Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Congresul Centrelor Naţionale pentru Vocaţii din Bisericile din Europa (6 iunie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut pe voi toţi participanţi la această întâlnire, care vrea să favorizeze punerea în practică a Sinodului Episcopilor dedicat tinerilor. Vă mulţumesc pentru munca pe care o duceţi înainte în respectivele domenii de slujire, precum şi pentru efortul de a vă confrunta şi a împărtăşi experienţele. Din partea mea, aş vrea să vă indic câteva linii pe care le am la inimă în mod deosebit. În exortaţia apostolică Christus vivit am încurajat să "creştem în sfinţenie şi în angajarea pentru propria vocaţie" (nr. 3). Vă încurajez şi pe voi, care lucraţi în aşa-numitul "bătrân continent", să credeţi că "tot ceea ce este atins de Cristos devine tânăr şi se umple de viaţă" (cf. ibid., 1).

Cele trei linii pe care vi le indic sunt: sfinţenia, drept chemare care dă sens drumului întregii vieţi; comuniunea, ca "humus" al vocaţiilor în Biserică; vocaţia însăşi, drept cuvânt-cheie de ocrotit, conjugându-l cu celelalte: "fericire", "libertate"; şi în sfârşit declinându-l ca specială consacrare.

Sfinţenia

Discursul despre vocaţie ne face mereu să ne gândim la tineri, pentru că "tinereţea este perioada privilegiată a alegerilor de viaţă şi a răspunsului la chemarea lui Dumnezeu" (Documentul final al Sinodului Episcopilor despre tineri, 140). Asta e bine, dar nu trebuie să uităm că vocaţia este un drum care durează toată viaţa. De fapt, vocaţia se referă la timpul tinereţii în ceea ce priveşte orientarea şi direcţia de asumat ca răspuns la invitaţia lui Dumnezeu şi se referă la viaţa adultă în orizontul rodniciei şi al discernământului binelui de făcut. Viaţa este făcută pentru a aduce rod în caritate şi asta se referă la chemarea la sfinţenie pe care Domnul o face tuturor, fiecare prin propriul său drum (cf. Gaudete et exsultate, 10-11). Foarte des am considerat vocaţia ca o aventură individuală, crezând că se referă numai la "mine" şi nu înainte de toate la "noi". În realitate, "nimeni nu se mântuieşte singur, ci devenim sfinţi împreună" (cf. ibid., 6). "Viaţa unuia este legată de viaţa celuilalt" (Gen 44,30) şi este necesar să ne îngrijim de această sfinţenie comună de popor.

Comuniunea

Pastoraţia nu poate fi decât sinodală, adică să fie capabilă de a da formă unui "a merge împreună" (cf. Christus vivit, 206). Şi sinodalitatea este fiică a comuniunii. Este vorba de a trăi mai mult filiaţia şi fraternitatea, de a favoriza stima reciprocă, de a valoriza bogăţia fiecăruia, de a crede că Cel Înviat poate realiza fapte minunate şi prin rănile şi fragilităţile care fac parte din istoria tuturor. Din comuniunea Bisericii se vor naşte noi vocaţii. Adesea în comunităţile noastre, în familii, în preoţimi am gândit şi am lucrat cu logici lumeşti, care ne-au divizat şi despărţit. Asta aparţine şi câtorva trăsături ale culturii de astăzi şi istoria politică grea a Europei este un avertisment şi un stimulent. Numai recunoscându-ne cu adevărat comunităţi - deschise, vii, incluzătoare - vom deveni capabili de viitor. De asta le este sete tinerilor.

Vocaţia

Cuvântul "vocaţie" nu a expirat. L-am reluat la ultimul Sinod, în timpul tuturor fazelor. Însă destinaţia sa rămâne poporul lui Dumnezeu, predica şi cateheza şi mai ales întâlnirea personală, care este primul moment al vestirii Evangheliei (cf. Evangelii gaudium, 127-129). Cunosc câteva comunităţi care au ales să nu mai pronunţe cuvântul "vocaţie" în propunerile lor pentru tineret, deoarece consideră că tinerilor le este frică şi nu participă la activităţile lor. Aceasta este o strategie falimentară: a elimina din vocabularul credinţei cuvântul "vocaţie" înseamnă a-i mutila lexicul riscând, mai devreme sau mai târziu, să nu se mai înţeleagă. Avem nevoie - în schimb - de bărbaţi şi de femei, laici şi consacraţi pasionaţi, arzători pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi transformaţi în umanitatea lor, capabili să anunţe cu viaţa fericirea care vine din vocaţia lor.

Fericirea

Acest lucru - a fi un semn bucuros - nu este deloc sigur, şi totuşi este problema cea mai importantă pentru timpul nostru, în care "zeiţa plângere" are mulţi adepţi şi se mulţumesc cu bucurii trecătoare. În schimb fericirea este mai profundă, rămâne şi atunci când dispar bucuria sau entuziasmul momentului, şi atunci când vin dificultăţile, durerea, descurajarea, dezamăgirea. Fericirea rămâne pentru că este Isus însuşi, a cărui prietenie este indisolubilă (cf. Christus vivit, 154). "În fond - spunea papa Benedict - vrem un singur lucru: viaţa fericită, viaţa care este pur şi simplu viaţă, pur şi simplu fericire" (Enciclica Spe salvi, 11). Unele experienţe de pastoraţie a tineretului şi vocaţională confundă fericirea care este Isus cu bucuria emoţionantă şi anunţă vocaţia ca în întregime luminoasă. Asta nu e bine, pentru că atunci când se intră în contact cu trupul suferind al umanităţii - proprii sau a altora -, această bucurie dispare. Alţii induc ideea că a discerne propria vocaţie sau a merge în viaţa spirituală este o problemă de tehnici, de exerciţii detaliate sau de reguli de urmat; în realitate, "viaţa pe care Dumnezeu ne-o oferă [...] este o invitaţie de a face parte dintr-o istorie de iubire care se împleteşte cu istoriile noastre" (Christus vivit, 252).

Libertatea

Este adevărat că acest cuvânt "vocaţie" poate să le provoace frică tinerilor, pentru că adesea a fost confundat cu un proiect care elimină libertatea. În schimb, Dumnezeu susţine mereu până la capăt libertatea fiecăruia (cf. ibid., 113). Este bine de amintit asta, mai ales când însoţirea personală sau comunitară declanşează dinamici de dependenţă sau, mai rău, de plagiere. Acest lucru este foarte grav, pentru că împiedică creşterea şi consolidarea libertăţii, sufocă viaţa făcând-o infantilă. Vocaţia se recunoaşte pornind de la realitate, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu şi istoria, ascultând visele care inspiră deciziile, fiind uimiţi când recunoaştem - la un moment dat - că ceea ce vrem cu adevărat este şi ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. De la uimirea acestui punct de întâlnire, libertatea se orientează spre o alegere care erupe iubire şi voinţa de a face să crească zăgazuri capabile să conţină şi să canalizeze spre o unică direcţie toată energia proprie de viaţă.

Împreună

Vocaţia - am amintit deja - nu este niciodată numai "a mea". "Adevăratele vise sunt visele lui «noi»" (Veghe cu tinerii italieni, 11 august 2018). Nimeni nu poate face o alegere de viaţă numai pentru sine; vocaţia este mereu pentru şi cu alţii. Cred că ar trebui să reflectăm mult asupra acestor "vise ale lui noi" pentru că se referă la vocaţia comunităţilor noastre de viaţă consacrată, la preoţimile noastre, la parohiile noastre, la grupurile noastre ecleziale. Domnul nu cheamă niciodată numai ca indivizi, ci mereu în cadrul unei fraternităţi pentru a împărtăşi proiectul său de iubire, care este plural încă de la început pentru că este El însuşi, Treime milostivă. Cred că este foarte rodnic să ne gândim la vocaţie în această perspectivă. Înainte de toate pentru că oferă o privire misionară împărtăşită, după aceea pentru că reînnoieşte conştiinţa că în Biserică nimic nu se face singuri; că suntem în cadrul unei lungi istorii orientaţi spre un viitor care este participare a tuturor. Pastoraţia vocaţională nu poate să fie misiune numai a câtorva lideri, ci a comunităţii: "fiecare pastoraţie este vocaţională, fiecare formare este vocaţională şi fiecare spiritualitate este vocaţională" (Christus vivit, 254).

Vocaţii la o consacrare specială

"Dacă pornim de la convingerea că Duhul continuă să ridice vocaţii la preoţie şi la viaţa călugărească, putem «arunca din nou năvoadele» în numele Domnului, cu încredere deplină" (ibid., 274). Vreau să reafirm cu putere această certitudine a mea încurajându-vă să folosiţi şi mai multe energii în demararea de procese şi în lărgirea spaţiilor de fraternitate care fascinează (cf. ibid., 38) pentru că trăieşte din Evanghelie.

Mă gândesc la multele comunităţi de viaţă consacrată care acţionează capilar în caritate şi în misiune. Mă gândesc la viaţa monastică, în care se înfig rădăcinile Europei şi care încă este capabilă să atragă multe vocaţii, mai ales feminine: ea trebuie păstrată, valorizată şi ajutată să se exprime pentru ceea ce este cu adevărat, şcoală de rugăciune şi de comuniune. Mă gândesc la parohii, înrădăcinate în teritoriu şi la forţa lor de a evangheliza acest timp. Mă gândesc la angajarea sinceră a nenumăraţi preoţi, diaconi, consacraţi, consacrate şi episcopi "care în fiecare zi se oferă cu onestitate şi dedicare slujirii tinerilor. Lucrarea lor este o pădure care creşte fără să facă zgomot" (ibid., 99).

Să nu vă fie frică să acceptaţi provocarea de a mai vesti vocaţia la viaţa consacrată şi la slujirea primită prin hirotonire. Biserica are nevoie de asta! Şi când tinerii întâlnesc bărbaţi şi femei consacraţi credibili, nu pentru că sunt perfecţi, ci pentru că sunt marcaţi de întâlnirea cu Domnul, ştiu să guste o viaţă diferită şi să se întrebe cu privire la vocaţia lor. "Biserica atrage şi mai mult atenţia tinerilor prin înrădăcinarea sa în Isus Cristos. De fapt, Cristos este acel Adevăr care face Biserica diferită de orice alt grup secular în care ei s-ar putea identifica" (Document pre-sinodal al tinerilor, 11).

Astăzi viaţa tuturor este fragmentată şi uneori rănită; viaţa Bisericii nu este aşa mai puţin. Înrădăcinarea în Cristos este calea maestră pentru a lăsa ca lucrarea sa să ne recompună. A însoţi şi a forma vocaţia înseamnă a consimţi la lucrarea artizanală a lui Cristos care a venit să aducă vestea cea bună săracilor, să panseze rănile inimilor rănite, să proclame libertatea sclavilor şi celor orbi vederea (cf. Lc 4,18). Aşadar curaj! Cristos ne vrea vii!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 715.