Papa Francisc: Discurs adresat episcopilor participanţi la cursul de formare promovat de Congregaţia pentru Episcopi şi de Congregaţia pentru Bisericile Orientale (12 septembrie 2019)

Iubiţi fraţi, bună ziua!

Vă spun bun-venit la această întâlnire concluzivă a pelerinajului vostru la Roma, organizat de Congregaţiile pentru Episcopi şi pentru Bisericile Orientale. Le mulţumesc cardinalilor Ouellet şi Sandri pentru angajarea lor în organizarea acestor zile.

Împreună, ca noi membri ai Colegiului Episcopal, aţi coborât cu puţin în urmă la mormântul lui Petru, "trofeu" al Bisericii din Roma. Acolo aţi mărturisit aceeaşi credinţă a apostolului. Ea nu este o teorie sau un compendiu de doctrine, ci o persoană, Isus. Faţa sa ne face apropiată privirea lui Dumnezeu. Lumea noastră caută, chiar inconştient, această apropiere divină. El este mediatorul. Fără această proximitate de iubire şovăie fundamentul realităţii; Biserica înseşi se rătăceşte atunci când pierde duioşia dătătoare de viaţă a Bunului Păstor. Aici aţi încredinţat Bisericile voastre, pentru ele aţi repetat cu Isus: "trup oferit şi sânge vărsat pentru voi". Nu cunoaştem altă forţă decât aceasta, forţa Bunului Păstor, forţa de a da viaţa, de a se apropia de Iubire prin intermediul iubirii. Iată misiunea noastră: a fi pentru Biserică şi pentru lume "sacramente" ale proximităţii lui Dumnezeu. De aceea aş vrea să vă spun ceva despre apropiere, esenţială pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu şi mai ales pentru episcopi. Apropiere de Dumnezeu şi apropiere de poporul său.

Apropierea de Dumnezeu este izvorul slujirii episcopului. Dumnezeu ne iubeşte, s-a făcut mai apropiat decât ne puteam imagina, a luat trupul nostru pentru a ne mântui. Această veste este inima credinţei, trebuie să preceadă şi să anime fiecare iniţiativă a noastră. Noi existăm pentru a face palpabilă această apropiere. Dar nu se poate comunica apropierea lui Dumnezeu fără a trăi această experienţă, fără a o experimenta în fiecare zi, fără a ne lăsa contagiaţi de duioşia sa. În fiecare zi, fără economie de timp, trebuie să stăm în faţa lui Isus, să-i ducem persoanele, situaţiile, ca nişte canale mereu deschise între El şi oamenii noştri. Cu rugăciunea îi dăm Domnului cetăţenie acolo unde locuim. Să ne simţim, ca sfântul Paul, confecţioner de corturi (cf. Fap 18,3): apostoli care-i permit Domnului să locuiască în mijlocul poporului său (cf. In 1,14).

Fără această destăinuire personală, fără această intimitate cultivată în fiecare zi în rugăciune, chiar şi mai ales în orele de dezamăgire şi de ariditate, se despică nucleul misiunii noastre episcopale. Fără apropierea cu Semănătorul, ni se va părea mai puţin satisfăcătoare truda de a arunca sămânţa fără a cunoaşte timpul recoltei. Fără Semănător, va fi greu de însoţit cu încredere răbdătoare încetineala maturizării. Fără Isus, vine neîncrederea că El va duce la împlinire lucrarea sa; fără El mai devreme sau mai târziu se alunecă în melancolia pesimistă a celui care spune: "totul merge rău". Este urât a auzi un episcop care spune asta! Numai stând cu Isus suntem feriţi de prezumţia pelagiană că binele derivă din bravura noastră. Numai stând cu Isus ajunge în inimă acea pace profundă pe care fraţii şi surorile noastre o caută de la noi.

Şi de la apropierea de Dumnezeu la apropierea de poporul său. Stând aproape de Dumnezeul proximităţii, creştem în conştiinţa că identitatea noastră constă în faptul de a deveni aproapele. Nu este o obligaţie externă, dar este o exigenţă internă din logica darului. "Acesta este Trupul meu dat pentru voi", spunem în momentul cel mai înalt al ofertei euharistice pentru poporul nostru. Viaţa noastră provine de aici şi ne face să devenim pâini frânte pentru viaţa lumii. Aşadar apropierea de poporul încredinţat nouă nu este o strategie oportunistă, ci condiţia noastră esenţială. Lui Isus îi place să se apropie de fraţii săi prin intermediul nostru, prin intermediul mâinilor noastre deschise care mângâie şi consolează; al cuvintele noastre, rostite pentru a unge lumea cu Evanghelie şi nu cu noi înşine; al inimii noastre, când ia asupra sa neliniştile şi bucuriile fraţilor. Chiar şi în sărăcia noastră, ne revine nouă ca nimeni să nu-l simtă pe Dumnezeu departe, ca nimeni să nu-l ia pe Dumnezeu ca pretext pentru a ridica ziduri, pentru a dărâma punţi şi pentru a semăna ură. Este urât şi atunci când un episcop dărâmă punţi, seamănă ură sau neîncredere, o face pe contra-episcopul. Trebuie să vestim cu viaţa o măsură de viaţă diferită de cea a lumii: măsura unei iubiri fără măsură, care nu priveşte la propriul beneficiu şi la propriile profituri, ci la orizontul nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu.

Apropierea episcopului nu este retorică. Nu este făcută din proclamaţii autoreferenţiale, ci din disponibilitate reală. Dumnezeu ne surprinde şi adesea îi place să debusoleze agenda noastră: pregătiţi-vă pentru asta fără frică. Proximitatea cunoaşte verbe concrete, acelea ale bunului samaritean: a vedea, adică a nu privi în cealaltă parte, a nu ne preface că nu este nimic, a nu lăsa persoanele în aşteptare şi a nu ascunde problemele sub preş. Apoi a deveni aproapele, a sta în contact cu persoanele, a dedica timp mai mult lor decât biroului, a nu ne teme de contactul cu realitatea, de cunoscut şi de îmbrăţişat. După aceea, a pansa rănile, a lua asupră-şi, a se îngriji, a se dedica (cf. Lc 10,29-37). Fiecare din aceste verbe ale proximităţii este o piatră de hotar pe drumul unui episcop cu poporul său. Fiecare cere să intrăm în joc şi să ne murdărim mâinile. A fi aproape înseamnă a ne întruchipa cu poporul lui Dumnezeu, a-i împărtăşi suferinţele, a nu-i desconsidera speranţele. A fi apropiaţi de popor înseamnă a avea încredere că harul pe care Dumnezeu îl revarsă acolo cu fidelitate şi ale cărui canale suntem şi prin crucile pe care le purtăm este mai mare decât noroiul de care ne este frică. Vă rog, nu lăsaţi să prevaleze temerile pentru riscurile slujirii, retrăgându-vă şi menţinând distanţele. Bisericile voastre să marcheze identitatea voastră, pentru că Dumnezeu a unit destinele, rostind numele vostru împreună cu al lor.

Termometrul apropierii este atenţia faţă de cei din urmă, de cei săraci, care este deja o vestire a Împărăţiei. Va fi asta şi sobrietatea voastră, într-un timp în care în multe părţi ale lumii totul este redus la mijloc pentru a satisface nevoi secundare, care umflă şi sclerozează inima. A ne face o viaţă simplă înseamnă a mărturisi că Isus ne este îndeajuns şi că toată comoara de care vrem să ne înconjurăm este constituită mai degrabă de cei care, în sărăciile lor, ni-l amintesc şi ni-l reprezintă pe El: nu săraci abstracţi, date şi categorii sociale, ci persoane concrete, a căror demnitate ne este încredinţată nouă ca părinţi ai lor. Părinţi ai persoanelor concrete; adică paternitate, capacitate de a vedea, concreteţe, capacitate de a mângâia, capacitate de a plânge.

Se pare că astăzi există stetoscoape care reuşesc să audă o inimă la distanţă de un metru. Este nevoie de episcopi capabili de a simţi pulsul comunităţilor lor şi al preoţilor lor, chiar şi la distanţă: a simţi pulsul. Păstori care nu se mulţumesc cu prezenţe formale, cu întâlniri la măsuţă sau cu dialoguri de circumstanţă. Mie îmi vin în minte păstori aşa de auto-îngrijiţi încât par apă distilată, care nu ştie nimic. Apostoli ai ascultării, care ştiu să presteze urechea şi atunci când nu este plăcut să audă. Vă rog, nu vă înconjuraţi cu purtători de geantă şi yes men... preoţii "căţărători" care caută mereu... nu, vă rog. Nu tânjiţi să fiţi confirmaţi de cei pe care voi trebuie să-i confirmaţi. Sunt multe formele de apropiere de Bisericile voastre. Îndeosebi aş vrea să încurajez vizite pastorale obişnuite: a vizita frecvent, pentru a-i întâlni pe oameni şi pe păstori; a vizita după exemplul Sfintei Fecioare Maria, care n-a pierdut timp şi s-a ridicat pentru a merge în grabă la verişoara sa. Mama lui Dumnezeu ne arată că a vizita înseamnă a-l face aproape pe Cel care face să tresăltăm de bucurie, înseamnă a duce întărirea Domnului care face lucruri mari printre cei umili ai poporului său (cf. Lc 1,39 şu).

În sfârşit, vă cer iar să rezervaţi apropierea cea mai mare de preoţii voştri: preotul este aproapele cel mai apropiat al episcopului. A-l iubi pe aproapele cel mai apropiat. Vă rog să-i îmbrăţişaţi, să le mulţumiţi şi să-i încurajaţi în numele meu. Şi ei sunt expuşi la intemperiile dintr-o lume care, deşi sătulă de întuneric, nu se dă înapoi să opună ostilitate lumii. Au nevoie să fie iubiţi, însoţiţi, încurajaţi: Dumnezeu nu doreşte de la ei jumătăţi de măsură, ci un da total. În ape mai puţin adânci se împuţeşte, însă viaţa lor este făcută pentru a ieşi în larg. Ca a voastră. Aşadar, curaj, fraţi preaiubiţi! Vă mulţumesc şi vă binecuvântez. Vă rog, amintiţi-vă să vă rugaţi în fiecare zi şi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1171.