CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN MOZAMBIC, MADAGASCAR ŞI MAURITIUS

(4-10 septembrie 2019)

Papa în Madagascar: Întâlnirea cu episcopii
Catedrala din Andohalo, Antanarivo (Madagascar)
(sâmbătă, 7 septembrie 2019)

Mulţumesc, domnule cardinal, pentru cuvintele dumneavoastră de bun-venit în numele tuturor fraţilor. Sunt recunoscător şi pentru că dumneavoastră aţi voit să arătaţi cu aceleaşi cuvinte cum misiunea pe care ne propunem s-o trăim se desfăşoară în mijlocul contradicţiilor: o ţară bogată cu multă sărăcie; o cultură şi o înţelepciune moştenite de la strămoşii care ne-au făcut să apreciem viaţa şi demnitatea persoanei umane, dar şi constatarea inegalităţii şi a corupţiei. Misiunea păstorului este dificilă în aceste circumstanţe. Şi cu inegalităţile: păstorul riscă să meargă la o parte şi să-i lase pe ceilalţi. Şi cu corupţia: nu spun că păstorul devine un corupt, dar există pericolul...; "Voi face această lucrare, sau cealaltă...", şi devine afacerist; sau să facă schimbul acela, acela, acela... şi la sfârşit, acel bun păstor a ajuns murdar de corupţie. Se întâmplă, se întâmplă. În lume, se întâmplă. ?ineţi ochii deschişi!

"Semănător de pace şi de speranţă" este tema ca a fost aleasă pentru această vizită şi care poate să fie un ecou al misiunii care ne-a fost încredinţată. De fapt, noi suntem semănători şi cine seamănă o face în speranţă; o face bazându-se pe propriile forţe şi pe propria angajare personală, dar ştiind că există mulţi factori care trebuie să colaboreze pentru ca sămânţa să încolţească, să crească, să devină spic şi în sfârşit grâu abundent. Semănătorul obosit şi preocupat nu se descurajează. Acest cuvânt trebuie să ne însoţească mereu, fie în viaţa activă fie în cea contemplativă, aşa cum am văzut astăzi [la întâlnirea cu surorile din claustrare]: fiţi curajoşi, fii un om curajos. Curajul. Semănătorul obosit şi preocupat nu se descurajează, nu capitulează şi cu atât mai puţin incendiază ogorul său când ceva merge strâmb... Ştie să aştepte, este încrezător; ia asupra sa dezamăgirile seminţei sale, dar nu încetează niciodată să iubească ogorul încredinţat îngrijirilor sale. Chiar dacă are posibilitatea, nu fuge pentru a-l încredinţa altuia.

Semănătorul cunoaşte pământul său, îl "atinge", îl "simte" şi îl pregăteşte pentru ca să poată da ceea ce are mai bun. Noi episcopii, după imaginea semănătorului, suntem chemaţi să aruncăm seminţele credinţei şi speranţei pe acest pământ. În acest scop, trebuie să dezvoltăm acel "fler" care ne permite să-l cunoaşte mai bine precum şi să descoperim ceea ce compromite, împiedică sau dăunează seminţei. Flerul păstorului. Păstorul poate să fie foarte inteligent, poate să aibă titluri academice, poate să fi participat la atâtea congrese internaţionale, să ştie tot, să studieze tot, chiar să fie unul bun, o persoană bună, dar dacă-i lipseşte flerul, nu va putea fi niciodată un păstor bun. Flerul. De aceea, "Păstorii, primind aporturile diferitelor ştiinţe, au dreptul de a emite opinii despre tot ceea ce se referă la viaţa persoanelor, din moment ce misiunea evanghelizării implică şi cere o promovare integrală a fiecărei fiinţe umane. Nu se mai poate afirma că religia trebuie să se limiteze la domeniul privat şi că există numai pentru a pregăti sufletele pentru cer. Acesta este adevărul pe care ni l-a lăsat iluminismul neoliberal: lucrau şi pentru popor, e adevărat, totul pentru popor, dar nimic cu poporul, fără fler... În schimb adevăratul păstor este în mijlocul poporului, cufundat printre oameni, în iubire faţă de oamenii săi, pentru că îi înţelege. Ştim că Dumnezeu doreşte fericirea fiilor săi şi pe acest pământ, deşi sunt chemaţi la plinătatea veşnică, pentru că El a creat toate lucrurile «ca să ne bucurăm de ele» (1Tim 6,17), pentru ca toţi să se poată bucura de ele. Rezultă că convertirea creştină cere să se reconsidere «în special tot ceea ce se referă la ordinea socială şi la obţinerea binelui comun». Prin urmare, nimeni nu poate cere de la noi ca să izolăm religia în intimitatea secretă a persoanelor, fără nici o influenţă asupra vieţii sociale şi naţionale, fără a ne preocupa de sănătatea instituţiilor din societatea civilă, fără a se exprima cu privire la evenimentele care îi interesează pe cetăţeni" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 182-183). Păstorul în mijlocul poporului său. Păstorul care ştie să asculte limbajul poporului. Păstorul uns de popor, căruia îi slujeşte, al cărui slujitor este.

Ştiu că există multe motive pentru a ne preocupa şi că, printre alte lucruri, voi purtaţi în inimă responsabilitatea de a veghea asupra demnităţii fraţilor voştri care cer să se construiască o naţiune tot mai solidară şi prosperă, înzestrată cu instituţii solide şi stabile. Poate un păstor vrednic de acest nume să rămână indiferent la provocările pe care le înfruntă conaţionalii săi de toate categoriile sociale, independent de apartenenţa lor religioasă? Un păstor în maniera lui Isus, poate să fie indiferent faţă de viaţa celor care i-au fost încredinţaţi?

Dimensiunea profetică legată de misiunea Bisericii cere, pretutindeni şi întotdeauna, un discernământ care în general nu este uşor. În acest sens, colaborarea matură şi independentă între Biserică şi stat este o provocare continuă, pentru că pericolul de ciocnire nu este niciodată îndepărtat, în special dacă noi ajungem să pierdem "determinarea evanghelică". Ascultând mereu ceea ce Duhul spune fără încetare Bisericilor (cf. Ap 2,7), vom fi în măsură să scăpăm de curse şi să eliberăm fermentul Evangheliei în vederea unei colaborări rodnice cu societatea civilă în căutarea binelui comun. Semnul distinctiv al acestui discernământ va fi că vestirea Evangheliei include preocuparea voastră pentru toate formele de sărăcie: nu numai "a asigura tuturor hrana, sau o «întreţinere demnă», ci să poată avea prosperitate în multiplele sale aspecte. Asta implică educaţie, acces la asistenţa sanitară şi în special loc de muncă, pentru că în munca liberă, creativă, participativă şi solidară fiinţa umană exprimă şi măreşte demnitatea propriei vieţi. Salariul just permite accesul adecvat la celelalte bunuri care sunt destinate uzului comun" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 192).

Apărarea persoanei umane constituie o altă dimensiune a angajării noastre pastorale. Pentru a fi păstori după inima lui Dumnezeu, trebuie să fim primii în alegerea de a proclama săracilor Evanghelia. "Nu trebuie să rămână îndoieli nici nu subzistă explicaţii care să slăbească acest mesaj atât de clar. Astăzi şi întotdeauna, săracii sunt destinatarii privilegiaţi ai Evangheliei şi evanghelizarea îndreptată în mod gratuit spre ei este semn al Împărăţiei pe care Isus a venit s-o aducă. Trebuie afirmat fără ocolişuri că există o legătură inseparabilă între credinţa noastră şi săraci. Să nu-i lăsăm niciodată singuri" (ibid., 48). Cu alte cuvinte, avem o obligaţie deosebită de apropiere şi de protejare faţă de cei săraci, cei marginalizaţi şi cei mici, faţă de copii şi de persoanele mai vulnerabile, victime ale exploatării şi ale abuzurilor, victime, astăzi, ale acestei culturi a rebutului. Astăzi mondenitatea ne-a făcut să inserăm în programele sociale, în programele de dezvoltare, rebutul ca posibilitate: rebutarea celui care urmează să se nască sau rebutarea celui care urmează să moară, pentru a grăbi plecarea.

Acest câmp imens nu este numai curăţat şi arat de spiritul profetic, ci aşteaptă şi sămânţa aruncată în teren cu răbdare creştină, conştientă de asemenea că nu avem nici controlul nici responsabilitatea întregului proces. Un păstor care seamănă evită să controleze totul. Nu se poate. Semănătorul nu merge în fiecare zi să sape pământul pentru a vedea cum creşte sămânţa. Un păstor evită să controleze totul - păstorii controlori nu lasă să crească! -, dă spaţiu iniţiativelor, lasă să crească în timpuri diferite - nu toţi au acelaşi timp de creştere - şi nu caută uniformitatea: uniformitatea nu este viaţă; viaţa este variată, fiecare are propriul mod de a fi, propriul mod de a creşte, propriul mod de a fi persoană. Uniformitatea nu este o cale creştină. Adevăratul păstor nu are pretenţii care să nu fie raţionale, nu dispreţuieşte rezultatele aparent mai slabe: "De data aceasta a mers aşa... înainte, liniştit! Altă dată va fi mai bine". Ştie mereu să ia rezultatele aşa cum vin. Permiteţi-mi să vă spun care este imaginea care îmi vine în minte uneori când mă gândesc la viaţa păstorului. Păstorul trebuie să ia viaţa de unde vine, cu rezultatele care vin. Păstorul este ca portarul din echipa de fotbal: ia mingea de unde o trag. Ştie să se mişte, ştie să ia realitatea aşa cum vine. Şi să corecteze lucrurile, după aceea, dar pe moment ia viaţa aşa cum vine. Aceasta este iubire de păstor. Asta vorbeşte despre o fidelitate faţă de Evanghelie care ne face şi păstori apropiaţi de poporul lui Dumnezeu, începând de la fraţii noştri preoţi, care sunt fraţii noştri cei mai apropiaţi şi care trebuie să primească de la noi o îngrijire specială.

Păstorul trebuie să fie aproape de Dumnezeu, de preoţii săi, aproape de popor. Cele trei apropieri ale păstorului. Aproape de Dumnezeu în rugăciune. Să nu uităm că atunci când apostolii "inventează" pe diaconi - asta am spus-o de atâtea ori -, Petru, pentru a explica această nouă invenţie a diaconilor, spune: "Şi nouă [apostolilor], rugăciunea şi vestirea Cuvântului". Prima îndatorire a păstorului este rugăciunea. Fiecare dintre voi să se întrebe: mă rog? Cât? Cum? Apropiere de Dumnezeu. Apropiere de preoţi: preoţii sunt apropiaţii cei mai apropiaţi ai episcopului. "L-am sunt pe episcop, a preluat legătura secretara şi îmi spune că timp de trei luni nu este loc pentru a-mi da o întâlnire". Un sfat de frate: dacă tu găseşti că secretara ta te îţi lasă în listă telefonul unui preot, chiar în ziua aceea, sau maxim ziua următoare, telefonează-i. Poate că nu vei avea timp să-l primeşti, dar telefonează-i. Acel preot va şti că are un părinte! Şi a treia apropiere: apropiere de popor. Păstorul care se îndepărtează de popor, care pierde flerul poporului, ajunge ca un "Monsieur l'Abbé", un funcţionar de curte... curte pontificală, important, dar mereu de curte până la urmă, şi asta nu foloseşte.

În urmă cu câtva timp expuneam episcopilor italieni atenţia ca preoţii noştri să poată găsi în episcopul lor figura fratelui mai mare şi a tatălui care-i încurajează şi îi susţine de-a lungul drumului (cf. Discurs la Conferinţa Episcopală Italiană, 20 mai 2019). Această paternitate spirituală îl determină pe episcop să nu-i lase orfani pe preoţii săi şi se poate "atinge cu mâna" nu numai în capacitatea de a deschide uşile pentru toţi preoţii, dar şi în aceea de a merge în căutarea lor pentru a-i însoţi atunci când trec printr-un moment de dificultate.

În bucuriile şi în dificultăţile inerente slujirii, preoţii trebuie să găsească în voi, dragi episcopi, nişte părinţi mereu disponibili care să ştie cum să încurajeze şi să susţină, capabili să aprecieze eforturile şi să însoţească progresele posibile. Conciliul Vatican II a formulat o observaţie specială cu privire la acest punct: "Episcopii să-i înconjoare întotdeauna cu o dragoste deosebită pe preoţi, întrucât aceştia îşi asumă o parte din îndatoririle şi preocupările lor şi se dedică acestora în viaţa de fiecare zi cu atâta râvnă; să-i considere fii şi prieteni, şi deci să fie dispuşi să-i asculte, să aibă cu ei relaţii bazate pe încredere, promovând în acest fel pastorala de ansamblu a întregii dieceze" (Decretul Christus Dominus, 16).

A se îngriji de pământ implică şi aşteptarea răbdătoare a proceselor. Păstorul ştie să aştepte procesele. Şi, în momentul recoltării, agricultorul evaluează şi calitatea lucrătorilor. Asta vă impune, ca păstori, o obligaţie urgentă - vorbesc despre calitatea lucrătorilor - o obligaţie urgentă de însoţire şi discernământ, mai ales cât priveşte vocaţiile la viaţa consacrată şi la preoţie, ceea ce este fundamental pentru a garanta autenticitatea acestor vocaţii. Şi în asta, vă rog, fiţi atenţi. Nu vă lăsaţi înşelaţi de necesitate şi de număr: "Avem nevoie de preoţi şi pentru că am nevoie, iau fără discernământ vocaţiile". Nu ştiu, cred că la voi nu este atât de obişnuit pentru că aveţi vocaţii, aşadar aveţi o anumită libertate de a merge încet cu discernământul. Însă în unele ţări din Europa este de plâns: lipsa de vocaţii îl determină pe episcop să ia de aici, de acolo, de acolo fără a vedea viaţa cum era iau persoane "alungate" din alte seminarii, "alungate" din viaţa călugărească, ce au fost alungate pentru că erau imorale sau pentru alte deficienţe. Vă rog, fiţi atenţi. Nu lăsaţi lupul să intre în turmă. Secerişul este mare şi Domnul - neputând dori decât lucrători autentici - nu se lasă limitat în modurile de a chema şi de a incita la dăruirea generoasă a propriei vieţi. După alegere, formarea candidaţilor la preoţie şi la viaţa consacrată este tocmai destinată să asigure o maturizare şi o purificare a intenţiilor. În această privinţă, în spiritul Exortaţiei apostolice Gaudete et exsultate, aş vrea să subliniez că chemarea fundamentală, fără de care celelalte n-au motivaţia de a fi, este chemarea la sfinţenie, şi că această "sfinţenie este faţa cea mai frumoasă a Bisericii" (nr. 9). Apreciez eforturile voastre pentru a asigura formarea de lucrători autentici şi sfinţi pentru secerişul îmbelşugat în ogorul Domnului.

În afară de asta, aş vrea să subliniez o atitudine care mie nu-mi place, pentru că nu vine de la Dumnezeu: rigiditatea. Astăzi este la modă, nu ştiu aici, dar în alte părţi este la modă, să găseşti persoane rigide. Preoţi tineri, rigizi, care vor să salveze cu rigiditatea, probabil, nu ştiu, dar iau o atitudine de rigiditate şi uneori - scuzaţi-mă - de muzeu. Le este frică de orice, sunt rigizi. Fiţi atenţi şi să ştiţi că sub orice rigiditate există probleme grave.

Acest efort trebuie să se extindă şi la lumea vastă a laicatului; şi laicii sunt trimiţi pentru recoltare, sunt chemaţi să ia parte la pescuit, să rişte năvoadele lor şi timpul lor cu "apostolatul lor multiform fie în Biserică fie în lume" (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Apostolicam actuositatem, 9). Cu toată extinderea sa, problematicile sale şi schimbările sale, lumea constituie câmpul specific de apostolat unde ei sunt chemaţi să lucreze cu generozitate şi responsabilitate, purtând în el fermentul Evangheliei. Iată pentru ce aş vrea să vă felicit pentru toate iniţiativele pe care le luaţi ca păstori pentru formarea laicilor - mulţumesc pentru asta! - şi pentru a nu-i lăsa singuri în misiunea de a fi sare a pământului şi lumină a lumii, cu scopul de a contribui la transformarea societăţii şi a Bisericii din Madagascar. Şi vă rog: nu-i clericalizaţi pe laici. Laicii sunt laici. Eu am auzit, în dieceza precedentă, propuneri ca aceasta: "Domnule episcop, eu în parohie am un laic minunat: munceşte, organizează totul... să-l facem diacon?". Lasă-l acolo, nu-i ruina viaţa, lasă-l laic. Şi, cu privire la diaconi: diaconii de atâtea ori suferă de clericalism, se simt preoţi sau episcopi rataţi... Nu! Diaconul este păzitorul slujirii în Biserică. Vă rog, nu-i ţineţi pe diaconi pe altar: să facă lucrări în afară, în slujire. Dacă trebuie să meargă în misiune ca să boteze, atunci să boteze: e bine. Dar în slujire, să nu fie preoţi rataţi.

Iubiţi fraţi, toată această responsabilitate în ogorul lui Dumnezeu trebuie să ne provoace să avem inima şi mintea deschise, să alunge teama care închide şi să învingă tendinţa de a ne izola: dialogul fratern dintre voi - este important! - precum şi împărtăşirea darurilor şi colaborarea dintre Bisericile particulare din Oceanul Indian, sunt o cale de speranţă. Dialog şi colaborare. Asemănarea dintre provocările pastorale cum ar fi protejarea ambientului într-un spirit creştin sau problema imigraţiei cere reflecţii comune şi o sinergie de acţiuni pe scară largă pentru o abordare eficace.

În sfârşit, prin intermediul vostru, aş vrea să salut în mod special preoţii, călugării şi călugăriţele care sunt bolnavi sau suferinzi datorită bătrâneţii. Las o întrebare fiecăruia dintre voi: merg să-i vizitez? Vă cer să le exprimaţi afectul meu şi apropierea mea în rugăciune şi să aveţi grijă de ei cu duioşie susţinându-i în misiunea frumoasă de mijlocire.

Două femei ocrotesc această catedrală: în capele de aici de alături se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale fericitei Victoire Rasoamanarivo, care a ştiut să facă bine, să apere şi să răspândească credinţa în timpuri dificile; şi mai ales este imaginea Fecioarei Maria care, cu braţele deschise spre vale şi coline, pare să îmbrăţişeze toate lucrurile. Să le cerem lor să lărgească mereu inima noastră, să ne înveţe compasiunea care provine din sânul matern pe care femeia şi Dumnezeu o simt în faţa celor uitaţi de pe pământ, şi să ne ajute să semănăm pacea şi speranţa.

Şi vouă, ca semn al sprijinului meu cordial şi fratern, vă dau binecuvântarea mea, ca frate vă binecuvântez şi această binecuvântare o extind la diecezele voastre.

Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine şi să-i faceţi pe alţii să se roage pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 369.