu s-a gândit mult, a scris toate răspunsurile la scrisorile pe care trebuia să le lase şi le-a lăsat ministrului comunităţii ["Ministrul" comunităţii este vice-superiorul] pentru ca să le înmâneze ziua următoare. Între ele era şi răspunsul pentru acest tânăr. Ministrul, dat fiind faptul că era târziu şi se gândea că toţi dormeau, a pus scrisorile la uşile celor interesaţi. Tânărul, care noaptea târziu s-a întors din capelă, a văzut scrisoarea provincialului şi a deschis-o. Şi-a dat seama că era datată în ziua următoare. Spunea: "După ce am reflectat, m-am rugat, am celebrat Liturghia şi am făcut discernământ lung în faţa Domnului, cred că ar trebui să rămâi în locul acesta". Iată: acesta este clericalism, este ipocrizia la care conduce clericalismul. Tânărul iezuit n-a pierdut vocaţia sa, dar n-a uitat niciodată acea ipocrizie. Clericalismul este în mod esenţial ipocrizie.

Ia cuvântul părintele Alfonso Mucane, paroh al parohiei "Sfântul Ignaţiu", în dieceza de Tete, şi cere câteva gânduri despre Apostolatul Rugăciunii, care acum se numeşte Reţeaua Mondială a Rugăciunii Papei şi tocmai a împlinit 175 de ani de activitate [Cf. F. Fornos, «La Rete mondiale di preghiera del Papa», în: Civ. Catt. 2019 II 479-484].

Cred că trebuie să-i învăţăm pe oameni rugăciunea de mijlocire, care este o rugăciune de curaj, de parresia. Să ne gândim la mijlocirea lui Abraham pentru Sodoma şi Gomorra. Să ne gândim la mijlocirea lui Moise pentru poporul său. Trebuie să ajutăm poporul să exercite mai des mijlocirea. Şi noi înşine trebuie s-o facem mai mult. Face foarte bine asta Reţeaua Mondială de Rugăciune a Papei, cum se numeşte acum, condusă de părintele Fornos. Este important ca oamenii să se roage pentru papa şi pentru intenţiile sale. Papa este ispitit, este foarte asediat: numai rugăciunea poporului său poate să-l elibereze, aşa cum se citeşte în Faptele Apostolilor. Când Petru era închis, Biserica s-a rugat neîncetat pentru el. Dacă Biserica se roagă pentru papa, acesta este un har. Eu cu adevărat simt încontinuu nevoia de a cere pomana rugăciunii. Rugăciunea poporului susţine.

Ultima întrebare este a lucrătorului în şcoală Ermano Lucas, care desfăşoară slujirea sa la şcoala secundară "Santo Inácio de Loyola". Întrebarea sa este despre xenofobia care se răspândeşte.

Xenofobia şi aporofobia [Xenofobia este o aversiune generică faţă de străini, ceea ce este străin sau ceea ce este perceput ca străin. Aporofobia este o fobie ce reprezintă frica faţă de sărăcie sau faţă de săraci şi poate să fie interpretată şi ca repugnanţă în faţa săracului sau a celui lipsit de apărare.] sunt astăzi parte a unei mentalităţi populiste care nu lasă popoarelor suveranitate. Xenofobia distruge unitatea unui popor, şi pe cea a poporului lui Dumnezeu. Şi poporul suntem noi toţi: cei care s-au născut în aceeaşi ţară, nu contează dacă au rădăcini într-un alt loc sau sunt de etnii diferite. Astăzi suntem ispitiţi de o formă de sociologie sterilizată: rasa mea, familia mea, cultura mea... ca şi cum ne-ar fi frică s-o murdărim, s-o pătăm, s-o infectăm. A amesteca te face să creşti, îţi dă viaţă nouă. Dezvoltă răscruci, mutaţii şi conferă originalităţi. Metisul este ceea ce am experimentat, de exemplu, în America Latină. La noi există totul: spaniolul şi indianul, misionarul şi conchistadorul, neamul spaniol şi metisul [Cf. Documentul de la Aparecida, nr. 43: «Realitatea socială, pe care o descriem în dinamica sa actuală cu termenul de globalizare, exercită un impact puternic, mai mult decât oricare alt factor, asupra culturii noastre şi asupra modului în care noi ne inserăm în ea şi ne-o însuşim. Varietatea şi bogăţia culturilor latinoamericane, începând de la cele mai originare până la acelea care, cu trecerea timpurilor şi metisul popoarelor, s-au sedimentat în naţiuni, în familii, în grupuri sociale, în instituţii educative şi în convieţuirea civilă, constituie o realitate destul de evidentă pentru noi, care o apreciem ca o bogăţie singulară». Cf. şi Documentul de la Puebla, nr. 307; 409]. A construi ziduri înseamnă a ne condamna la moarte. Nu putem trăi asfixiaţi de o cultură din sala de operaţie, aseptică şi non-microbiană.

Întâlnirea papei cu iezuiţii s-a încheiat cu mulţumirile, o rugăciune toţi împreună şi fotografia de grup.

* * *

La 8 septembrie 2019, în timpul vizitei sale în Madagascar, la sfârşitul întâlnirii cu preoţii, călugării şi seminariştii în campusul sportiv de la "Collčge de Saint Michel" [Fondat în 1888 de misionari iezuiţi francezi, a fost numit Saint-Michel, în omagiu faţă de părintele Michel Lanusse, care a avut ideea şcolii. Astăzi este un institut cunoscut prin înalta calitate a învăţământului acordat celor 3.700 de studenţi ai săi.] al iezuiţilor, papa Francisc a întâlnit 200 din cei 260 de iezuiţi din Provincia malgaşă, conduşi de provincial, părintele Fulgence Ratsimbazafy, în capela Colegiului. Întâlnirea a durat circa 40 de minute [Societatea lui Isus este prezentă în 11 din cele 22 de dieceze ale Bisericii din Madagascar şi desfăşoară diferite activităţi pastorale legate de instruirea de bază şi universitară, formarea fie a tinerilor fie a clerului şi călugărilor, apostolatul exerciţiilor spirituale, cel social, apostolatul primei evanghelizări şi cel parohial. Provincia a fost întemeiată în 1971].

Intrarea papei a fost însoţită de cântecul "Veni Creator", într-o atmosferă cordială, dar şi un pic solemnă. O solemnitate pe care papa a voit s-o atenueze imediat, spunând că nu va face discursuri şi că nu voia să asculte discursuri. În schimb a cerut să "vorbim ca fraţii", şi să aibă un colocviu cu întrebări şi răspunsuri complet spontane. Întâlnirea a alternat o serie de răspunsuri rapide şi trei răspunsuri mai ample. [Părintelui Hilarion Rakotoarison, care întreba care a fost pentru el prioritatea apostolică principală din cele patru stabilite de Societate, papa a răspuns, cu zâmbetul: «Prima, a doua, a treia şi a patra! Toate!». Părintelui Vincent Anastase Rakotovao, care îl întreba despre alegerea numelui «Francisc», papa a spus: «Mi-a venit în minte când în conclav, la momentul final al votului, cardinalul Hummes mi-a cerut să nu uit de săraci». Fratelui Bernardin Ramarolahy, care l-a întrebat cum a trăit climatul din acele zile, a răspuns: «Mi-a fost un pic frig ieri, dar astăzi mi-am mai luat o flanea». Novicelui Iombonana Josephat Hasiniaina, care l-a întrebat ce îşi aminteşte din noviciatul său, a spus: «Era un noviciat clasic, aşa cum se făcea odinioară: totul era reglementat. Mulţumiţi că Societatea l-a avut ca general pe părintele Pedro Arrupe, care a reformat formarea!».]

Joseph Emmanuel Randriamamonjy, angajat în apostolatul exerciţiilor spirituale, ia microfonul şi pune întrebarea în italiană: "Care este impresia pe care v-aţi făcut-o despre Madagascar? Ce v-a impresionat mai mult?".

Un lucru care m-a impresionat mult şi care mi se pare adevăratul fir conducător al vizitei a fost poporul, poporul malgaş. Am văzut un popor capabil să suporte sărăcie, suferinţă, exploatare. M-a impresionat capacitatea de a exprima bucurie, chiar şi atunci când lipseşte necesarul. Acesta este un adevărat har. Şi nouă consacraţilor ne spune mult şi pune în discuţie exigenţele noastre rafinate şi uneori tipice ale unei élite. Am văzut un popor care caută esenţialul pentru a supravieţui, dar tocmai pentru aceasta este rodnic. Nu pierdeţi din vedere rădăcinile care fac poporul vostru bucuros şi în suferinţă. Când vă va veni ispita de a deveni un pic acri şi nesatisfăcuţi, atunci concentraţi-vă bine asupra spiritului poporului vostru şi asupra rodniciei sale.

Noel Cyprien, coordonator al apostolatului social şi ecologic al Provinciei, ia cuvântul: "Dumneavoastră veniţi din America Latină. Acum sunteţi în Madagascar. Vedeţi vreun raport între popoarele noastre diferite?".

Aş spune că popoarele noastre trebuie să fie atente să nu cadă în colonizarea ideologică ce ne ia identitatea. Popoarele noastră încă au capacitatea de a se exprima în manieră populară fără a cădea în populism. Este important de a păstra identitatea propriului popor, o identitate care vine din exprimarea spontană a poporului. Trebuie în schimb să ne apărăm de o identitate care este ideologică. Experienţa poporului merge mult dincolo de ideologii, care sunt abstracte, de muzeu sau de laborator. Ideologia ne face să pierdem identitatea. Identitatea unui popor nu se poate exprima în concepte, ci în istorii. Poporul este suveran în propriile exprimări de artă, cultură, înţelepciune. Sfântul Ignaţiu a înţeles foarte bine asta. Dacă vă amintiţi, în Constituţiile noastre este un soi de refren care reia alegerile şi modul de a acţiona care depinde mereu de context, de realitate "în funcţie de locuri, timpuri şi persoane".

Criteriul acţiunii nu este niciodată abstract, ci are ca referinţă un anumit loc, un anumit timp, persoane precise. Viziunea interioară nu se impune asupra istoriei încercând să o organizeze, ci dialoghează cu realitatea, se inserează în istorie, se desfăşoară în timp. Asta face în aşa fel încât discernământul să conducă acţiunea, respectând mereu varietatea culturilor, a popoarelor, a interiorităţii persoanelor.

Pentru aceasta Societatea lui Isus a putut să aibă figuri ca sfântul Francisc Xaveriu, Matteo Ricci, De Nobili, Valignano. Misiunile noastre în America de Sud au fost creative împreună cu poporul, şi nu l-au redus la o schemă teoretică. Regula de acţiune în misiuni a ţinut cont mereu de concreteţea locurilor, a timpurilor şi a persoanelor. Regula este acest discernământ.

Jospeh Rabenirina, director al editurii "Ambozonyany", întreabă: "Am auzit de la părinţii mei şi de la bunicii mei că misionarii francezi obişnuiau să dea ca pocăinţă pentru păcate să planteze copaci. Ce părere aveţi?"

Mi se pare o intuiţie pastorală foarte creativă! Din ceea ce îmi spui a fost vorba de o pocăinţă socială, ambientală, care se îngrijeşte să construiască societatea. Astăzi, când am mers la "Oraşul prieteniei", părintele Pedro mi-a arătat câţiva pini. Mi-a spus că i-a plantat chiar el în urmă cu 20 de ani. Acest lucru este într-adevăr foarte frumos.

La sfârşitul întâlnirii au fost oferite diferite daruri papei. Între acestea o carte despre Anton de Padova Rahajarizafy, care a fost primul provincial malgaş. Francisc l-a citat în timpul discursului său la Palatul prezidenţial, în timp ce vorbea despre cultura "fihavanana". Apoi papa a scris o dedicaţie în cartea Jubileului de Aur pentru cei cincizeci de ani ai Provinciei malgaşe, care vor fi celebraţi în 2021. Francisc a pus după aceea semnătura sa în traducerea malgaşă a enciclicei Laudato si'. Înainte de o fotografie de grup, a vorbit şi a glumit cu unii dintre cei prezenţi. Într-un climat de mare simpatie şi chiar de o anumită învălmăşeală, Francisc a ieşit, în timp ce cei prezenţi au intonat canonul de la Taizé "Ubi caritas".

(După L'Osservatore Romano, 28 septembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 155.