Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 7 august 2019

Cateheze despre Faptele Apostolilor: 5. "În numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!" (Fap 3,6). Invocarea Numelui care eliberează o prezenţă vie şi activă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În Faptele Apostolilor predicarea Evangheliei nu se încredinţează numai cuvintelor, ci şi acţiunilor concrete care mărturisesc adevărul vestirii. Este vorba despre "minuni şi semne" (Fap 2,43) care au loc prin lucrarea apostolilor, confirmând cuvântul lor şi demonstrând că ei acţionează în numele lui Cristos. Aşa se întâmplă că apostolii mijlocesc şi Cristos lucrează, acţionând "împreună cu ei" şi confirmând Cuvântul cu semnele care le însoţesc (Mc 16,20). Atâtea semne, atâtea minuni pe care le-au făcut apostolii erau tocmai o manifestare a dumnezeirii lui Isus.

Astăzi ne aflăm în faţa primei relatări de vindecare, în faţa unei minuni, care este prima relatare de vindecare din cartea Faptele Apostolilor. Ea are o finalitate misionară clară, care vrea să trezească credinţa. Petru şi Ioan merg să se roage la templu, centru al experienţei de credinţă a Israelului, de care primii creştini încă sunt puternic legaţi. Primii creştini se rugau în templu la Ierusalim. Luca înregistrează ora: este ceasul al nouălea, adică ora trei după-amiază când jertfa era oferită ca ardere de tot ca semn al comuniunii poporului cu Dumnezeul său; precum şi ora în care Cristos a murit oferindu-se pe sine însuşi "o dată pentru totdeauna" (Evr 9,12; 10,10). Şi la poarta templului numită "Cea Frumoasă" - poarta Cea Frumoasă - văd un cerşetor, un om paralitic încă de la naştere. Pentru ce era la poartă omul acela? Pentru că Legea mozaică (cf. Lev 21,18) îl împiedica să ofere jertfe pe cel care avea vătămări fizice, considerate consecinţe ale vreunui păcat. Amintim că în faţa unui orb din naştere poporul l-a întrebat pe Isus: "Cine a păcătuit, el sau părinţii săi, pentru că s-a născut orb?" (In 9,2). Conform acelei mentalităţi, există mereu un păcat la originea unei malformaţii. Şi după aceea le-a fost negat chiar şi accesul la templu. Ologul, paradigmă a atâtor excluşi şi rebutaţi ai societăţii, este acolo pentru a cere pomană ca în fiecare zi. Nu putea să intre, ci era la poartă. Când se întâmplă ceva neaşteptat: vin Petru şi Ioan şi se porneşte un joc de priviri. Ologul îi priveşte pe cei doi pentru a cere pomană, în schimb apostolii îşi aţintesc privirea, invitându-l să se uite la ei într-un mod diferit, pentru a primi un alt dar. Ologul îi priveşte şi Petru îi spune: "Argint şi aur nu am, însă ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!" (Fap 3,6). Apostolii au stabilit o relaţie, pentru că acesta este modul în care îi place lui Dumnezeu să se manifeste, în relaţie, mereu în dialog, mereu în apariţii, mereu cu inspiraţia inimii: sunt relaţii ale lui Dumnezeu cu noi; printr-o întâlnire reală între persoane care poate avea loc numai în iubire.

Templul, în afară de a fi centrul religios, era şi un loc de schimburi economice şi financiare: împotriva acestei reduceri s-au năpustit de mai multe ori profeţii şi chiar Isus însuşi (cf. Lc 19,45-46). Dar de câte ori eu mă gândesc la asta când văd vreo parohie unde se crede că sunt mai importanţi banii decât sacramentele? Vă rog! Biserică săracă: să cerem asta Domnului. Acel cerşetor, întâlnindu-i pe apostoli, nu găseşte bani dar găseşte Numele care-l mântuieşte pe om: Isus Cristos Nazarineanul. Petru invocă numele lui Isus, porunceşte paraliticului să se ridice în picioare, în poziţia celor vii: în picioare, şi îl atinge pe acest bolnav, adică îl ia de mână şi îl ridică, gest în care sfântul Ioan Gură de Aur vede "o imagine a învierii" (Omilii despre Faptele Apostolilor, 8). Şi aici apare portretul Bisericii, care îl vede pe cel care se află în dificultate, nu închide ochii, ştie să privească umanitatea în faţă pentru a crea relaţii semnificative, punţi de prietenie şi de solidaritate în locul barierelor. Apare faţa "unei Biserici fără graniţe care se simte mamă a tuturor" (Evangelii gaudium, 210), care ştie să ia de mână şi să însoţească pentru a ridica - nu pentru a condamna. Isus mereu întinde mâna, mereu încearcă să ridice, să facă în aşa fel încât oamenii să se vindece, să fie fericiţi, să-l întâlnească pe Dumnezeu. Este vorba despre "arta însoţirii" care se caracterizează prin delicateţea cu care se apropie de "pământul sacru al celuilalt", dând drumului "ritmul salutar al proximităţii cu o privire respectuoasă şi plină de compasiune dar care în acelaşi timp să vindece, să elibereze şi să încurajeze la maturizarea în viaţa creştină" (ibid., 169). Şi asta fac aceşti doi apostoli cu ologul: îl privesc, spun "uită-te la noi", îi întind mâna, îl ridică şi îl vindecă. Aşa face Isus cu noi toţi. Să ne gândim la asta când suntem în momente urâte, în momente de păcat, în momente de tristeţe. Este Isus care ne spune: "Priveşte-mă: eu sunt aici!". Să luăm mâna lui Isus şi să ne lăsăm ridicaţi.

Petru şi Ioan ne învaţă să nu ne încredem în mijloace, care sunt şi ele utile, ci în adevărata bogăţie care este relaţia cu Cel Înviat. De fapt - aşa cum ar spune sfântul Paul - suntem "săraci, deşi îmbogăţim pe mulţi; unii care nu au nimic, deşi stăpânim toate" (2Cor 6,10). Totul nostru este Evanghelia, care manifestă puterea numelui lui Isus care săvârşeşte minuni.

Şi noi - fiecare dintre noi - ce anume posedăm? Care este bogăţia noastră, care este comoara noastră? Cu ce anume putem să-i îmbogăţim pe alţii? Să cerem Tatălui darul unei amintiri recunoscătoare amintind binefacerile iubirii sale în viaţa noastră, pentru a da tuturor mărturia laudei şi a recunoştinţei. Să nu uităm: mâna întinsă mereu pentru a-l ajuta pe celălalt să se ridice; este mâna lui Isus care prin intermediul mâinii noastre îi ajută pe alţii să se ridice.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 368.