Magnificat-ul şi arta reparaţiei

De Raniero Cantalamessa

Cu o reflecţie despre "Milostivirea lui rămâne din neam în neam. Magnificat-ul Mariei, o privire nouă asupra lui Dumnezeu şi asupra lumii" - din care publicăm aproape în întregime partea conclusivă - predicatorul Casei Pontificale deschide sâmbătă, 24 august 2019, după-amiază, în bazilica din Collemaggio, programul religios al celei dea 725-a Iertări Celestiniene.

Ar însemna să se răstălmăcească total Magnificat-ul dacă l-am izola numai în cadrul lucrurilor pe care Biserica şi credinciosul trebuie să le predice lumii. Aici nu este vorba despre ceva care trebuie numai să se predice, ci despre ceva care trebuie înainte de toate să se practice. Maria poate să proclame fericirea celor umili şi a celor săraci pentru că ea însăşi este printre cei umili şi săraci. Răsturnarea prospectată de ea trebuie să aibă loc înainte de toate în interiorul celui care repetă Magnificat-ul şi se roagă cu el.

Dumnezeu - spune Maria - i-a răsturnat pe cei mândri "în cugetul inimii lor". Dintr-o dată, discursul este dus din afară înăuntru, de la discuţiile teologice, în care toţi au dreptate, la cugetul inimii, în care toţi greşim. Omul care trăieşte "pentru el însuşi", al cărui Dumnezeu nu este Domnul, ci propriul "eu", este un om care şi-a construit un tron şi şade pe el dictând lege altora. Or, Dumnezeu - spune Maria - îi dă jos de pe tron pe aceştia; arată clar non-adevărul lor şi nedreptatea lor. Există o lume interioară, făcută din gânduri, voinţe, dorinţe şi pasiuni, din care - spune sfântul Iacob - provin războaiele şi certurile, nedreptăţile şi samavolniciile care sunt în mijlocul nostru (cf. Iac 4,1) şi până când nimeni nu începe cu vindecarea acestei rădăcini, nimic nu se schimbă cu adevărat în lume şi dacă se schimbă ceva este pentru a reproduce, puţin după aceea, aceeaşi situaţie de dinainte.

Cum ajunge la noi îndeaproape cântul Mariei, cum ne scrutează profund şi cu pune cu adevărat "securea la rădăcină"! Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu "i-a dat jos de pe tron pe cei puternici" şi între timp aş continua să doresc puterea şi să impun voinţa mea asupra celor care sunt în jurul meu; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu "i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale" şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai multe lucruri şi lucruri tot mai rafinate, eventual obţinute cu mijloace necinstite. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu "priveşte la cei smeriţi", că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul.

Făcând astfel, Maria ne îndeamnă, cu dulceaţă maternă, să-l imităm pe Dumnezeu, să ne însuşim alegerea sa. Ne învaţă căile lui Dumnezeu. Magnificat-ul este cu adevărat o minunată şcoală de înţelepciune evanghelică. O şcoală de convertire continuă. Ca toată Scriptura, este o oglindă (cf. Iac 1,23) şi ştim că oglinda poate fi folosită în două moduri foarte diferită. Poate fi folosită îndreptată spre exterior, spre ceilalţi, ca oglindă concavă, proiectând lumina soarelui spre un punct îndepărtat până la incendierea lui, aşa cum a făcut Arhimede cu navele romane, sau poate fi folosită îndreptată spre sine, pentru a vedea în ea propria faţă şi a-i corecta defectele şi urâciunile.

Magnificat-ul începe şi se termină cu termenul milostivire. Dumnezeu, spune în ultimul verset, "şi-a adus aminte de milostivirea sa". Cuvântul milostivire apare în Biblie în două contexte şi cu două semnificaţii diferite, chiar dacă interdependente. În prima şi originala accepţie, indică sentimentul pe care Dumnezeu îl nutreşte faţă de creaturile sale; în a doua, indică sentimentul pe care creaturile trebuie să-l nutrească unele faţă de altele. De la milostivire ca da se trece la milostivire ca datorie.

Ceea ce se spune despre milostivire se aplică la cuvântul Iertare, cu acelaşi titlu. Iertarea acordată de papa Celestin consta înainte de toate în iertarea lui Dumnezeu, în iertarea păcatelor; oferea aceeaşi indulgenţă plenară pentru obţinerea căreia creştinii din acel timp erau constrânşi să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă sau la alte sanctuare. Însă iertarea implica şi iertarea reciprocă, reconcilierea între facţiunile opuse, între familii şi persoane. Nu putem termina fără a vorbi şi despre această milostivire "orizontală" care este consecinţa directă a iertării lui Dumnezeu. "Fiţi milostivi după cum este milostiv Tatăl vostru ceresc", "Fericiţi cei milostivi pentru că ei vor afla milostivire", ne spune Isus.

Parabola celor doi servitori (Mt 18,23 şu) este cheia pentru a interpreta corect raportul între milostivirea lui Dumnezeu şi cea a omului. Ceea ce a voit să ne spună Isus este că trebuie să fim milostivi, nu pentru a obţine milostivire, ci pentru că am obţinut milostivire; trebuie să iertăm, nu atât pentru ca Dumnezeu să ne ierte pe noi, ci pentru că Dumnezeu ne-a iertat şi ne iartă încontinuu. Milostivirea lui Dumnezeu este fără condiţii, dar nu este fără consecinţe!

Aceste consecinţe constau, concret, în faptele de milostenie. Biserica insuflă şapte aşa-numite "fapte de milostenie trupească" care sunt de fapt aceleaşi prezentate de Isus în Evanghelie: a da de mâncare celor înfometaţi; a da de băut celor însetaţi; a îmbrăca pe cei goi; a-i găzdui pe pelerini; a vizita pe cei bolnavi; a vizita pe cei închişi; a îngropa pe cei morţi. Acestor fapte de milostenie trupească le corespund tot atâtea "fapte de milostenie sufletească": a sfătui pe cei îndoielnici; a-i învăţa pe cei neştiutori; a-i avertiza pe păcătoşi; a-i mângâia pe cei mâhniţi; a ierta ofensele; a îndura cu răbdare persoanele deranjante; a-l ruga pe Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

Aceste liste, ca întotdeauna, sunt indicative, nu exclusive. Mai mult, ele ar trebui actualizate şi adaptate la timpuri şi la noile mizerii trupeşti şi sufleteşti ale omenirii. De exemplu, la faptele de milostenie trupească astăzi ar trebui să se adauge: "a avea grijă de bătrâni" şi la faptele de milostenie sufletească: "a-i educa pe copiii proprii", a nu permite ca numai învăţătorii lor să fie străinii sau mijloacele de comunicare socială.

Dar nu e vorba numai de a adăuga unele noi fapte de milostenie la cele vechi. La încheierea anului jubiliar al milostivirii, papa Francisc a scris o exortaţie apostolică intitulată Misericordia et misera. Titlul face aluzie la întâlnirea dintre "milostivirea" care este Isus şi "mizerabila" care este femeia adulteră din evanghelie; cu alte cuvinte, întâlnirea dintre milostivirea lui Dumnezeu şi mizeria umană. În ea papa scrie printre altele: "Suntem chemaţi să facem să crească o cultură a milostivirii, bazată pe redescoperirea întâlnirii cu alţii: o cultură în care nimeni nu priveşte la celălalt cu indiferenţă nici nu-şi întoarce privirea când vede suferinţa fraţilor. Faptele de milostenie sunt «artizanale»: niciuna dintre ele nu este egală cu alta; mâinile noastre pot să le modeleze în mii de moduri, şi chiar dacă unic este Dumnezeu care le inspiră şi unică este «materia» din care sunt făcute, adică însăşi milostivirea, fiecare dobândeşte o formă diferită [...] Cultura milostivirii se formează în rugăciunea asiduă, în deschiderea docilă la acţiunea Duhului, în familiaritatea cu viaţa sfinţilor şi în apropierea concretă de cei săraci. Este o invitaţie urgentă de a nu răstălmăci unde este determinant să ne angajăm. Tentaţia de a face «teoria milostivirii» se depăşeşte în măsura în care aceasta devine viaţă zilnică de participare şi împărtăşire".

Aşadar nu numai "fapte de milostenie", ci o cultură a milostivirii! Sunt foarte cunoscute cuvintele pe care scriitorul rus Dostoievski le pune pe buzele unuia dintre personajele cele mai îndrăgite de el: "Lumea va fi mântuită de frumuseţe". Dar, după acea afirmaţie, el propune imediat o întrebare: "Ce frumuseţe va mântui lumea?". Este clar, şi pentru el, că nu orice frumuseţe va mântui lumea; există o frumuseţe care poate mântui lumea şi o frumuseţe care poate s-i ducă la pierzare. De aici concluzia sa: "În lume există o singură fiinţă absolut frumoasă, Cristos, şi apariţia acestei fiinţe infinit de frumoase este cu siguranţă o minune infinită". Frumuseţea lui Isus este milostivirea sa şi ea este cea care va mântui lumea. Aşadar nu iubirea frumuseţii, ci frumuseţea iubirii.

Milostivirea care mântuieşte lumea, mântuieşte şi lucrul cel mai preţios şi cel mai fragil care există în acest moment în lume, căsătoria şi familia. În căsătorie se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce am văzut că s-a întâmplat în raporturile dintre Dumnezeu şi omenire. Nu degeaba Biblia descrie acest raport cu imaginea unei logodne. La începutul a toate, spuneam, este în Dumnezeu iubirea, nu milostivirea; aceasta intervine numai după creaţie şi după răzvrătirea umană.

Ceva de acest fel, spuneam, se întâmplă în căsătorie. La început nu este, între soţ şi soţie, milostivirea (vai de căsătoria din milostivire!); este iubirea, şi o iubire adesea năvalnică. Dar apoi, după ani, sau luni de viaţă împreună, apar limitele reciproce, problemele, de sănătate sau financiare, intervine obişnuinţa. Ceea ce poate salva o căsătorie de la alunecarea pe o pantă fără urcare este milostivirea, înţeleasă în sensul pregnant din Biblie, adică nu numai ca iertare a ofenselor, ci şi ca duioşie şi compasiune. La eros se adaugă agape, la iubirea erotică, iubirea de dăruire şi de suferinţă, totuşi fără a se pierde eros-ul care ar trebui să dureze mereu între soţi. Sfântul Paul dădea aceste recomandări care sunt valabile în mod special pentru soţi: "Îmbrăcaţi-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertaţi-vă!" (Col 3,12-13).

Milostivirea, după cum se vede, nu se epuizează în iertarea greşelilor celuilalt; indică un întreg ansamblu de atitudini format din răbdare, din înţelegere şi mai ales din duioşie.

Căsătoria resimte astăzi mentalitatea curentă a lui "foloseşte şi aruncă". Dacă un aparat sau un instrument suferă vreo daună sau o mică deformare, nu se gândeşte să se repare (au dispărut de acum cei care aveau aceste meserii), ci se gândeşte imediat să fie înlocuit. Se vrea lucrul nou-nouţ. Aplicată la căsătorie, această mentalitate este complet greşită şi ucigătoare. Căsătoria nu este ca un vas de porţelan care se poate deteriora numai cu trecerea timpului, niciodată nu se poate îmbunătăţi, şi odată ce a avut o mică crăpătură, chiar dacă este lipită, îşi pierde toată calitatea sa.

Căsătoria aparţine domeniului vieţii şi urmează legea ei. Viaţa nu se menţine ca sub un clopot de sticlă, ferită de zdruncinături, schimbări şi agenţi atmosferici? Viaţa este făcută din pierderi continue pe care organismul învaţă să le repare zilnic, din atacuri de agenţi şi viruşi de orice tip pe care organismul îi prevede şi îi învinge, făcând să intre în acţiune proprii anticorpi. Cel puţin atât timp cât este sănătos. Căsătoria ar trebui să fie ca vinul care, învechindu-se, devine mai bun, nu mai rău.

Numai milostivirea reciprocă este capabilă să realizeze această minune. Ce se sugerează aşadar soţilor care ar vrea măcar să încerce acest drum? Un lucru foarte simplu: să redescopere o artă uitată în care excelau bunicele şi mamele noastre: repararea! Mentalitatea lui "foloseşte şi aruncă" trebuie înlocuită cu aceea a lui "foloseşte şi repară". Nu este nevoie de explicat ce înseamnă a repara rupturile în viaţa de cuplu. Sfântul Paul dădea sfaturi foarte bune în această privinţă: "Să nu apună soarele peste mânia voastră şi nu daţi ocazii diavolului", "suportaţi-vă unul pe altul, iertaţi-vă dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia", "purtaţi-vă poverile unii altora" (cf. Ef 4,26-27; Col 3,13; Gal 6,2).

Nu trebuie permis ca duşmanul să insereze un cui între mine şi celălalt. Se spune: "Iubirea nu este frumoasă dacă nu există certuri". Însă atenţie să nu ne înşelăm. Acest lucru poate să fie adevărat dacă micile certuri sunt depăşite imediat şi se reconciliază, altminteri se transformă într-o ceartă permanentă. "Iertarea" trebuie să înceapă în casă, între soţ şi soţie, între părinţi şi copii. Dacă nu, este numai folclor!

Isus a făcut prima sa minune, la Cana Galileii, pentru a salva fericirea a doi soţi. A schimbat apa în vin şi la sfârşit toţi au fost de acord că vinul servit la urmă a fost cel mai bun. Cred că Isus este gata şi astăzi, dacă este invitat la propria nuntă, să facă această minune şi să facă în aşa fel încât vinul de la sfârşit - iubirea şi unitatea din anii maturităţii şi ai bătrâneţii - este mai bun decât cel de la prima oră.

(După L'Osservatore Romano, 25 august 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 660.