Consideraţia la duminica a 5-a Paştelui - Anul C - 2019

"Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare" (Ps 145,8).

Dacă vă mai amintiţi, în Vinerea Mare şi Sfântă, am postat lângă "consideraţia" pe care am scris-o, imaginea lui Isus răstignit care murea pe cruce cu zâmbetul pe buze, care murea fericit pentru că a putut face ceea ce era necesar pentru mântuirea noastră şi a întregului univers. Această imagine l-a întărit mult pe sfântul Francisc Xaveriu în călătoriile sale misionare. Şi iarăşi dacă vă mai amintiţi din Postul Mare când cu toţii meditam "Calea Crucii lui Isus" acasă şi în biserică, la staţiunea a doua, când Isus a luat crucea pe umerii săi, între gândurile meditate acolo era şi acesta: "După ce a aşteptat-o şi a dorit-o treizeci şi trei de ani, Isus ia acum crucea pe umerii săi ca un steag al biruinţei sale şi ca o unealtă a mântuirii noastre". Da, Isus a aşteptat şi a dorit să moară şi apoi să învie pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Prin crucea lui Isus Dumnezeu a fost proslăvit. "Şi dacă Dumnezeu a fost proslăvit în el, şi Dumnezeu îl va proslăvi pe el însuşi" (In 13,32).

Există o poveste franceză pentru copii, "Frumoasa şi Bestia", scrisă de Jeanne-Marie Leprince de Beaumont (1711-1780), unde un minunat prinţ, din cauza unei atitudini arogante, a fost legat de o vrajă să poarte un chip hidos, iar slujitorii săi să fie transformaţi în obiecte casnice, până când o fiinţă frumoasă îl va iubi şi se va căsători cu el. Noi am fost cu toţii copiii frumoşi ai lui Dumnezeu, prinţi şi prinţese cereşti, dar în urma trufiei de a fi ca Dumnezeu, am ajuns prin uneltirea diavolului ca unii de la care să-ţi întorci faţa. Dumnezeu, care ne ştia istoria milenară de condamnaţi la ocară, ne-a iubit aşa cum eram şi a întocmit un plan de salvare. El nu numai că ne-a sărutat chipul hidos, ci în Isus Cristos ne-a luat de mirese, căci ştia ce ascundem sub chipul de ocară. Ba, mai mult, Isus a luat asupra sa chipul nostru desfigurat şi păcatele noastre, apoi s-a lăsat prins de oamenii lui satan, s-a lăsat judecat, condamnat, biciuit, însingurat, dezgolit, pironit pe cruce, ucis şi pus în mormânt în locul nostru. Prin asta Dumnezeu a fost proslăvit. "Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în el, şi Dumnezeu îl va proslăvi în el însuşi" (In 13,32). Iar Dumnezeu văzând la Isus atâta iubire faţă de planul său divin de mântuire şi faţă de noi, prin Duhul Sfânt, l-a înviat pe Isus ce purta trupul nostru muritor. Iar pe noi ne-a iertat şi ne-a înviat împreună cu Isus, redându-ne frumuseţea şi fericirea.

Că suntem mirese, ne-o spune şi lectura a doua: "Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut". Cel care şade pe tron a zis: "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,1-5)!

În psalmul responsorial de astăzi, psalmul 145, Isus înviat şi glorificat în urma crucii şi morţii sale mântuitoare pentru noi dă tonul la veşnica cântare de laudă, cântare va trebui să cuprindă întreaga creaţie, începând cu noi: "Te voi înălţa, Dumnezeul meu, în fiecare zi te voi binecuvânta, în vecii vecilor". Şi iarăşi: "Domnul este mare, măreţie lui este nepătrunsă. Lucrările lui sunt puternice, minunate şi înfricoşătoare. Bunătatea lui este mare şi universală şi va "răsuna amintirea" ei pretutindeni. Puterea lui va fi vestită, iar dreptatea lui, cântată tare. Una din gloriile lui însă le va depăşi pe toate celelalte: este îndurarea Domnului, căci în locul unei pedepse bine meritate, vedem bunătatea minunată a lui Dumnezeu faţă de noi.

Isus spunea că "preamărirea" lui a început în momentul în care Iuda "un prieten ipocrit" a "ieşit afară" pentru a-l trăda. Preamărirea nu trece prin succes, prin triumf, prin stăpânirea şi nimicirea duşmanilor. Cel care este "preamărit" apare, în ochii lumii, ca un înfrânt, ca unul care a falimentat şi ca unul părăsit de toţi. Fiul omului "glorificat" nu a ales partea greşită, nu a mizat pe cartea care pierde, ci pe cea câştigătoare, cea a iubirii, în timp ce duşmanii ţin puternic în mână cărţile aparent sigure, dar înşelătoare ale forţei, ale vicleniei, ale banului, ale complicităţilor secrete, ale alianţelor trădătoare.

Deci, pericopa evanghelică de astăzi începe cu ultima uşă deschisă spre cruce, spre gloria sa şi spre mântuirea noastră, uşă care i-a fost deschisă lui Isus de trădarea Iuda. Drumul crucii a fost pentru Isus drumul slavei lui şi al mântuirii noastre. Ce slavă pentru Isus să ridice păcatul pe care îl adusese în lume cel dintâi om împins de satana, mulţumind toate cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu! Prin această lucrare, Mântuitorul nostru a făcut cu putinţă ca dragostea lui Dumnezeu să fie cunoscută de către cei care, fără el, ar fi fost în pierzare veşnică, departe de faţa lui Dumnezeu.

După plecarea trădătorului, atmosfera din "odaia de cină" s-a mai curăţit. Domnul Isus putea să-şi facă nestingherit lucrarea mai departe în mijlocul ucenicilor. Din inima lui încep să curgă cuvinte de bucurie şi de întărire. "Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi". Domnul Isus îşi dezmiardă ucenicii, cum face şi după înviere (cf. In 21,5), şi aşa le dă el învăţăturile sale. Între învăţăturile sale de după ieşirea lui Iuda este şi porunca iubirii celei noi: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii" (In 13,34)!

De ce oare spune Domnul Isus că iubirea este o poruncă nouă? Nu era ea dată şi în Vechiul Legământ? Nu a spus Dumnezeu, poporului său Israel: Ascultă, Israele! Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima şi sufletul tău şi cu toată puterea ta" (Dt 6,4-5), şi "pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (cf. Lev 19,18)? Şi chiar un poet grec, Sofocle (497-406 îC), a spus: "Sunt pe lume nu ca să urăsc, ci ca să iubesc". Ce este nou şi deosebit în porunca de iubire dată de Isus ucenicilor săi? Noutatea este: "Cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii". Da, cum a iubit el, căci cum a iubit el n-a iubit nimeni niciodată. Cum ne-a iubit Isus? Dându-se morţii pentru noi.

Sfântul Augustin (354-430) spune că "Porunca iubirii" după exemplul lui Isus este o poruncă nouă pentru că ne dezbracă de omul vechi pentru a ne îmbrăca în cel nou. Îl face nou pe cel care îi dă ascultare. Aceasta este iubirea care ne reînnoieşte, pentru ca să devenim oameni noi, moştenitori ai noii alianţe, cântători ai unui cântec nou. Fraţilor preaiubiţi, această iubire i-a reînnoit pe drepţii din vechime, pe patriarhi şi pe profeţi, aşa cum i-a reînnoit apoi pe apostoli. Această iubire reînnoieşte şi acum toate popoarele şi formează din tot neamul omenesc, răspândit pe pământ, un popor nou, trup al noii mirese a Fiului unul-născut al lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte în Cântarea Cântărilor: Cine este cea care se ridică strălucind de frumuseţe? (cf. Ct 8,5).

În Vechiul Legământ, porunca iubirii suna aşa: "Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi", adică pe tine să te păzeşti; în Noul Legământ însă trebuie să iubeşti, dăruindu-te. Legământul Vechi avea la temelie conservarea vieţii. Legământul Nou are la temelie jertfa vieţii. Domnul Isus care şi-a jertfit viaţa pentru noi, ca să ne ridice din păcat, ne învăţă ce este iubirea şi până la ce înălţime trebuie să ajungem şi noi. Trebuie să-l luăm ca model pe Isus care ne-a fost pus înainte, adică să ne jertfim în dragostea pentru semenii noştri, arătându-le adevărul Evangheliei şi făcându-le bine după puterile noastre. Porunca aceasta nu este grea pentru cei născuţi din nou, pentru care au firea lui Isus. Cu această fire se pot împlini toate poruncile Noului Legământ.

"Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). Se povesteşte despre un beduin, care călătorea odată prin pustiu, călărind pe o cămilă. Un om l-a oprit, spunându-i: "Te rog, fă-mi un loc pe spatele cămilei, deoarece am de făcut un drum lung". Stăpânul cămilei i-a împlinit rugămintea, şi străinul a urcat în spatele lui. Deodată, cu o mişcare dibace, străinul l-a azvârlit pe stăpân de pe cămilă şi a îndemnat cămila să fugă. Stăpânul cămilei a strigat în urma lui: "Nu-mi pare rău că mi-ai furat animalul. Mai am multe cămile. Sunt trist că în felul acesta ai făcut să fie mai greu pentru oricine, în viitor, să ajute un om pe care-l întâlneşte pe drum".

Isus a spus în pericopa evanghelică de astăzi că "preamărirea" trece prin trădare, prin suferinţă, cruce şi chiar moarte. Paul şi Barnaba s-au întors la Listra, la Iconiu şi la Antiohia. Ei au întărit inimile discipolilor şi i-au încurajat să rămână statornici în credinţă, spunând: "Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14,22). Ferice de cel care păşeşte cu hotărâre pe acest drum! El este o pricină de slavă pentru Dumnezeu şi o pricină de mântuire pentru semeni.

Dar suferinţa şi crucea pentru Isus şi pentru mântuirea sufletelor ne deschid calea spre Ierusalimul ceresc, spre cortul lui Dumnezeu cu oamenii, spre locul de fericire veşnică unde Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (cf. Ap 21,1-5).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a V-a Paştelui. Predici la Radio Iaşi (19 mai)

lecturi: 571.