Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 15 mai 2019

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 15: Ci ne mântuieşte de cel rău

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Iată-ne în sfârşit la a şaptea cerere din "Tatăl nostru": "Ci ne mântuieşte de cel rău" (Mt 6,13b).

Cu această expresie, cel care se roagă nu cere numai să nu fie abandonat în timpul ispitei, ci imploră şi să fie eliberat de rău. Verbul grec original este foarte puternic: evocă prezenţa celui rău care tinde să ne prindă şi să ne muşte (cf. 1Pt 5,8) şi de care se cere de la Dumnezeu eliberarea. Apostolul Petru spune şi că cel rău, diavolul, este în jurul nostru ca un leu furios, pentru a ne devora, iar noi îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze.

Cu această dublă implorare: "nu ne abandona" şi "ne mântuieşte", reiese o caracteristică esenţială a rugăciunii creştine. Isus îi învaţă pe prietenii săi să pună invocarea Tatălui înainte de toate, chiar şi în special în momentele în care cel rău îşi face simţită prezenţa sa ameninţătoare. De fapt, rugăciunea creştină nu închide ochii cu privire la viaţă. Este o rugăciune filială şi nu o rugăciune infantilă. Nu este aşa de infatuată de paternitatea lui Dumnezeu încât să uite că drumul omului este plin de dificultăţi. Dacă n-ar fi ultimele versete din "Tatăl nostru" cum ar putea să se roage păcătoşii, cei persecutaţi, cei disperaţi, muribunzii? Ultima cerere este tocmai cerere a noastră când vom fi în limită, mereu.

Există un rău în viaţa noastră, care este o prezenţă incontestabilă. Cărţile de istorie sunt catalogul dezolant a cât de mult existenţa noastră în această lume a fost o aventură adesea falimentară. Există un rău misterios, care cu siguranţă nu este operă a lui Dumnezeu dar care pătrunde în tăcere printre pliurile istoriei. În tăcere ca şarpele care poartă veninul în tăcere. În unele momente pare să înfigă: în anumite zile prezenţa sa pare chiar mai clară decât aceea a milostivirii lui Dumnezeu.

Cel care se roagă nu este orb şi vede clar în faţa ochilor acest rău aşa de deranjant şi astfel în contradicţie cu însuşi misterul lui Dumnezeu. Îl observă în natură, în istorie, chiar în însăşi inima sa. Pentru că nu există nimeni în mijlocul nostru care să poată spune că este scutit de rău, sau că nu este cel puţin ispitit de rău. Noi toţi ştim ce este răul; noi toţi ştim ce este ispita; noi toţi am experimentat pe pielea noastră ispita, de oricare păcat. Însă ispititorul care ne mişcă şi ne împinge la rău, spunându-ne: "Fă asta, gândeşte asta, mergi pe drumul acela".

Ultimul strigăt din "Tatăl nostru" este năpustit împotriva acestui rău "cu margini largi", care ţine sub umbrela sa experienţele cele mai diferite: durerile omului, durerea nevinovată, sclavia, instrumentalizarea celuilalt, plânsul copiilor nevinovaţi. Toate aceste evenimente protestează în inima omului şi devin glas în ultimul cuvânt al rugăciunii lui Isus.

Chiar în relatările Pătimirii unele expresii din "Tatăl nostru" găsesc ecoul lor cel mai impresionant. Spune Isus: "Abbá, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta! Însă nu ceea ce vreau eu, ci ceea ce vrei tu" (Mc 14,36). Isus experimentează în întregime împunsătura răului. Nu numai moartea, ci moartea pe cruce. Nu numai singurătatea, ci şi dispreţul, umilirea. Nu numai duşmănia, ci şi cruzimea, îndârjirea împotriva lui. Iată ce este omul: o fiinţă menită pentru viaţă, care visează iubirea şi binele, dar care se expune încontinuu la cel rău pe sine însuşi şi pe semenii săi, până acolo încât putem să fim tentaţi să disperăm de om.

Iubiţi fraţi şi surori, astfel "Tatăl nostru" se aseamănă cu o simfonie care cere să se împlinească în fiecare dintre noi. Creştinul ştie cât de subjugantă este puterea răului şi în acelaşi timp trăieşte experienţa a cât de mult Isus, care n-a cedat niciodată linguşirilor sale, este de partea noastră şi vine în ajutorul nostru.

Astfel rugăciunea lui Isus ne lasă cea mai preţioasă dintre moşteniri: prezenţa Fiului lui Dumnezeu care ne-a eliberat de rău, luptând pentru a-l converti. În ora luptei finale, lui Petru îi spune să repună sabia în teacă, tâlharului căit îi asigură paradisul, tuturor oamenilor care erau în jur, inconştienţi de tragedia care se consuma, oferă un cuvânt de pace: "Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34).

Din iertarea lui Isus pe cruce izvorăşte pacea, adevărata pace vine de la cruce: este dar al Celui Înviat, un dar pe care ni-l dă Isus. Gândiţi-vă că primul salut al lui Isus înviat este "pace vouă", pace sufletelor voastre, inimilor voastre, vieţilor voastre. Domnul ne dă pacea, ne dă iertarea, dar noi trebuie să cerem: "mântuieşte-ne de cel rău", pentru a nu cădea în rău. Aceasta este speranţa noastră, forţa pe care ne-o dă Isus înviat, care este aici, în mijlocul nostru: este aici. Este aici cu acea forţă pe care ne-o dă pentru a merge înainte şi ne promite să ne mântuiască de cel rău.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 367.