Papa Francisc: Omilia la Solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului (23 iunie 2019)

Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută astăzi să descoperim două verbe simple, două verbe esenţiale pentru viaţa de fiecare zi: a cuvânta şi a da.

A cuvânta. Melchisedec, în prima lectură, spune: "Binecuvântat să fie Abram de Dumnezeul cel Preaînalt şi binecuvântat să fie Dumnezeu cel Preaînalt" (Gen 14,19-20). A cuvânta al lui Melchisedec înseamnă a binecuvânta. Îl binecuvântează pe Abraham, în care vor fi binecuvântate toate familiile de pe pământ (cf. Gen 12,3; Gal 3,8). Totul porneşte de la binecuvântare: cuvintele de bine generează o istorie de bine. Acelaşi lucru se întâmplă în Evanghelie: înainte de a înmulţi pâinile, Isus le binecuvântează: "luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor" (Lc 9,16). Binecuvântarea face din cinci pâini hrană pentru o mulţime: face să curgă o cascadă de bine.

De ce binecuvântarea face bine? Pentru că înseamnă a transforma cuvântul în dar. Când se binecuvântează, nu se face ceva pentru sine, ci pentru alţii. A binecuvânta nu înseamnă a spune cuvinte frumoase, nu înseamnă a folosi cuvinte de circumstanţă: nu; înseamnă a cuvânta bine, a cuvânta cu iubire. Aşa a făcut Melchisedec, spunând spontan bine despre Abraham, fără ca acesta să fi spus sau făcut ceva pentru el. Aşa a făcut Isus, arătând semnificaţia binecuvântării cu împărţirea gratuită a pâinilor. De câte ori şi noi am fost binecuvântaţi, în biserică sau în casele noastre, de câte ori am primit cuvinte care ne-au făcut bine, sau un semn al crucii pe frunte... Am devenit binecuvântaţi în ziua Botezului, iar la sfârşitul fiecărei Liturghii suntem binecuvântaţi. Euharistia este o şcoală de binecuvântare. Dumnezeu cuvântează bine despre noi, fiii săi iubiţi, şi astfel ne încurajează să mergem înainte. Şi noi îl binecuvântăm pe Dumnezeu în adunările noastre (cf. Ps 68,27), regăsind gustul laudei, care eliberează şi vindecă inima. Venim la Liturghie cu certitudinea de a fi binecuvântaţi de Domnul şi ieşim pentru a binecuvânta la rândul nostru, pentru a fi canale de bine în lume.

Şi pentru noi: este important ca noi păstorii să ne amintim să binecuvântăm poporul lui Dumnezeu. Dragi preoţi, să nu vă fie frică să binecuvântaţi, să binecuvântaţi poporul lui Dumnezeu; dragi preoţi, mergeţi înainte cu binecuvântarea: Domnul doreşte să cuvânteze bine despre poporul său, este bucuros să-şi facă simţit afectul său faţă de noi. Şi numai fiind binecuvântaţi putem să-i binecuvântăm pe alţii cu aceeaşi ungere de iubire. În schimb este trist a vedea cu câtă uşurinţă astăzi se face contrariul: se blestemă, se dispreţuieşte, se insultă. Cuprinşi de prea multă frenezie, nu se mai stăpânesc şi se revarsă furia peste toate şi peste toţi. Din păcate adesea cel care strigă mai mult şi mai tare, cel care este mai furios pare să aibă dreptate şi să aibă consens. Să nu ne lăsăm contagiaţi de aroganţă, să nu ne lăsăm invadaţi de amărăciune, noi care mâncăm Pâinea care are în sine toată desfătarea. Poporul lui Dumnezeu iubeşte lauda, nu trăieşte din plângeri; este făcut pentru binecuvântări, nu pentru plângeri. În faţa Euharistiei, a lui Isus făcut Pâine, a acestei Pâini umile care cuprinde totul Bisericii, învăţăm să binecuvântăm ceea ce avem, să-l lăudăm pe Dumnezeu, să binecuvântăm şi să nu blestemăm trecutul nostru, să dăruim cuvinte bune altora.

Al doilea verb este a da. După "a cuvânta" urmează "a da", ca pentru Abraham care, binecuvântat de Melchisedec, "i-a dat a zecea parte din toate" (Gen 14,20). Ca pentru Isus care, după ce a rostit binecuvântarea, a dat pâinea pentru ca să fie împărţită, dezvăluindu-i astfel semnificaţia cea mai frumoasă: pâinea nu este numai produs de consum, este mijloc de împărtăşire. De fapt, în mod surprinzător, în relatarea înmulţirii pâinilor nu se vorbeşte niciodată de înmulţire. Dimpotrivă, verbele folosite sunt "a frânge, a da, a împărţi" (cf. Lc 9,16). Aşadar, nu se subliniază înmulţirea, ci îm-părtăşirea. Este important: Isus nu face o magie, nu transformă cele cinci pâini în cinci mii pentru a spune după aceea: "Acum împărţiţi-le". Nu. Isus se roagă, binecuvântează acele cinci pâini şi începe să le frângă, încrezându-se în Tatăl. Şi acele cinci pâini nu se mai termină. Aceasta nu este magie, este încredere în Dumnezeu şi în providenţa sa.

În lume se încearcă mereu să fie mărite câştigurile, sau să umfle facturile... Da, dar care este scopul? Este a da sau a avea? A împărtăşi sau a acumula? "Economia" Evangheliei înmulţeşte împărtăşind, hrăneşte împărţind, nu satisface pofta câtorva, ci dă viaţă lumii (cf. In 6,33). Nu a avea, ci a da este verbul lui Isus.

Este peremptorie cererea pe care El o face discipolilor: "Daţi-le voi să mănânce" (Lc 9,13). Să încercăm să ne imaginăm raţionamentele pe care le-au făcut discipolii: "Nu avem pâine pentru noi şi trebuie să ne gândim la alţii. De ce trebuie să le dăm să mănânce, dacă ei au venit să-l asculte pe Învăţătorul nostru? Dacă n-au adus de mâncare, să se întoarcă acasă, este problema lor, sau să ne dea bani şi vom cumpăra". Nu sunt raţionamente greşite, dar nu sunt cele ale lui Isus, care nu aude motive: daţi-le voi înşivă să mănânce. Ceea ce avem aduce rod dacă-l dăm - iată ce vrea să spună Isus -; şi nu contează dacă este puţin sau mult. Domnul face lucruri mari cu puţinătatea noastră, precum cu cele cinci pâini. El nu face minuni cu acţiuni spectaculoase, nu are bagheta magică, ci acţionează cu lucruri umile. Atotputernicia lui Dumnezeu este una umilă, făcută numai din iubire. Şi iubirea face lucruri mari cu lucrurile mici. Euharistia ne învaţă asta: acolo este închis Dumnezeu într-o bucăţică de pâine. Simplă, esenţială, Pâine frântă şi împărtăşită, Euharistia pe care o primim ne transmite mentalitatea lui Dumnezeu. Şi ne face să dăm noi înşine altora antidotul împotriva lui "îmi pare rău, dar nu mă interesează", împotriva lui "nu am timp, nu pot, nu este treaba mea". Împotriva lui a privi în altă parte.

În oraşul nostru înfometat de iubire şi de îngrijire, care suferă de degradare şi abandonare, în faţa atâtor bătrâni singuri, a familiilor aflate în dificultate, a tinerilor care cu greu îşi câştigă pâinea şi alimentează vise, Domnul îţi spune: "Dă-le tu însuţi să mănânce". Şi tu poţi răspunde: "Am puţin, nu sunt capabil de aceste lucruri". Nu este adevărat, puţinul tău este mult în ochii lui Isus dacă nu-l ţii pentru tine, dacă îl pui în joc. Şi tu, pune-te în joc. Şi nu eşti singur: ai Euharistia, Pâinea drumului, Pâinea lui Isus. Şi în seara asta vom fi hrăniţi de Trupul său dăruit. Dacă-l primim cu inima, această Pâine va elibera în noi forţa iubirii: ne vom simţi binecuvântaţi şi iubiţi şi vom vrea să binecuvântăm şi să iubim, începând de aici, de la oraşul nostru, de la străzile pe care le vom parcurge în această seară. Domnul vine pe străzile noastre pentru a cuvânta-bine, a cuvânta bine despre noi şi pentru a ne da curaj, a ne da curaj nouă. Ne cere şi nouă să fim binecuvântare şi dar.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

*

*

lecturi: 357.