Debarcarea pe Lună. Consolmagno (Observatorul Vatican): "Adevărata cucerire a fost aceea de a lucra la un obiectiv comun"

De M. Michela Nicolais

La ora 22, 17 minute şi 40 de secunde din ziua de duminică, 20 iulie 1969 (ora italiană) modulul lunar Lem "Aquila" având la bord pe Niel Armstrong şi Edwin Aldrin ateriza pe Lună, în zona numită Marea Liniştii. Al treilea astronaut, Michael Collins, a rămas în orbita lunară în modulul de comandă "Columbia". Era faza cea mai delicată a misiunii Apollo 11, începută cu patru zile înainte. După 50 de ani, aniversarea descoperirii istorice va fi celebrată în toată lumea. Din 1972 niciun echipaj uman n-a mai ajuns la satelitul nostru. Dar după jumătate de secol, un nou scenariu politico-economic internaţional a readus în discuţie evenimentul lunar. Şi chiar în anul al cincizecilea al debarcării ne pregătim să ne întoarcem pe Lună cu cel puţin două misiuni spaţiale care vor ajunge pe satelit în cursul anului 2019, fără a mai lua în calcul noutăţile deja anunţate pentru anii următori. Am vorbit despre asta cu fratele Guy Consolmagno, director al Observatorului Vatican, observatorul astronomic al Sfântului Scaun, unul dintre cele mai vechi din Europa, cu sediul la Castel Gandolfo.

La 20 iulie vom celebra a 50-a aniversare a aselenizării. De ce este şi astăzi aşa de important acest mare eveniment?

Există două lecţii importante ale debarcării pe Lună pe care le putem preţui şi astăzi. Primul este sentimentul de speranţă, faptul că fiinţele umane sunt capabile să facă ceea ce pare imposibil, numai dacă îşi pun în cap să facă. Trebuie amintit că primul satelit a fost lansat abia în octombrie 1957, lucru care în acel timp părea o cucerire şocantă. Şi numai în mai 1961, după mai puţin de patru ani, preşedintele Kennedy a anunţat obiectivul de a face să ajungă fiinţele umane pe Lună, în termen de zece ani! Părea ridicol. În acea vreme americanii încă nu trimiseseră nicio fiinţă umană în orbita terestră! Şi totuşi au făcut asta. Putem să ne gândim la dezastrul ameninţător al schimbărilor climatice, de exemplu, şi să disperăm că nu poate să se facă nimic. Însă aselenizarea ne aminteşte ceea ce putem face cu o clasă conducătoare împărtăşită. Miracolul programului Apollo n-a fost în descoperirile ştiinţei necesare pentru a ajunge acolo - rachetele n-au folosit niciun tip nou de ştiinţă. Şi nici într-o inginerie spaţială deosebit de revoluţionară. Adevărata cucerire a fost capacitatea de a pune împreună şi de a finanţa jumătate de milion de persoane pentru a lucra la un obiectiv comun.

Şi a doua lecţie?

Este aceea mai legată direct de Luna înseşi. Aterizarea pe lună ne aminteşte în mod foarte clar că planeta Pământ nu este sfârşitul şi limita existenţei umane. Am fost pe Lună şi vom mai merge. Şi de pe Lună, cum ne aminteşte vestita imagine Earthrise (Răsăritul Pământului este numele dat fotografiei AS8-14-2383HR de la NASA făcută de William Anders la 24 decembrie 1968 în timpul misiunii Apollo 8, nr.), putem vedea locul nostru în univers dintr-o perspectivă total nouă. Acest lucru are consecinţe asupra modului în care ne gândim la Pământ şi asupra modului în care ne gândim la noi înşine.

În urmă cu cincizeci de ani, chiar de la Observatorul Vatican, Paul al VI-lea a asistat la aselenizare. Care este, pentru Biserică, semnificaţia acestei descoperiri şi cum continuă cercetarea ştiinţifică de la "observatorul astronomic al papei", asupra Lunii şi a celorlalte planete?

Fiind credincioşi, am învăţat că a mărgini înţelegerea noastră despre Dumnezeu numai la planeta Pământ l-a făcut pe Dumnezeu - sau cel puţin, imaginea noastră despre Dumnezeu - prea mic. Psalmistul ştia bine asta, de altfel, precum şi profeţii: când vorbeau despre stele îi cântau lui Dumnezeu, Creatorul lor. Dar tocmai pentru că apreciem imensitatea creaţiei putem să ne dăm seama cât de imens este Dumnezeu. Pornind de la asta, putem înţelege că un Dumnezeu infinit poate concentra atenţia sa iubitoare asupra fiecăruia dintre noi, nu numai aici şi acum pe planeta Pământ ci asupra oricărei alte creaturi care există, care poate să existe sau care poate să fi existat, în orice mod în acest univers. Chiar dacă ar exista forme inexprimabil de bizare în vreun loc îndepărtat de Pământ n-ar fi "străini", ci fii ai aceluiaşi Tată. Asta ar trebui să situeze problemele noastre într-o altă perspectivă, să ne facă să ne oprim pentru a reflecta şi să ne dea speranţă.

După cincizeci de ani de la aselenizare, la nivel internaţional interesul oamenilor de ştiinţă faţă de această planetă s-a reluat. China, India şi NASA lansează noi proiecte. Care sunt, după părerea dumneavoastră, perspectivele reale? Vor creşte cunoştinţele noastre?

Cu cât mai des vor merge pe Lună fiinţele umane, cu atât vor învăţa cu privire la ştiinţa planetei noastre şi a celorlalte planete: o cunoaştere preţioasă de care avem nevoie, pentru a ne îngriji de casa noastră. Cu cât trăim în locuri diferite, cu atât vom experimenta diferitele moduri în care poate trăi fiinţa umană. Şi mai ales vom înţelege la ce obiective putem ajunge dacă lucrăm împreună, şi numai dacă lucrăm împreună. Diferite naţiuni pot trimite astronauţii lor pe Lună, dar nicio naţiune nu poate face asta singură: chiar şi programul Apollo a depins de colaboratori pentru a găsi în jurul lumii vehiculul spaţial. Numai dacă "ne obişnuim" să trăim pe Lună putem învăţa cum să folosim resursele sale, care nu sunt numai minerale. Există şi resurse de noi viziuni despre univers, pentru a inspira imaginaţia noastră, pentru a hrăni poezia noastră, pentru a inspira noi moduri de a crea sculpturi şi a dansa în gravitate joasă. Personal... sunt deosebit de atras de această idee, luată din literatura ştiinţifico-fantastică: într-o cavernă presurizată pe Lună, cu gravitatea sa joasă, vom reuşi să găsim un loc în care fiinţele umane să poată chiar să-şi pună aripi şi să zboare!

(După agenţia SIR, 20 iulie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 473.