Consideraţie la solemnitatea Înălţării Domnului - Anul C - 2019

"Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă" (Ps 47,6).

Celebrăm cu bucurie înălţarea la cer a Domnului nostru Isus Cristos, căci, cu înălţarea sa, el a înălţat la cer şi firea noastră omenească. "Nimeni nu a urcat la cer în afară de cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer" (cf. In 3,13). Această afirmaţie a fost rostită pentru a sublinia unitatea dintre Isus, capul nostru, şi noi, trupul său. El nu a părăsit cerul atunci când s-a coborât la noi, nici nu s-a îndepărtat de noi atunci când s-a suit din nou la cer.

După ce la întruparea sa şi-a asumat natura noastră umană supusă morţii (cf. In 1,14); după ce la Botezul său în Iordan a luat asupra sa păcatele omenirii întregi (cf. In 1,29); după ce pe cruce a spălat aceste păcate în sângele său (cf. Ap 1,5); după ce la Paşti a înviat cu natura noastră omenească făcând-o capabilă de viaţa veşnică (cf. Ef 2,6); iată că acum la înălţarea sa a înălţat natura noastră mântuită la cer pentru a trăi veşnic în intimitatea Preasfintei Treimi (cf. Ef 2,6). Se poate oare o bucurie şi o fericire mai mare ca aceasta? Omul, bibeloul frumos al lui Dumnezeu, pe care diavolul l-a spart din invidie (cf. Înţ 2,24), a fost restaurat, înfrumuseţat, desăvârşit şi însufleţit, iar apoi aşezat nu numai pe etajera cerului, dar în locul cel mai sigur din paradis, în sânul Preasfintei Treimi, acolo unde nu sunt lacrimi şi moarte, acolo unde nu sunt nici tânguiri, nici ţipete, nici dureri (cf. Ap 21,4).

Înălţarea lui Cristos a avut loc la patruzeci de zile după învierea sa (cf. Fap 1,3). Primul motiv al înălţării lui Isus la cer este, aşa cum am spus deja, repunerea omului în intimitatea divină. Dar omul este trup şi suflet şi trup şi suflet trebuia înviat şi înălţat, căci trup şi suflet a căzut din cer şi a murit. De aceea, după ce ne-a curăţit de păcate, păcate care l-au rănit pe Tatăl ceresc şi au fost cauza plecării Duhului Sfânt de la noi şi implicit a căderii noastre în slăbiciune şi moarte, după primirea jertfei lui Isus de către Tatăl prin învierea sa din morţi, mai era nevoie şi de Duhul Sfânt care se ne învie şi trupurile alături de sufletele noastre, fapt pentru care trebuia să se înalţe la Tatăl ceresc ca împreună cu el să ni-l trimită pe Duhul Sfânt, Duh Sfânt care trebuie să locuiască cu noi şi în noi (cf. In 14,16-17), ca Duh de viaţă şi înviere (cf. Rom 8,11), dar şi ca Duh de aducere aminte a Evangheliei (cf. In 14,26), apoi Duh de înţelepciune şi de pricepere, Duh de sfat şi de tărie, Duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul (cf. Is 11,2). Dar nu numai atât, Isus mort şi înviat pentru noi s-a înălţat la cer şi pentru ca împreună cu Tatăl ceresc să lucreze la pregătirea locurile noastre din cer (cf. In 5,17).

Pentru înălţarea sa la cer, Isus i-a dus pe ucenicii săi în Betania, pe versantul estic al Muntelui Măslinilor, unde el le-a spus să aştepte revărsarea puterii Duhului Sfânt asupra lor la Ierusalim, le-a dat ca misiune predicarea Evangheliei până la marginile pământului, începând din Ierusalim, Iudeea şi Samaria, i-a binecuvântat şi prin îngeri le-a promis reîntoarcerea sa la ei (cf. Fap 1,4-11).

Domnul Isus a ales Betania ca să fie loc al înălţării sale din mai multe motive; căci el voia să-i aşeze pe cei care cred în el pe un teren nou în afara sistemului iudaic, pe terenul vieţii noi a iubirii şi al comuniunii (cf. In 12,1), pentru simbolistica Betaniei şi pentru învăţătura lor din timpul absenţei sale fizice, absenţă pentru parafarea jertfei sale pentru noi la Tatăl ceresc; absenţă pentru trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl şi absenţă cât va pregăti câte o locuinţă pentru fiecare ucenic credincios (cf. In 14,2-3) în palatul strălucitor de aur şi cu temelii de pietre preţioase, din locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii, din Ierusalimul ceresc, cel cu uliţe de aur, cel cu porţi care nu se închid niciodată, cel unde lumina şi templul sunt de slava lui Dumnezeu şi Mielul (cf. Ap 21,3.19-23).

El nu le dă binecuvântarea la Ierusalim, deşi potrivit planului divin la Ierusalim trebuiau să aştepte darul Duhului Sfânt. El alege Betania pentru binecuvântare şi nu Ierusalimul, căci în Betania, mai mult decât în oricare loc, Isus fusese înţeles, iubit şi aşteptat (cf. Lc 10,38). Betania a fost locul unde o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump, a spart vasul şi a turnat mirul pe capul lui (cf. Mc 14,3). Betania fusese locul de unde îşi trimise ucenicii după măgăruşul pe care va intra în Ierusalim (cf. Lc 19,29-30). Betania fusese locul de unde plecase pentru a se prezenta Ierusalimului ca împărat (cf. In 12,1). Betania fusese locul unde Isus a fost primit când Ierusalimul l-a refuzat şi condamnat (cf. Mc 11,11). Betania fusese locul unde Isus s-a odihnit (cf. Mt 21,17). De aceea, Betania este locul unde Isus îl înviase pe Lazăr ca preludiu învierii sale şi a aleşilor săi (cf. In 11,43-44). De aceea, Betania a devenit locul de legătură cu ucenicii săi. De aceea, Betania a fost ales din veşnicie ca loc al înălţării sale cu trupul nostru la cer, loc de al izgonirii robiei noastre, loc de daruri măreţe (cf. Ef 4,8), dar şi loc pentru a doua sa venire când ne va lua cu el (cf. Zah 14,4), pentru a uni capul cu trupul (cf. Ef 4,15).

Alegând Betania, Isus vrea să ne spună nouă care ne numim creştini, că asemenea oamenilor din Betania trebuie să-l înţelegem, să-l iubim, să-l aşteptăm cu drag, să-l hrănim şi să-l odihnim, indiferent de modul sau timpul în care vine la noi, căci numai devenind noi înşine o "Betanie", Isus va veni cu bucurie la noi, atât acum cât şi la Parusie.

În altă ordine de idei, Isus ar fi putut să se înalţe la cer în momentul învierii sale. Dar dorea să-i întâlnească din nou pe ucenicii săi (cf. In 16,22), voia să le dea o dovadă nu numai că era viu, ci şi că a rămas cu ei ca "om" pentru totdeauna, că a rămas acelaşi Isus pe care îl cunoscuseră, îl urmaseră şi-i slujiseră aici pe pământ. Că acela pe care-l vedeau înălţându-se la cer nu este cum credeau unii "un duh", sau "un străin" pentru inimile lor, ci este acelaşi Isus al Evangheliilor, acelaşi Fiu al Omului, acelaşi Mântuitor tandru, pe care atât ei cât şi cei care doresc mântuirea lui, trebuie să înveţe să-l cunoască, să-l iubească, să-l ospăteze, să-i spele picioarele, să-l aştepte şi să-l primească în toate formele venirii sale, în special în fraţii săi cu care se identifică (cf. Mt 25,40).

Dar cum vor putea ei să înveţe să-l cunoască şi să-l recunoască, să-l iubească şi să-l aştepte? Isus însuşi o spune astăzi: Primind pe Duhul Sfânt, primind darurile lui şi dând mărturie despre el şi despre mântuirea lui înaintea tuturor oamenilor (cf. Fap 1,8). Iar mărturia lor trebuia să înceapă la Ierusalim, adică din locul unde oamenii cei mai potrivnici şi mai violenţi. Deci, Ierusalimul în care Isus a fost răstignit şi ei au fost prigoniţi urma să aibă parte cel dintâi de chemarea la credinţă, convertire şi pocăinţă.

Apoi venea rândul Iudeii, regiunea din partea de sud a Palestinei, unde era concentrată majoritatea iudeilor. Apoi urma Samaria, regiunea din centrul Palestinei, locuită de acea populaţie amestecată cu păgânii şi detestată, cu care iudeii nu aveau nici un fel de relaţii. Şi apoi urma restul lumii, ţările păgâne, care până atunci fuseseră excluse de evrei de la privilegiul mântuirii. În acest tipar de cercuri concentrice se desfăşoară întreaga istorie descrisă de Faptele Apostolilor, după cum urmează: Mărturia la Ierusalim (cap. 1-7). Mărturia în Iudeea şi Samaria (cap. 8,1-9:3-1). Mărturia până la marginile pământului (9,32-28,31).

De solemnitatea Înălţării Domnului am devenit cetăţeni ai cerului cu acte în regulă (cf. Ef 2,18-22). Domnul Cristos va domni împreună cu noi, Biserica, în cer, iar noi vom avea aceeaşi poziţie pe care o are o regină alături de rege, soţul ei. Oare vor putea vreodată ca laudele şi cântările noastre de mulţumire, să cuprindă atâta mărire cât merită nu numai un Împărat atât de mare, un Mântuitor atât de sublim, un Domn înviat atât de mare şi un Mire ceresc atât de dulce, care-şi iubeşte Biserica şi care a venit să o caute, să o scoată din ghearele diavolului şi ale morţii şi apoi să o ducă în cer? De aceea spunem cu psalmistul: "Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie! Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă" (Ps 47,2.6).

Însă omul care a fost creat liber de Dumnezeu, aşa cum amăgit de acelaşi diavol în trecut (cf. Gen 3,1-7), poate refuza şi această nouă fericire din sânul Preasfintei Treimi, fericire câştigată de Isus Cristos prin pătimirile şi moartea sa pe cruce şi apoi prin învierea şi înălţarea sa la cer, aşa cum a refuzat şi fericirea din Eden.

Pentru ca nu cumva să ne lăsăm iar amăgiţi de diavol, lectura a doua din Scrisoarea către evrei (cf. Evr 9,24-28; 10,19-23), ne aminteşte astăzi pe preţul scump pe care Isus l-a plătit dreptăţii divine pentru mântuirea noastră, "sângele său", sânge prefigurat în sângele lui Abel (cf. Evr 12,24) şi în sângele vechilor jertfe (cf. Lev 17,11), sânge fără de care nu este iertare de păcate (cf. Evr 9,22). Pentru că "plata păcatului este moartea" (Rom 6,23), sângele vărsat de Isus pe pământ, nu numai că vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel (cf. Evr 12,24), dar el ne curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7) şi este dovada că plata pentru păcat a fost achitată integral (cf. Col 2,14)!

Biblia spune că sângele lui Cristos a fost vărsat "pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28). Cine sunt aceşti mulţi? Sunt toţi cei care cred în Cristos! Sângele scump al lui Isus, care este necontenit sub privirea lui Dumnezeu şi care îi pune la adăpost de mânia lui pe toţi cei care în Isus. Pentru că "oamenilor le este rânduit să moară o singură dată", un alt cuvânt groaznic ni se dezvăluie, "vine judecata" (Evr 9,27; 2Tim 4,1; Ap 20,12). Omul fără Isus are înaintea lui aceste două realităţi cumplite: moartea şi judecata. Răscumpăratul, cel care crede în Isus, însă are două certitudini fericite: iertarea tuturor păcatelor lui şi venirea Domnului pentru eliberarea sa finală (cf. Evr 9,28).

Isus care a împlinit pentru noi lucrarea mântuirii este înălţat mai presus de ceruri (cf. Evr 7,26), iar noi suntem invitaţi să intrăm împreună cu el acolo unde prin înălţarea sa a înălţat şi natura noastră umană. Sângele lui Isus, perdeaua ruptă, mijlocirea sa mare preot în favoarea noastră, toate dau siguranţă deplină credinţei noastre. Să ne apropiem de Isus "cu deplină libertate" (cf. Evr 10,19.22), să ne alăturăm totdeauna strângerilor copiilor lui Dumnezeu (cf. Evr 10,25), ca nimic să nu ne împiedice să intrăm cu el în locurile sfinte, căci el a spus: "Pe cel ce vine la mine, nu-l voi izgoni afară" (In 6,37). Amin.

Cristos s-a înălţat!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Înălţarea Domnului. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 664.