Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru deschiderea celei de-a XXI-a Adunări Generale a Caritas Internationalis (23 mai 2019)

Cuvântul lui Dumnezeu, în lectura de astăzi din Faptele Apostolilor, relatează prima mare reuniune din istoria Bisericii. S-a creat o situaţie neaşteptată: păgânii veneau la credinţă. Şi se naşte o problemă: trebuie să se adapteze, ca şi ceilalţi, şi la toate normele din Legea veche? Era o decizie greu de luat şi Domnul nu mai era prezent. Ne-ar veni să ne întrebăm: de ce n-a lăsat Isus o sugestie pentru a rezolva măcar această primă "mare discuţie" (Fap 15,7)? Ar fi fost suficientă o mică indicaţie dată apostolilor, care timp de mai mulţi ani au fost cu El în fiecare zi. De ce Isus n-a dat reguli mereu clare şi rapid rezolutive?

Iată ispita eficientismului, a faptului de a crede că Biserica merge bine dacă are totul sub control, dacă trăieşte fără zguduiri, cu agenda mereu în ordine, totul reglementat... Este şi ispita cazuisticii. Însă Domnul nu procedează aşa; de fapt, nu le trimite apostolilor săi un răspuns din cer, îl trimite pe Duhul Sfânt. Şi Duhul nu vine aducând ordinea de zi, vine ca un foc. Isus nu vrea ca Biserica să fie un model perfect, care se complace cu propria organizare şi este capabilă să-şi apere propriul bun nume. Sărace acele Biserici particulare care se străduiesc mult în organizare, în planuri, încercând să fie totul clar, totul distribuit. Pe mine mă face să sufăr. Isus n-a trăit aşa, ci în mişcare, fără a se teme de zguduirile vieţii. Evanghelia este programul nostru de viaţă, acolo este totul. Ne învaţă că problemele nu se înfruntă cu reţeta pregătită şi că credinţa nu este o foaie de drum, ci o "Cale" (Fap 9,2) care trebuie parcursă împreună, mereu împreună, cu spirit de încredere. Din relatarea din Faptele Apostolilor învăţăm trei elemente esenţiale pentru Biserica aflată în mişcare: umilinţa ascultării, carisma ansamblului, curajul renunţării.

Să începem de la sfârşit: curajul renunţării. Rezultatul acelei mari discuţii n-a fost să impună ceva nou, ci să lase ceva vechi. Însă acei primi creştini n-au abandonat lucruri de nimic: era vorba de tradiţii şi precepte religioase importante, îndrăgite de poporul ales. Era în joc identitatea religioasă. Totuşi au ales că mai întâi vine vestirea Domnului şi valorează mai mult decât orice. Pentru binele misiunii, pentru a vesti oricui, în mod transparent şi credibil, că Dumnezeu este iubire, iar acele convingeri şi tradiţii umane care sunt mai mult piedică decât ajutor, pot şi trebuie să fie părăsite. Curajul de a părăsi. Şi noi avem nevoie să redescoperim împreună frumuseţea renunţării, înainte de toate la noi înşine. Sfântul Petru spune că Domnul "a purificat inimile cu credinţa" (cf. Fap 15,9). Dumnezeu purifică, Dumnezeu simplifică, adesea face să crească tăind, nu adăugând, aşa cum am face noi. Adevărata credinţă purifică de alipiri. Pentru a-l urma pe Domnul trebuie să mergem zvelt şi pentru a merge zvelt trebuie să devenim uşori, chiar dacă asta costă. Ca Biserică, nu suntem chemaţi la compromisuri antreprenoriale, ci la elanuri evanghelice. Şi purificându-ne, reformându-ne, trebuie să evităm transformismul, adică prefacerea că schimbăm ceva pentru că în realitate să nu se schimbe nimic. Asta se întâmplă de exemplu atunci când, pentru a încerca să fim în pas cu timpurile, machiem un pic suprafaţa lucrurilor, dar este numai maquillage pentru a părea tineri. Domnul nu vrea ajustări cosmetice, vrea convertirea inimii, care trece prin renunţare. A ieşi din noi este reforma fundamentală.

Să vedem cum au ajuns primii creştini. Au ajuns la curajul renunţării pornind de la umilinţa ascultării. S-au exercitat în dezinteresul de ei înşişi: vedem că fiecare îl lasă pe celălalt să vorbească şi este disponibil să-şi schimbe propriile convingeri. Ştie să asculte numai cel care lasă ca glasul celuilalt să intre cu adevărat în el. Şi atunci când creşte interesul faţă de alţii, creşte dezinteresul de sine. Devenim umili urmând calea ascultării, care reţine de la voinţa de a ne afirma, de la a duce înainte cu hotărâre propriile idei, de la căutarea consensurilor cu orice mijloc. Umilinţa se naşte atunci când, în loc de a vorbi, se ascultă: când se încetează a fi în centru. Apoi creşte prin umiliri. Este drumul slujirii umile, acela pe care l-a parcurs Isus. Pe acest drum de caritate Duhul coboară şi orientează.

Pentru cel care vrea să parcurgă căile carităţii, umilinţa şi ascultarea înseamnă urechea îndreptată spre cei mici. Să privim iarăşi la primii creştini: toţi tac pentru a-i asculta pe Barnaba şi Paul. Erau ultimii veniţi, dar îi lasă să prezinte tot ceea ce Dumnezeu a făcut prin intermediul lor (cf. v. 12). Este important mereu să se asculte glasul tuturor, în special al celor mici şi al celor din urmă. În lume cel care are mai multe mijloace vorbeşte mai mult, însă între noi nu poate să fie aşa, pentru că lui Dumnezeu îi place să se reveleze prin cei mici şi cei din urmă. Şi fiecăruia îi cere să nu privească pe nimeni de sus în jos. Este permis să se privească o persoană de sus în jos numai pentru a o ajuta să se ridice; singura dată, altminteri nu se poate.

Şi în sfârşit ascultarea vieţii: Paul şi Barnaba relatează experienţe, nu idei. Biserica aşa face discernământ; nu în faţa computerului, ci în faţa realităţii persoanelor. Se discută ideile, dar situaţiile se discern. Persoane înainte de programe, cu privirea umilă a celui care caută în ceilalţi prezenţa lui Dumnezeu, care nu locuieşte în măreţia a ceea ce facem, ci în micimea săracilor pe care-i întâlnim. Dacă nu privim direct la ei, ajungem să ne privim mereu pe noi înşine; şi ca să facem din ei instrumente ale afirmării noastre, îi folosim pe ceilalţi.

De la umilinţa ascultării la curajul renunţării, totul trece prin carisma ansamblului. De fapt, în discuţia din prima Biserică unitatea prevalează mereu asupra diferenţelor. Pentru fiecare pe primul loc nu sunt propriile preferinţe şi strategii, ci faptul de a fi şi de a se simţi Biserică a lui Isus, adunată în jurul lui Petru, în caritatea care nu creează uniformitate, ci comuniune. Nimeni nu ştia totul, nimeni nu avea ansamblul carismelor, ci fiecare avea carisma ansamblului. Este esenţial, pentru că nu se poate face într-adevăr binele fără a ne iubi cu adevărat. Care era secretul acelor creştini? Aveau sensibilităţi şi orientări diferite, existau şi personalităţi puternice, dar exista forţa de a se iubi în Domnul. Vedem asta în Iacob care, în momentul în care trage concluziile, spune puţine cuvinte ale sale şi citează mult Cuvântul lui Dumnezeu (cf. v. 16-18). Lasă Cuvântul să vorbească. În timp ce glasurile diavolului şi ale lumii duc la dezbinare, glasul Bunului Păstor formează o singură turmă. Şi astfel comunitatea se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu şi rămâne în iubirea sa.

"Rămâneţi în iubirea mea" (In 15,9): este ceea ce Isus cere în Evanghelie. Şi cum se face asta? Trebuie să stăm aproape de El, Pâine frântă. Ne ajută să stăm în faţa tabernacolului şi în faţa tabernacolelor vii care sunt săracii. Euharistia şi săracii, tabernacol fix şi tabernacole mobile: acolo se rămâne în iubire şi se absoarbe mentalitatea Pâinii frânte. Acolo se înţelege acel "aşa cum" despre care vorbeşte Isus: "Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi" (ibid.). Şi cum l-a iubit Tatăl pe Isus? Dându-i totul, neţinând nimic pentru sine. Spunem asta în Crez: "Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină"; i-a dat totul. În schimb când ne reţinem să dăm, când pe primul loc sunt interesele noastre de apărat, nu imităm acel aşa cum al lui Dumnezeu, nu suntem o Biserică liberă şi eliberatoare. Isus cere să rămânem în El, nu în ideile noastre; să ieşim din pretenţia de a controla şi a gestiona; ne cere să avem încredere în celălalt şi să ne dăruim celuilalt. Să-i cerem Domnului să ne elibereze de eficientism, de mondenitate, de ispita subtilă de a ne da cult nouă înşine şi bravurii noastre, de organizarea obsesivă. Să cerem harul de a primi calea indicată de Cuvântul lui Dumnezeu: umilinţă, comuniune, renunţare.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 445.