Nu e ceea ce crezi

Identitatea creştină

De GianMarco Tondello

Călugăr de la Bose

"Invit pe fiecare creştin, în orice loc sau situaţie s-ar afla, să reînnoiască astăzi întâlnirea sa personală cu Isus Cristos" (Francisc, Evangelii gaudium, 3).

În această epocă în care totul este fluid şi totul este global, în acest mare cazan cultural din care se pare că nimeni nu ştie ce fel de mâncare va ieşi, şi creştinii par să aibă nevoie de o identitate puternică. Reacţia normală, eventual discutabilă în unele forme ale sale, dar complet naturală. Ceea ce e curios este că şi identitatea creştină pare să fie prea fluidă pentru a-şi fi suficientă sieşi. Se simte parcă nevoia de a o clarifica, de a o defini adăugându-i o calificare. Iată deci că apar creştinii progresişti opuşi tradiţionaliştilor, creştinii angajaţi şi cei nepracticanţi, cei din mişcarea cutare sau cutare...

Un apel urgent

Apelul papei Francisc de a recupera esenţialul vieţii creştine, adică relaţia vitală cu Evanghelia care este Cristos, este aşadar deosebit de urgentă. Urgentă, desigur, dar nu din această cauză inovatoare, lipsită de o solidă ancorare în acea tradiţie vitală care din epoca apostolică ajunge până la noi. Ca martor evocăm un personaj care desigur n-are nimic de-a face cu episcopul sud-american de Roma din secolul al XXI-lea: Filoxen, episcop siriac din Mabbug (actualul Manbij, în Siria) între sec. al V-lea şi al VI-lea. Într-o epocă în care Biserica este sfâşiată de disputele despre natura divino-umană a lui Cristos, într-o zonă de graniţă între două imperii, cel roman şi cel persan, şi între două culturi, cea greacă şi cea siriacă, el răspunde prin scrisoare unui anumit Patriciu (traducerea italiană a scrisorii tocmai a fost publicat de Editura Qiqajon: Filosseno di Mabbug, Vivere ? Cristo. Lettera a Patrizio, Magnano 2019).

În întrebare care are de-a face cu prezentul

Obiectul controversei este acesta: "Este corect ca poruncile Domnului nostru să fie efectiv respectate? Nu există un mod pentru a fi dispensaţi de ele, pentru a nu le respecta?" (pag. 96). Ce legătură are asta cu reflecţia noastră despre identitatea creştină de astăzi? Cititorul capabil să asculte în profunzime va înţelege repede că în spatele întrebării aparent naive a lui Patriciu se ascunde o ispită fără timp pentru creştini. Patriciu este un călugăr şi ca atare simte că acel proprium al faptului de a fi creştin este contemplaţia. Şi el simte nevoia de a califica în vreun mod creştinismul său: el este un creştin contemplativ. Apartenenţa sa la Cristos este exprimată de capacitatea sa de a-l contempla zi şi noapte în singurătatea rugăciunii. În acest sens, este clar că anumite porunci, cum ar fi primirea celor străini sau vizitarea celor bolnavi, îi apar ca piedici în calea vieţii evanghelice. Este oare o gândire foarte diferită de cea a celui care pentru a apăra rădăcinile creştine ale Europei refuză să deschidă uşile pentru imigraţi care practică o altă credinţă? Nu are legătură cu asta acelaşi mecanism mental al celui care pune valori non-negociabile mai presus de persoane şi de varietatea imprevizibilă a trăirii lor? Nu se observă aici ispita de a face despărţire în mod mecanic între viaţa activă şi contemplativă, făcând în aşa fel încât pentru unii viaţa creştină să se epuizeze în angajarea socială şi pentru alţii în devoţiuni şi practici evlavioase?

Ascultând Scripturile şi conştiinţa

Răspunsul episcopului de Mabbug constă într-o invitaţie de a nu lasă ca o idee, oricât ar fi ea de admirabilă, să strivească varietatea infinită a realului. Cuvintele sale adresate călugărului Patriciu se pot rezuma într-un triplu "nu e ceea ce crezi": poruncile nu sunt ceea ce crezi, nu este contemplaţia, şi în ultimă analiză, nici viaţa creştină nu e ceea ce crezi.

A respecta poruncile nu constă nici în a ne abandona legalismului nici în a ne lăsa absorbiţi de activism, încercând să facem propria motivaţie de a fi. În schimb este vorba de a-l imita pe Cristos, de a-i urma exemplul, de a ne exercita să asumăm capacitatea sa de a discerne acţiunea corectă de realizat în fiecare situaţie amestecată, fără a considera nimic sigur; este vorba de a intra cu umilinţă la şcoala Scripturilor şi a Duhului, care îşi face auzit glasul în adâncul conştiinţei fiecăruia: "judecă tu însuţi acţiunea ta luând mărturia care vine din Sfintele Scripturi şi din cercetarea cugetului" (pag. 125). În acest mod, respectarea poruncilor nu numai că nu este o piedică în calea contemplaţiei, ci este calea ei. A fi minut cu minut pe urmele lui Cristos face ca astfel El să trăiască în noi şi să ne facă apţi de "acea iubire care este vizionarul contemplaţiei" (pag. 141).

O sugestie actuală: primirea

Exemplul cel mai pregnant oferit de Filoxen oferit eremitului Patriciu este fără îndoială cel al primirii: "Dacă primeşte cineva un străin, îi spală picioarele, pregăteşte masa pentru el, dacă este nevoie îi spală hainele, şi face pentru el [cât mai multe fapte] asemănătoare acestora cere regula iubirii în timp ce discernământul însoţeşte acţiunea, liniştea sufletului său nu este încurcată de aceste [activităţi]. De fapt, mai ales acel discernământ se primeşte din acţiunile de a fi purificator pentru suflet" (pag. 110).

Aici discernământul este prezenţa pentru noi înşine şi conştiinţa valorii profunde a ceea ce facem, este capacitatea de "a-l privi pe cel străin ca pe Cristos" (pag. 110), este virtutea de a-i primi pe vizitatori fără "a judeca pe baza a ceea ce sunt, dacă sunt sau nu vrednici, de fapt nu ţi se porunceşte să fii judecător ci gazdă" (pag. 140), este transparenţa celui care ştie să vadă în orice om, independent de greşelile sale, "imaginea indestructibilă a lui Dumnezeu" (pag. 117).

Pentru a nu rămâne creştini nou-născuţi

Iubirea dezvoltă în noi sentimente noi, sentimentele lui Cristos însuşi; iubirea dăruieşte privirea lui Cristos, capabilă să discearnă că "există o contemplaţie spirituală în tot ceea ce este în lume, în lucruri mici precum şi în cele mari pentru că tot ceea ce este creat de Dumnezeu este creat cu înţelepciune spirituală" (pag. 116).

Aşadar este clar că viaţa creştină nu poate să fie definită de nimic altceva decât de această expresie puternică a lui Paul "pentru mine a trăi este Cristos" (Fil 1,21). În mod paradoxal, ceea ce determină identitatea creştină, pentru episcopul de Mabbug, nu este nici simplul fapt de a fi sau nu botezaţi. Sacramentul este condiţie necesară, dar nu suficientă: el dă naştere în noi omului nou, dar acesta riscă să fie un veşnic nou-născut care nu reuşeşte să se elibereze de placentă (pag. 155). Pentru a fi creştin este nevoie chiar de trei naşteri: cea naturală, cea baptismală şi în sfârşit cea a alegerii libere de a da la moarte propriul om vechi pentru a învăţa bâjbâind să mergem în urma omului nou, Isus Cristos.

Să căutăm revelaţia înăuntrul nostru

Aşadar, singurul lucru necesar pentru creştin este de a pune în discuţie încontinuu propriile idealuri, oricât de progresiste ar fi ele, propriile tradiţii, oricât de veşnice ar apare, propriile valori, oricât s-ar dori ele non-negociabile, într-un cuvânt de a muri pentru el însuşi pentru ca Isus Cristos să poată trăi în el şi să facă să înflorească iubirea în el. Acest efort zilnic de golire este extraordinarul vieţii creştine. Lui Patriciu şi tuturor celor care ieri şi astăzi cauză în viziuni şi apariţii mistice sigiliul unei existenţe creştine autentice Filoxen răspunde că Dumnezeu "ne-a arătat harul său o dată pentru totdeauna şi a pus în noi în mod secret darul Duhului său. Ne-a poruncit să căutăm revelaţia sa înăuntrul nostru" (pag. 168), să ne uimim în faţa miracolului unic, inimitabil al unui Dumnezeu care locuieşte în om.

(După L'Osservatore Romano, 31 iulie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa foto: www.galeriidearta.blogspot.com

lecturi: 565.