Papa Francisc: Omilia în duminica Rusaliilor (9 iunie 2019)

Rusaliile au venit, pentru discipoli, după cincizeci de zile nesigure. Pe de o parte Isus înviase, plini de bucurie l-au văzut şi l-au ascultat şi chiar au mâncat cu El. Pe de altă parte, încă nu depăşiseră îndoielile şi fricile: stătea cu uşile încuiate (cf. In 20,19.26), cu perspective puţine, incapabili să-l vestească pe Cel Viu. Apoi vine Duhul Sfânt şi preocupările dispar: acum apostolilor nu le este teamă nici măcar în faţa celor care îi arestează; mai înainte erau preocupaţi să-şi salveze viaţa, acum nu le mai este frică să moară; mai înainte închişi în cenacol, acum vestesc tuturor neamurilor. Până la Înălţarea lui Isus aşteptau o Împărăţie a lui Dumnezeu pentru ei (cf. Fap 1,6), acum sunt nerăbdători să ajungă la graniţe necunoscute. Mai înainte n-au vorbit aproape niciodată în public şi când au făcut asta, adesea au creat necazuri, ca Petru renegându-l pe Isus; acum vorbesc tuturor cu parresia. Aventura discipolilor, care părea la capăt de linie, este deci reînnoită de tinereţea Duhului: acei tineri, care cuprinşi de incertitudine se simţeau sosiţi, au fost transformaţi de o bucurie care i-a făcut să se renască. Duhul Sfânt a făcut asta. Duhul nu este, aşa cum ar putea să pară, un lucru abstract; este Persoana cea mai concretă, cea mai apropiată, aceea care ne schimbă viaţa. Cum face asta? Să privim la apostoli. Duhul nu le-a făcut lucrurile mai uşoare, n-a făcut minuni spectaculoase, n-a eliminat problemele şi pe opozanţi, ci Duhul a adus în viaţa discipolilor o armonie care lipsea, armonia sa, pentru că El este armonie.

Armonie înăuntrul omului. Înăuntru, în inimă, discipolii aveau nevoie să fie schimbaţi. Istoria lor ne spune că nici măcar a-l vedea pe Cel Înviat nu este suficient, dacă nu este primit în inimă. Nu foloseşte a şti că este viu Cel Înviat dacă nu trăim ca înviaţi. Şi Duhul este cel care-l face pe Isus să trăiască şi să retrăiască în noi, cel care ne învie înăuntru. Pentru aceasta Isus, întâlnindu-i pe ai săi, repetă: "Pace vouă!" (In 20,19.21) şi dăruieşte Duhul. Pacea nu constă în a aranja problemele din afară - Dumnezeu nu le ia discipolilor suferinţele şi persecuţiile - ci în primirea Duhului Sfânt. În asta constă pacea, acea pace dată apostolilor, acea pace care nu eliberează de probleme ci în probleme este oferită fiecăruia dintre noi. Este o pace care face inima asemănătoare cu adâncul mării, care este mereu liniştit chiar şi atunci când la suprafaţă valurile se agită. Este o armonie aşa de profundă care poate să transforme chiar şi persecuţiile în fericiri. În schimb, de câte ori rămânem la suprafaţă! În loc să-l căutăm pe Duhul încercăm să rămânem la suprafaţa apei, crezând că totul fi mai bine dacă va trece acel necaz, dacă nu voi mai vedea persoana aceea, dacă se va îmbunătăţi situaţia aceea. Însă asta înseamnă a rămâne la suprafaţă: după ce a trecut o problemă va veni alta şi neliniştea se va întoarce. Nu depărtându-ne de cel care nu gândeşte ca noi vom fi senini, nu rezolvând necazul de moment vom fi în pace. Cotitura este pacea lui Isus, este armonia Duhului.

Astăzi, în graba pe care ne-o impune timpul nostru, pare că armonia este marginalizată: traşi în mii de părţi riscăm să explodăm, solicitaţi de un nervozism continuu care ne face să reacţionăm rău la orice lucru. Şi se caută soluţia rapidă, o pastilă după alta pentru a merge înainte, o emoţie după alta pentru a ne simţi vii. Dar avem nevoie mai ales de Duhul: El este cel care face ordine în frenezie. El este pace în nelinişte, încredere în descurajare, bucurie în tristeţe, tinereţe în bătrâneţe, curaj în încercare. Este Acela care, printre curenţii furtunoşi ai vieţii, fixează ancora speranţei. Este Duhul care, aşa cum spune astăzi sfântul Paul, ne împiedică să recădem în frică pentru că ne face să ne simţim fii iubiţi (cf. Rom 8,15). Este Mângâietorul, care ne transmite duioşia lui Dumnezeu. Fără Duhul Sfânt viaţa creştină este destrămată, lipsită de iubirea care uneşte totul. Fără Duhul Sfânt, Isus rămâne un personaj din trecut, cu Duhul este persoană vie astăzi; fără Duhul Sfânt, Scriptura este literă moartă, cu Duhul este Cuvânt de viaţă. Un creştinism fără Duhul Sfânt este un moralism fără bucurie; cu Duhul este viaţă.

Duhul Sfânt nu aduce numai armonie înăuntru, ci şi în afară, între oameni. Ne face Biserică, recompune părţi diferite într-un unic edificiu armonios. Explică bine asta sfântul Paul care, vorbind despre Biserică, repetă adesea un cuvânt, "diferite": "diferite daruri, diferite slujiri, diferite lucrări" (1Cor 12,4-6). Suntem diferiţi, în varietatea calităţilor şi a darurilor. Duhul le împarte cu fantezie, fără a aplatiza, fără a omologa. Şi, pornind de la aceste diversităţi, construieşte unitatea. Face aşa, încă de la creaţie, pentru că este specialist în a transforma haosul în cosmos, în a face armonie. Este specialist în a crea diversităţile, bogăţiile; fiecare cu a sa, diferită. El este creatorul acestei diversităţi şi, în acelaşi timp, este Acela care armonizează, care dă armonia şi dă unitate diversităţii. Numai El poate face aceste două lucruri.

Astăzi în lume dizarmoniile au devenit adevărate diviziuni: există cei care au prea mult şi cei care nu au nimic, există cei care încearcă să trăiască o sută de ani şi cei care nu pot să vină pe lume. În era computerelor se stă la distanţă: mai mult "social" dar mai puţini sociali. Avem nevoie de Duhul de unitate, care să ne regenereze ca Biserică, popor al lui Dumnezeu şi ca umanitate întreagă. Să ne regenereze. Există mereu ispita de a construi "cuiburi": de a ne aduna în jurul propriului grup, al propriilor preferinţe, cel asemănător cu cel asemănător, alergici la orice contaminare. Şi de la cuib la sectă pasul este scurt, şi în cadrul Bisericii. De câte ori se defineşte propria identitate împotriva cuiva sau împotriva a ceva! În schimb, Duhul Sfânt uneşte pe cei distanţi, uneşte pe cei de departe, îi readuce pe cei împrăştiaţi. Uneşte tonalităţi diferite într-o unică armonie, pentru că vede înainte de toate binele, priveşte mai degrabă la om decât la greşelile sale, mai degrabă la persoane decât la acţiunile lor. Duhul plăsmuieşte Biserica, plăsmuieşte lumea ca locuri de fii şi de fraţi. Fii şi fraţi: substantive care vin înainte de orice alt adjectiv. Este la modă adjectivarea, din păcate şi insultarea. Putem spune că noi trăim o cultură a adjectivului care uită substantivul lucrurilor; precum şi într-o cultură a insultării, care este primul răspuns la o opinie pe care eu n-o împărtăşesc. Apoi ne dăm seama că face rău, celui care este insultat dar şi celui care insultă. Răsplătind răul cu rău, trecând de la victime la călăi, nu se trăieşte bine. În schimb, cine trăieşte conform Duhului aduce pace acolo unde este discordie, înţelegere acolo unde este conflict. Oamenii spirituali răsplătesc răul cu binele, răspund la aroganţă cu blândeţe, la răutate cu bunătate, la zgomot cu tăcere, la bârfe cu rugăciune, la defetism cu zâmbet.

Pentru a fi spirituali, pentru a gusta armonia Duhului, trebuie să punem privirea sa în faţa privirii noastre. Atunci lucrurile se schimbă: cu Duhul Sfânt Biserica este poporul sfânt al lui Dumnezeu, misiunea este contagiul bucuriei, nu prozelitism, ceilalţi sunt fraţi şi surori iubiţi de acelaşi Tată. Însă fără Duhul Sfânt Biserica este o organizaţie, misiunea este propagandă, comuniunea este un efort. Şi atâtea Biserici fac acţiuni programatice în acest sens de planuri pastorale, de discuţii despre toate lucrurile. Se pare că acela este drumul care ne uneşte, însă acesta nu este drumul Duhului, este drumul diviziunii. Duhul este prima şi ultima nevoie a Bisericii (cf. Sfântul Paul al VI-lea, Audienţă generală, 29 noiembrie 1972). El "vine acolo unde este iubit, acolo unde este invitat, acolo unde este aşteptat" (Sfântul Bonaventura, Predică pentru Duminica a IV-a după Paşte). Fraţi şi surori, să-l rugăm în fiecare zi. Duhule Sfânt, armonie a lui Dumnezeu, Tu care transformi frica în încredere şi închiderea în dar, vino în noi. Dă-ne bucuria învierii, tinereţea veşnică a inimii. Duhule Sfânt, armonie a noastră, Tu care faci din noi un singur trup, revarsă pacea ta în Biserică şi în lume. Duhule Sfânt, fă-ne artizani ai înţelegerii, semănători ai binelui, apostoli ai speranţei.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 467.