Iertarea din Assisi. Părintele Ronchi (teolog): "Un act de credinţă care poate schimba pustiul istoriei"

De Giovanna Pasqualin Traversa

De ieri, 1 august, de la ora 12.00 şi până la miezul nopţii de astăzi se poate beneficia de iertarea din Assisi, indulgenţa plenară care poate fi obţinută în toate bisericile parohiale şi franciscane sau vizitând Porţiuncula din Assisi unde a murit sfântul Francisc care obţinuse indulgenţa de la papa Honoriu al III-lea, la 2 august 1216, după o viziune a lui Isus şi a Mariei înconjuraţi de o ceată de îngeri. La întrebarea despre ce har ar dori, Francisc a cerut acordarea iertării complete a tuturor păcatelor celor care, spovediţi şi căiţi, vor vizita bisericuţa. Iniţial rezervată numai la vizitarea Porţiunculei, în decursul timpului indulgenţa a fost extinsă mai întâi la toate bisericile franciscane şi apoi la toate bisericile parohiale. Pentru a o putea obţine pentru sine sau pentru un răposat, credincioşii trebuie să se spovedească; să participe la Liturghie recitând Crezul şi Tatăl nostru şi primind Împărtăşania euharistică; să se roage după intenţiile papei cu Tatăl nostru, Bucură-te Marie şi Slavă Tatălui, apoi şi, în sfârşit, să viziteze o biserică sau un oratoriu franciscan sau, altminteri, orice biserică parohială. Dar ce valoare are astăzi această practică? Într-o societate tot mai individualistă şi străbătută de logici conflictuale, în care pare să prevaleze legea celui mai puternic, mai are sens să se vorbească despre iertare? De ce este aşa de dificil să iertăm şi să fim iertaţi? Îl întrebăm despre asta pe părintele Ermes Ronchi, din Ordinul Slujitorilor Mariei, ales în 2016 de papa Francisc pentru a conduce exerciţiile spirituale de Postul Mare pentru pontif şi pentru Curia Romană. Contactat telefonic în insula Patmos, teologul clarifică imediat: "Iertarea nu este un act de slăbiciune, ci de credinţă", un act de credinţa în persoană care poate schimba. A ierta înseamnă a crede că acela care mi-a făcut rău are în sine potenţialitatea pentru a fi un altul. Dumnezeu ne iartă pentru că vede dincolo de noi; vede primăveri în iernile noastre. Iertarea este un gest de încredere şi de speranţă care plantând mici oaze de pace poate să schimbe încet-încet pustiul istoriei.

De ce ne este atât de greu să iertăm?

Deoarece considerăm că totul ni se datorează: iubire, respect, stimă, admiraţie. Ne este greu atunci când cineva nu ne dă ceea ce aşteptăm de la el. În realitate noi nu suntem creditori ci, aşa cum spune Cuvântul lui Isus, debitori, oaspeţi şi trebuie să fim recunoscători pentru asta. Numai atunci vom fi în măsură să iertăm, numai dacă înţelegem că suntem în interiorul unei structuri făcute din lucruri dăruite. Dacă nu acceptăm că axa portantă a cosmosului este darul primit de la Dumnezeu vom continua să ne fie greu. În afară de asta suntem prea legaţi de trecut în timp ce iertarea priveşte la viitor: eliberează viitorul persoanei care poate să aibă din nou cu mine relaţii împăcate şi armonioase; şi este un act de credinţă în viitor, în istorie, în lume.

Ce relaţie semantică există între dar şi iertare [it: dono e per-dono]?

Iertarea este un mare dar, ba chiar marele dar prin excelenţă. Este capacitatea de a renunţa la răzbunare şi de a dărui celuilalt un viitor liber, de a-l relansa înainte, dar nu cu o ştergere cu buretele a trecutului ci cu o bătaie a aripilor, un suflu de vânt în velele vieţii sale.

Este greu şi a cere şi a primi iertare. De ce?

A cere iertare înseamnă a fi crescuţi în înţelepciune şi conştiinţă a ceea ce suntem, facem, am făcut. Nu avem întotdeauna conştiinţa că poate am făcut rău cuiva, că gestul nostru poate că a provocat suferinţe. A fi iertaţi înseamnă a recunoaşte propria greşeală angajându-ne să fim un altul în lume; este un act de umilinţă. Dar este şi o ulterioară mare trudă.

Care?

Aceea de a ne ierta pe noi înşine. Unele persoane se auto-pedepsesc până la autodistrugere. Noi toţi purtăm în noi răni. Dacă nu le acoperim cu balsamul credinţei şi al speranţei, vor continua să facă rău până la cangrenă. Eu pot să fiu diferit; ştiu că sunt păcătos, dar această conştiinţă poate să mă facă mai milostiv. Dacă ştiu să fiu indulgent cu mine însumi pot să fiu indulgent faţă de toţi.

Astăzi, care sunt actualitatea şi sensul Iertării din Assisi?

Iertarea din Assisi, adică indulgenţa plenară, ne pune în confruntare cu milostivirea infinită a lui Dumnezeu şi cu importanţa de a fi la rândul nostru indulgenţi cu noi înşine şi cu alţii. Momente ca acesta ne amintesc că totul este dar, că totul este har. Pe Dumnezeu nu îl merităm, ci îl primim; iertarea nu o merităm, ci o primim; lucrurile mai frumoase care vin de sus nu sunt cucerire a noastră, ci trebuie aşteptate. Iată, eu aştept astăzi indulgenţa lui Dumnezeu asupra rănilor mele, asupra trudelor mele, asupra lacrimilor mele şi, la rândul meu, mă angajez s-o extind la alţii pentru că substanţa eticii şi moralei creştine este de a face cu alţii ceea ce face Dumnezeu cu mine.

(După agenţia SIR, 2 august 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 727.