Papa Francisc: Omilia în ajunul Rusaliilor (8 iunie 2019)

Şi în această seară, în ajunul ultimei zile din timpul Paştelui, sărbătoarea Rusaliilor, Isus este în mijlocul nostru şi proclamă cu glas tare: "Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea! Cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui»" (In 7,37-38).

Este "râul de apă vie" al Duhului Sfânt care curge din pieptul lui Isus, din coasta sa străpunsă de suliţă (cf. In 19,36), şi care spală şi fecundează Biserica, mireasă mistică reprezentată de Maria, noua Evă, la picioarele crucii.

Duhul Sfânt curge din pieptul de milostivire al lui Isus Înviat, umple pieptul nostru cu o "măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf" de milostivire (cf. Lc 6,38) şi ne transformă în Biserică - piept de milostivire, adică într-o "mamă cu inima deschisă" pentru toţi! Cât aş vrea ca oamenii care locuiesc în Roma să recunoască Biserică, să ne recunoască prin acest mai mult de milostivire - nu prin alte lucruri -, prin acest mai mult de umanitate şi de duioşie, de care este atâta nevoie! S-ar simţi ca acasă, "casa maternă" unde suntem mereu bineveniţi şi unde ne putem întoarce mereu. S-ar simţi mereu primiţi, ascultaţi, bine interpretaţi, ajutaţi să facă un pas înainte în direcţia împărăţiei lui Dumnezeu... Cum ştie să facă o mamă, chiar şi cu copiii deveniţi mari de acum.

Acest gând la maternitatea Bisericii mă face să amintesc că în urmă cu 75 de ani, la 11 iunie 1944, papa Pius al XII-lea a făcut un act special de mulţumire şi de implorare către Fecioara Maria, pentru ocrotirea oraşului Roma. A făcut asta în biserica "Sfântul Ignaţiu", unde a fost dusă imaginea venerată a Sfintei Fecioare Maria a Iubirii Divine. Iubirea Divină este Duhul Sfânt, care curge din Inima lui Cristos. El este "stânca spirituală" care însoţeşte poporul lui Dumnezeu în pustiu, pentru ca luând din ea apa vie să se poată adăpa de-a lungul drumului (cf. 1Cor 10,4). În tufişul care nu se consumă, imagine a Mariei Fecioare şi Mame, este Cristos Înviat care ne vorbeşte, ne comunică focul Duhului Sfânt, ne invită să coborâm în mijlocul poporului pentru a asculta strigătul, ne trimite pentru a deschide breşa pentru drumuri de libertate care duc la ţări promise de Dumnezeu.

Ştim asta: există şi astăzi, ca în orice timp, din aceia care încearcă să construiască "o cetate şi un turn care să ajungă până la cer" (cf. Gen 11,4). Sunt proiectele umane, şi proiectele noastre, făcute în slujba unui "eu" tot mai mare, în aşa fel încât să experimentăm până la ce punct de rău şi de tristeţe suntem capabili să ajungem fără El... Însă Duhul lui Cristos, Stăpân al istoriei, nu vede ora de a arunca totul în aer, pentru a ne face să reîncepem! Noi suntem mereu un pic "strâmţi" cu privirea şi cu inima; lăsaţi în voia noastră ajungem să pierdem orizontul; ajungem să ne convingem că am înţeles totul, că am luat în considerare toate variabilele, că am prevăzut ce anume se va întâmpla şi cum se va întâmpla... Toate sunt construcţii ale noastre care se înşeală că ating cerul. În schimb Duhul intră năvalnic în lume de Sus, din pieptul lui Dumnezeu, acolo unde Fiul a fost născut, şi face noi toate lucrurile.

Ce anume celebrăm astăzi, toţi împreună, în acest oraş al nostru Roma? Celebrăm primatul Duhului, care ne face să amuţim în faţa imprevizibilităţii planului lui Dumnezeu, şi apoi să tresăltăm de bucurie: "Aşadar asta era ceea ce Dumnezeu avea în piept pentru noi!": acest drum de Biserică, această trecere, acest Exod, această sosire în ţara promisă, cetatea - Ierusalimul cu porţile deschise mereu pentru toţi, unde diferitele limbi ale omului se unesc în armonia Duhului, pentru că Duhul este armonia.

Şi dacă ţinem cont de durerile naşterii, înţelegem că geamătul nostru, acela al poporului care locuieşte în acest oraş şi geamătul întregii creaţii nu sunt altceva decât însuşi geamătul Duhului: este naşterea lumii noi. Dumnezeu este Tatăl şi mama, Dumnezeu este moaşa, Dumnezeu este geamătul, Dumnezeu este Fiul născut în lume şi noi, Biserica, suntem în slujba acestei naşteri. Nu în slujba noastră, nu în slujba ambiţiilor noastre, a atâtor vise de putere, nu: în slujba acestui Dumnezeu care face, a acestor lucruri minunate pe care le face Dumnezeu.

"Dacă orgoliul şi presupusa superioritate morală nu ne întrerup auzul, ne vom da seama că sub strigătul atâtor oameni nu este altceva decât un geamăt autentic al Duhului Sfânt. Este Duhul care determină încă o dată să nu ne mulţumim, să încercăm să pornim din nou la drum; este Duhul care ne va salva de această «rearanjare» diecezană" (Discurs la Întâlnirea diecezană, 9 mai 2019. Pericolul este această voinţă de a confunda noutăţile Duhului cu o metodă de "a rearanja" totul. Nu, acesta nu este Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu răscoleşte totul şi ne face să începem nu de la capăt, ci de la un drum nou.

Aşadar să ne lăsăm luaţi de mână de către Duhul Sfânt şi duşi în mijlocul inimii oraşului pentru a-i asculta strigătul, geamătul. Dumnezeu îi spune lui Moise că acest strigăt ascuns al poporului a ajuns până la El: El l-a auzit, a văzut oprimarea şi suferinţele... Şi a hotărât să intervină trimiţându-l pe Moise pentru a trezi şi a alimenta visul de libertate al israeliţilor şi a le revela că acest vis este însăşi voinţa sa: să facă din Israel un popor liber, poporul său, legat de El de o alianţă de iubire, chemat să mărturisească fidelitatea Domnului în faţa tuturor neamurilor.

Dar pentru ca Moise să poată realiza misiunea sa, Dumnezeu vrea în schimb ca el "să coboare" cu El în mijlocul israeliţilor. Inima lui Moise trebuie să devină ca aceea a lui Dumnezeu, atentă şi sensibilă la suferinţele şi la visele oamenilor, la ceea ce strigă în ascuns când ridică mâinile spre cer, pentru că nu mai au puncte de sprijin pe pământ. Este geamătul Duhului, iar Moise trebuie să asculte, nu cu urechea, cu inima. Astăzi ne cere nouă, creştinilor, să învăţăm să ascultăm cu inima. Şi Învăţătorul acestei ascultări este Duhul. A deschide inima pentru ca El să ne înveţe să ascultăm cu inima. A o deschide.

Şi pentru a asculta strigătul oraşului Roma, şi noi avem nevoie ca Domnul să ne ia de mână şi să ne facă "să coborâm", să coborâm de pe poziţiile noastre, să coborâm în mijlocul fraţilor care locuiesc în oraşul nostru, pentru a asculta nevoia lor de mântuire, strigătul care ajunge până la El şi pe care noi în mod obişnuit nu-l auzim. Nu este vorba de a explica lucruri intelectuale, ideologice. Pe mine mă face să plâng când văd o Biserică ce crede că este fidelă Domnului, că se actualizează când caută căi pur funcţionaliste, căi care nu vin de la Duhul lui Dumnezeu. Această Biserică nu ştie să coboare, şi dacă nu se coboară nu este Duhul cel care comandă. Este vorba de a deschide ochii şi urechile, dar mai ales inima, a asculta cu inima. Atunci vom porni la drum cu adevărat. Atunci vom simţi în noi focul Rusaliilor, care ne determină să strigăm bărbaţilor şi femeilor din acest oraş că s-a terminat sclavia lor şi că Isus Cristos este calea care duce la cetatea cerului. Pentru aceasta este nevoie de credinţă, fraţi şi surori. Să cerem astăzi darul credinţei pentru a merge pe acest drum.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 317.