Întâlnirea papei Francisc cu participantele la a XXI-a Adunare plenară a Uniunii Internaţionale a Superioarelor Generale (UISG) (10 mai 2019)

Papa Francisc:

Mulţumesc pentru prezenţa voastră. Eu am pregătit un discurs, dar a citi discursuri este plictisitor şi astfel îl voi da preşedintei şi ea vă va da vouă discursul oficial. Aş vrea să am cu voi un dialog. Dar mai întâi aş vrea să iau două sau trei lucruri mici pe care le-a spus preşedinta.

Voi sunteţi plus sau minus 850, din 80 de ţări diferite - este variată treaba. M-am gândit la o întâlnire de superioare generale în urmă cu treizeci de ani, fiecare cu îmbrăcămintea proprie [râd]: toate egale în a se ascunde. Astăzi, fiecare are îmbrăcămintea pe care a ales-o congregaţia: îmbrăcăminte seculară, îmbrăcăminte tradiţională, o îmbrăcăminte mai modernă, aşa, o îmbrăcăminte naţională: preşedinta... Cred că premiul îl vom da superioarei Surorilor lui Isus şi Maria pentru că este chiar elegant cu îmbrăcămintea indiană.

Multe mulţumiri. Mulţumiri pentru drumul de actualizare pe care-l parcurgeţi. Este riscant. Mereu. Mereu a creşte este riscant, dar mai riscant este a vă înspăimânta şi a nu creşte. Pentru că tu acum nu vezi criza, pericolul, dar la sfârşit vei rămâne timidă, mică. Nu un copil: un prunc, este mai rău. Mulţumiri pentru munca voastră.

Problema abuzurilor: problema abuzurilor nu se rezolvă cu soluţiile Bisericii de la o zi la alta. S-a început un proces. Ieri a ieşit un alt document şi astfel, lent, facem un proces. Pentru că este un lucru despre care acum 20 de ani noi nu-l conştientizam şi acum îl conştientizăm, cu atâta ruşine, dar binecuvântată ruşine!, pentru că ruşinea este un har al lui Dumnezeu. Şi da, este un proces dar trebuie să mergem înainte, înainte într-un proces, pas după pas, pentru a rezolva această problemă.

Unele din organizaţiile anti-abuzuri n-au rămas mulţumite de Întâlnirea din februarie [a preşedinţilor Conferinţelor Episcopale]: "Nu, dar n-au făcut nimic". Eu îi înţeleg, pentru că există suferinţa înăuntru. Şi am spus că dacă am fi spânzurat o sută de preoţi abuzatori în Piaţa "Sfântul Petru" ar fi fost cu toţii mulţumiţi, dar problema nu s-ar fi rezolvat. Problemele în viaţă se rezolvă cu procesele, nu ocupând spaţii.

Apoi, abuzul de călugăriţe este o problemă serioasă, este o problemă gravă, eu sunt conştient de asta. Şi aici la Roma sunt conştienţi de problemele, de informaţiile care vin. Şi nu numai abuzul sexual de călugăriţă: şi abuzul de putere, abuzul de conştiinţă. Trebuie să luptăm împotriva acestui lucru. Precum şi slujirea călugăriţelor: vă rog, slujire da, servitute nu. Tu nu te-ai făcut călugăriţă pentru a deveni îngrijitoarea unui cleric, nu. Dar în asta, să ne ajutăm reciproc. Noi putem să spunem nu, dar dacă superioara spune da... Nu, toţi împreună: servitute nu, slujire da. Tu lucrezi în dicastere, în asta, în alta, chiar administrând o nunţiatură ca administratoare, un fenomen, asta e bine. Dar îngrijitoare, nu. Dacă vrei să fii îngrijitoare, fă aşa cum făceau şi cum fac surorile părintelui Pernet, din Assomption, care sunt infirmiere, îngrijitoare în casele bolnavilor: acolo da, pentru că este slujire. Dar servitute nu. În asta, să ne ajutăm.

Apoi, diaconatul feminin. Când voi mi-aţi sugerat să fac o comisie - pentru că a fost ideea voastră - am spus da, am făcut comisia, comisia a lucrat bine, erau toţi pricepuţi, bărbaţi şi femei teologi, şi au ajuns până la un anumit punct, toţi de acord. Apoi, fiecare avea propria idee, astfel... eu îi dau preşedintei - îl dau oficial astăzi - rezultatul acelui puţin la care au ajuns cu toţii de acord. Apoi, eu am cu mine relatio a fiecăruia, personal, unul care merge mai înainte, unul care se opreşte la un anumit punct... Şi trebuie studiată problema, pentru că eu nu pot să fac un decret sacramental fără un fundament teologic, istoric. Dar s-a lucrat destul. Puţin, este adevărat: rezultatul nu este cine ştie ce. Dar este un pas înainte. Desigur, exista o formă de diaconat feminin la început, mai ales în Siria, în zona aceea; am spus asta [în conferinţa de presă] în avion [în zborul de întoarcere din Macedonia]: ajutau la botez, în caz de desfacere a căsătoriei, aceste lucruri... forma de hirotonire nu era o formulă sacramentală, era ca să spunem aşa - asta e ceea ce îmi spune informaţia, pentru că eu nu sunt expert în asta - cum este astăzi binecuvântarea abaţială a unei abatese, o binecuvântare specială pentru diaconat diaconeselor. Se va merge înainte, pentru că de acum eu voi putea chema membrii comisiei, să văd cum au mers înainte. Încredinţez oficial raportul comun; ţin aici - dacă vreuna are interes, eu pot eventual s-o dau - opinia personală a fiecăruia. Dar au făcut o muncă frumoasă şi mulţumesc pentru asta.

Apoi, despre funcţia în Biserică. Să căutaţi... Trebuie să mergem înainte în întrebarea: care este munca sorei în Biserică, a femeii, şi a femeii consacrate? Şi să nu greşiţi crezând că este numai o muncă funcţională... Se poate întâmpla să fie, un conducător de dicaster... La Buenos Aires eu avem cancelar o femeie; atâtea femei cancelar sunt în episcopii... Da, se poate întâmpla, şi funcţionale; dar important este un lucru care merge dincolo de funcţiuni, care încă nu s-a format, pe care noi încă nu l-am înţeles bine. Eu spun "Biserica este feminină", "Biserica este femeie", şi vreunul spune: "Da, dar aceasta este o imagine". Nu, este realitatea. În Biblie, în Apocalips o numesc "mireasa", este mireasa lui Isus, este o femeie. Dar cu privire la această teologie a femeii trebuie să mergem înainte.

Asta voiam să vă spun. Şi acum sunt 40 de minute pentru a pune întrebările.

Prima întrebare (în germană)

Bruder Franziskus (frate Francisc), sunt franciscană ca dumneavoastră; mă aflu aici împreună cu 850 de superioare generale şi reprezentăm un mare număr de surori care sunt angajate în atâtea slujiri ale Bisericii.

Papa Francisc:

Langsam, bitte (Încet, vă rog).

Sora:

Vorbesc pentru multe femei care ar vrea să slujească poporul lui Dumnezeu dar cu aceleaşi drepturi, şi sperăm astăzi nu numai să găsim răspunsul la problema rolului femeilor în Biserică pe bază istorică şi dogmatică: desigur, avem nevoie şi de aceste izvoare ale revelaţiei, dar avem nevoie şi de forţa lui Isus, de acel mod cu care Isus le-a tratat pe femei. Şi ce răspunsuri putem găsi astăzi, în secolul al XXI-lea, la aceste întrebări? Vă rog din inimă să continuaţi să reflectaţi asupra acestui lucru, în sânul comisiei, pentru ca să nu fie consultate numai izvoarele istorice şi dogmatice, ci să încercăm să înţelegem de ce anume are nevoie omenirea de astăzi, de la femei, de la bărbaţi, de la tot poporul lui Dumnezeu.

Papa Francisc:

Este adevărat ceea ce spuneţi dumneavoastră, că Biserica nu este numai Denzinger, adică acea colecţie de texte dogmatice, de lucruri istorice. Acest lucru este adevărat. Dar Biserica se dezvoltă pe drum în fidelitate faţă de Revelaţie. Noi nu putem schimba Revelaţia. Este adevărat că Revelaţia se dezvoltă, cuvântul este "a se dezvolta". Se dezvoltă cu timpul. Şi noi cu timpul înţelegem mai bine, mai bine, credinţa. Modul de a înţelege astăzi credinţa, după Conciliul al II-lea din Vatican, este diferit de modul de a înţelege credinţa înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, de ce? Pentru că există o dezvoltare a conştiinţei, şi dumneavoastră aveţi dreptate. Şi aceasta nu este o noutate, pentru că natura însăşi, natura însăşi a Revelaţiei este în mişcare continuă pentru a se clarifica pe ea însăşi, precum şi natura însăşi a conştiinţei morale. De exemplu, astăzi eu am spus clar că pedeapsa cu moartea nu este acceptabilă, este imorală, dar în urmă cu cincizeci de ani nu se spunea aşa. S-a schimbat Biserica? Nu: s-a dezvoltat conştiinţa morală. O dezvoltare. Şi asta au înţeles părinţii. În secolul al V-lea era un părinte francez, Vincenţiu de Lerins, care a creat o expresie frumoasă. Spune că conştiinţa credinţei - o spun în latină, după aceea traduc - "ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate": adică ea creşte, creşte cu anii; este în creştere continuă, nu se schimbă, creşte, se lărgeşte cu timpul. Se înţelege mai bine, şi cu anii se sublimează... Şi dacă eu văd că asta ce gândesc acum este în conexiune cu Revelaţia, e bine, dar dacă este un lucru straniu, care nu este în Revelaţie, şi în domeniul moral, care nu este conform moralei, nu merge. Pentru aceasta, cu privire la cazul diaconatului, trebuie să căutăm ce era la începutul Revelaţiei, şi dacă era ceva, să-l facem să crească şi să ajungă... Dacă nu era ceva, dacă Domnul n-a voit slujirea, slujirea sacramentală pentru femei, nu merge. Şi pentru aceasta mergem la istorie, la dogmă. Apoi ceea ce a spus maica mi-a plăcut mult, pentru că nu este numai asta ceea ce a spus ea, există două lucruri în plus: un lucru în plus este dialogul cu lumea în care trăim. Un dialog de experienţe. Şi acest dialog cu lumea provoacă situaţii noi, care cer răspunsuri noi, dar aceste răspunsuri trebuie să fie în armonie cu Revelaţia. Există dialogul, chiar şi dezvoltarea credinţei şi a moralei - aşa cum am explicat -, dar întotdeauna cu fundamentul. Al doilea: armonia cu Revelaţia în dialog. Să nu ne fie frică să dialogăm, este important. Şi al treilea lucru: mărturia. Şi despre aceasta cred că lucrul cel mai important pe care l-a spus maica, la care a făcut aluzie un pic, este necesitatea mărturiei. De aceea este adevărat: nu folosesc numai lucrurile dogmatice. Noi cu Denzinger nu mergem nicăieri în viaţa concretă. Ştim cum este adevărul, ştim cum este dogma, dar cum facem să crească, este un alt lucru. Denzinger ne ajută pentru că acolo este toată dogmatica, dar noi trebuie să creştem încontinuu. Eu făcusem referinţă la îmbrăcămintea voastră, de acum: "Aţi schimbat îmbrăcămintea, aţi ruinat viaţa consacrată!". Nimic: în dialogul cu lumea, fiecare congregaţie a văzut cum era mai bine să exprime propria carismă, să se exprime. Şi asta care nu are îmbrăcăminte, asta care are o îmbrăcăminte un pic aşa, asta şi aceea care au o altă îmbrăcăminte nu sunt nici mai rele nici mai bune: fiecare congregaţie face discernământul său. Şi cu asta eu cad în cuvântul-cheie: a discerne. Avem nevoie să discernem. Nu este totul alb sau negru, nici cenuşiu. Este totul în mişcare, totul este în mişcare, dar să mergem pe drumul corect, drumul Revelaţiei. Nu putem să mergem pe un alt drum. Cred că, deşi eu nu am răspuns la toate nuanţele care erau în întrebarea maicii, funcţional acesta este răspunsul. Este adevărat: nu ne vor ajuta numai definiţiile dogmatice, lucrurile istorice, nu numai. Dar nu putem merge dincolo de Revelaţie şi de explicaţia dogmatică. S-a înţeles asta? Suntem catolici. Dacă vreunul vrea să facă o altă Biserică este liber, dar...

A doua întrebare

Mă numesc sora Francesca, sunt de la Surorile Sfintei Ana. Înainte de toate vreau să vă spun un mulţumesc imens pentru că dumneavoastră, de fiecare dată când facem adunarea plenară, rezervaţi acest spaţiu de întâlnire cu noi. Este o dorinţă imposibil să se realizeze, ca dumneavoastră să fiţi prezent la adunarea plenară, pentru că la adunarea plenară au venit toate seminţele de speranţă, sensul vieţii călugăreşti feminine în această lume, în această lume de astăzi. Nu este numai emoţionant, este stimulant, dă forţă, perceperea atâtor seminţe, cu îmbrăcăminte diferite, cu diferitele carisme, diferitele misiuni, suntem prezenţi acolo unde sunt fragilităţile, fragilităţi umane, copiii violentaţi, oameni care şi-au lăsat patria şi de atâtea ori stăm acolo, şi în locuri de război, unde este dificil, şi să ascultăm aceste mărturii şi despre îngrijirea planetei, să pornim de la lucrurile mici, se spunea: "câte un fluture", câte o persoană. Da, probabil că viaţa călugărească feminină nu are mare vizibilitate în lumea de astăzi, dar există şi sunt atâtea seminţe mici. În general, vreau să spun, dar personal, nu avem nevoie să ocupăm spaţii clericale pentru ca această slujire să fie vizibilă, pentru că deja este, este şi va continua să fie şi pentru aceasta ar fi frumos ca la adunarea plenară a UISG să fie şi vreun bărbat, ca auditor, pentru a simţi realitatea vie, nu numai s-o citească din foi, s-o audă din glasurile surorilor, este ceea ce am împărtăşit şi la mesele rotunde. Aceasta este viaţă, este reală, există, este sămânţa care de multe ori moare şi noi superioarele generale trăim experienţa atâtor morţi dar ştim că aceasta este calea pentru viaţă şi în această slujire a noastră de maici ne este dată experienţa de har de a mărturisi, de a fi martori oculari la atâta viaţă. O întrebare. Noi suntem aici toate maici: daţi-ne vreo indicaţie concretă, din acelea pe care ştiţi dumneavoastră să ne daţi, pentru a fi slujitoare, nu diacone, slujitoare, maici, în această lume de astăzi. Slujitoare înainte de toate ale surorile noastre pentru că fragilităţile se află şi înăuntru, şi înainte de toate suntem instrumente, slujitoare ale slujitoarelor lui Isus care sunt surorile noastre. Mulţumim pentru apropierea de fiecare dintre noi.

Papa Francisc:

Îţi mulţumim ţie. Ar fi important să fie observatori bărbaţi la următoarea... Este important, pentru a înţelege aceste nuances care într-un rezumat nu vin niciodată. Ar fi o idee frumoasă. Dumneavoastră aţi folosit trei cuvinte, trei pilaştri: "fragilitate", "maică" şi "slujitoare".

Maternitatea Bisericii. Revin asupra aceluiaşi punct: Biserica este femeie, este mamă. Noi spunem asta: cred în sfânta maică Biserică. Vorbind despre fragilitate, punctul de întâlnire cu fragilitatea este punctul care ne face să înţelegem ce s-a întâmplat când Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său: Dumnezeu întâlneşte fragilitatea cea mai mare, cea mai mare. Fragilitatea umană şi ia fragilitatea cea mai mare, ia omenitatea noastră. Să nu ne fie frică de fragilităţi, dimpotrivă, să ne apropiem de fragilitatea umană. Şi apropierea de fragilitatea umană nu este un act de binefacere socială, nu, este un act teologic, înseamnă a merge la punctul întâlnirii dintre Dumnezeu şi o femeie, s-a întrupat... În această dimineaţă la Liturghie erau 25 de surori de la Cottolengo care aveau 50 de ani de viaţă consacrată, şi acestea prin vocaţie trăiesc în fragilitate pentru că muncesc cu neputincioşi, în continuu, unii neputincioşi foarte gravi... Dar o fericire! Se simt mame. Acest copil acest tânăr, nu ar mai fi util ca să fie îngrijit de o infirmieră a statului? Nu, o soră, simt acea vocaţie faţă de fragilitate. Şi nu numai acestea, atâtea... Voi, superioarelor, de câte ori trebuie să mângâiaţi fragilităţile surorilor! Să duceţi pe umeri fragilităţile comunităţilor voastre; şi acolo, în această suferinţă, să vorbiţi cu o soră care vrea să plece, să vorbiţi cu alta care nu merge bine, s-o înţelegeţi, să intraţi în inimă, să mergeţi înainte... Slujirea cu fragilitatea... Şi noi o avem. Dar nu trebuie să vă fie frică, pentru că este oglinda întrupării Domnului. Şi apoi să fiţi mame. Mame şi slujitoare. Noi putem fi slujitori, da, bărbaţii pot să fie slujitori, dar nu mame. Taţi da, dar nu mame. Maternitatea Bisericii şi maternitatea Sfintei Fecioare Maria au reflexia în femeia consacrată, o reflexie totală. Şi o mamă de familie o reflectă, dar consacrata este reflexia totală: cine vede o soră vede Biserica şi o vede pe Maria. În fragilitate, pentru că este mamă în fragilitate, pentru că este mamă în fragilitate, consacrată, fără a naşte un copil propriu... Această renunţare... N-aş vrea să vorbesc prea mult...

Comentariu moderatoare:

Aş vrea pur şi simplu să spun că în timpul acestei săptămâni noi am avut câteva persoane care au spus ce fac. Este una care lucrează în Republica Centrafricană şi care a pus această întrebare pe care oamenii le-o adresează lor: "Şi voi trebuie să plecaţi de aici?", pentru că sunt în zone foarte turbulente de război. Şi această întrebare cred că exprimă acea fragilitate din care noi facem parte. Dacă noi nu suntem în zonele fragile, nu putem nici să fim cu adevărat mame, probabil.

Papa Francisc:

Este adevărat ceea ce spui. Acea întrebare - "şi voi vreţi să plecaţi?" - este poporul disperat care nu vrea să rămână fără mamă. Frumos, nu-i aşa?

A treia întrebare

Înainte de toate un mare mulţumesc, Sfinte Părinte. În aceste zile am tratat diferite teme, una dintre acestea este dialogul interreligios: mulţumim pentru tot ceea ce faceţi dumneavoastră în acest domeniu. Mă gândesc şi la dialogul ecumenic şi port în inimă suferinţa pe care am atins-o cu mâna, pe care am văzut-o în atâtea părţi datorită dezbinării care există între creştini. Ştiu că dumneavoastră aţi făcut deja atâta şi în acest sector. Întreb: este posibil să se facă un pas în plus pentru a ajunge la această comuniune între creştini? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Îţi mulţumesc ţie. Cred că ecumenismul se face în mişcare, mereu. Este adevărat că teologii trebuie să studieze, să discute... Dar există acea anecdotă - care este adevărată, mi-au spus că este adevărată - că atunci când sfântul Paul al VI-lea l-a întâlnit pe Athenagoras - mi-ar plăcea să-i spun sfântul Athenagoras - Athenagoras i-a spus lui Paul al VI-lea: "Să facem un lucru: să mergem noi împreună şi pe teologi să-i trimitem pe o insulă ca să reflecteze şi să facă teologie, iar noi să mergem înainte împreună". O glumă, spun că este adevărată. Dar dacă nu este adevărată este potrivită. [Ecumenismul] se face mereu în mişcare. Există săraci? Să mergem împreună să lucrăm cu săracii. Există migranţii? Împreună. Mereu împreună. Acesta este ecumenismul săracului, aşa cum numesc eu ceea ce se face în mişcare cu operele de caritate. Dar există un alt ecumenism: cel al sângelui. Când îi ucid pe creştini pentru faptul că sunt creştini, nu întreabă: "Tu eşti anglican? Tu eşti luteran? Tu eşti catolic? Tu eşti ortodox?". Ucid. Şi sângele se amestecă. Eu îmi amintesc odată că un paroh la Hamburg, parohul de Sankt Josef la Wannsee, aproape de Hamburg, avea datoria să ducă înainte cauza de beatificare a unui preot ghilotinat de nazişti pentru că a predat cateheză copiilor. Dar după el a fost ghilotinat, pentru acelaşi motiv, un pastor luteran. Şi el a mers la episcop spunând: "Eu nu pot să merg înainte cu cauza acestuia fără cauza luteranului, pentru că sângele lor s-a amestecat". Este ecumenismul sângelui. Avem atâţia, atâţia martiri comuni. Paul al VI-lea, când i-a canonizat pe martirii din Uganda, erau cateheţi jumătate catolici şi jumătate anglicani, mai mult sau mai puţin, şi în discursul de canonizare a menţionat martiriul anglicanilor. Deja Paul al VI-lea a spus asta. Există ecumenismul sângelui. Trebuie să facem împreună cât mai mult posibil. De exemplu, vin de la binecuvântarea expoziţiei despre traficul de persoane ["Talitha kum", deschisă înainte de această audienţă în atriul din Aula Paul al VI-lea]: lucrăm împreună, toţi, catolici, evanghelici, toţi, pentru că este o problemă socială pe care trebuie să ajutăm să se rezolve. Şi asta cred că este important: ecumenismul se face în mişcare, nu se face numai cu reflecţia teologică. Asta va ajuta, pentru că am făcut progrese frumoase, de exemplu cu luteranii, despre justificare... progrese frumoase. Dar nu putem rămâne pe loc până când nu se rezolvă toate punctele teologice. Teologii au o mare funcţie în Biserică: să studieze şi să ne ajute; dar noi, între timp, trebuie să mergem. Şi apoi ecumenismul rugăciunii. Sunt trei. Ecumenismul rugăciunii, ecumenismul sângelui, ecumenismul săracului. A ne ruga unul pentru altul, precum şi unul cu altul. Asta, cât priveşte ecumenismul. În dialogul interreligios, a căuta şi acolo valorile comune, a căuta valorile comune care există, şi asta e bine. De exemplu, printre valorile comune, respectul faţă de viaţa nou-născuţilor şi a celor nenăscuţi pe care îl au musulmanii este minunat.

A patra întrebare (în portugheză)

......

Papa Francisc:

Eu ar trebui să vă pun întrebarea: cine este mai important, Pel? sau Maradona? [râd] În Amazonia este importantă prezenţa femeii pentru sensibilitatea popoarelor indigene, şi femeia este capabilă - călugăriţa, consacrata - să înţeleagă mai bine problema tribală, pentru că nu este o problemă... Fiecare trib, fiecare categorie indigenă nu este un lucru ca şi cum ar fi un club de fotbal sau o asociaţie culturală. Este vital, şi numai femeia este capabilă să înţeleagă viaţa. Şi femeia consacrată, cu siguranţă, va şti să caute căile pentru a ajunge acolo. Există probleme pe care unele denominaţiuni religioase le au cu indigenii, pentru că nu înţeleg bine calea lor. Şi problema exprimării liturgice, înculturarea pe care o congregaţie pentru cult o studiază atât de bine: înculturarea liturgică la ei, care au o tradiţie veche. Şi în China părintele Ricci, în India părintele De Nobili: în acele timpuri deja era problema înculturării. Şi există această problemă. Eu cred că va ajuta mult contribuţia voastră de a nu greşi în înculturare, şi a însoţi, a însoţi cu respect, pentru că o femeie consacrată este foarte, foarte îngrijită în respectarea modului în care creşte viaţa, în respectarea în jurul celor de la surorile Sfintei Ana, în jurul fragilităţii. O femeie consacrată ştie să se mişte cu fragilitatea, în mod special, într-un mod teologal.

A cincea întrebare (în engleză)

Sunt sora Alice Drajea din Congregaţia Surorilor Preasfintei Inimi a lui Isus, întemeiată de misionarii combonieni. Sunt superioara generală a surorilor cu sediu la Juba, Sudanul de Sud. În primul rând, aş vrea să vă aduc salutările populaţiei din Sudanul de Sud: oamenii vor ca eu să vă spun cât de recunoscători se simt pentru gesturile pe care dumneavoastră le-aţi avut faţă de preşedinţii din Sudanul de Sud [aplauze]. Am rămas cu toţii onoraţi şi recunoscători pentru acest gest al dumneavoastră, dar multe persoane care trăiesc în zonele rurale nu aveau mijloacele pentru a vedea nici pentru a citi despre acest eveniment. În al doilea rând, am vrea să vă mulţumim pentru noul episcop al diecezei de Torit. Fiind congregaţie locală bazată în Sudanul de Sud, singura care acum este în creştere, avem în faţa noastră multe provocări, dar provocarea pe care aş vrea s-o aduc în atenţia dumneavoastră într-o întrebare este provocarea din interiorul Bisericii. Dumneavoastră aţi vorbit despre un proces, care este un lucru pozitiv. Noi pentru moment avem cel puţin trei dieceze fără un episcop, iar celelalte două au episcopi care au ajuns deja la vârsta pensionării, aşa cum ne-au spus, inclusiv arhiepiscopul nostru Paulino Lukudu Loro. Or, cu situaţia care există în Sudanul de Sud, cred că avem nevoie de o Biserică puternică, o dieceză puternică formată din persoane care să aibă un conducător. Pentru că, aşa cum spune Evanghelia, oile fără păstor se risipesc. Deci, întrebarea mea este: cât poate funcţiona şi merge înainte o dieceză fără un episcop? Avem nevoie de un episcop. Şi ultima întrebare: eu însămi şi persoanele din Sudanul de Sud, vă cerem să veniţi în Sudanul de Sud. Mulţumesc!

Papa Francisc:

Multe mulţumiri. Este adevărat ceea ce spuneţi, sunt cinci episcopi care lipsesc: doi sunt deja bătrâni şi celelalte trei dieceze sunt vacante. A fost greu pentru a-l numi pe acesta din urmă şi îmi spun că sunt în desfăşurare procesele pentru alţi doi. Sperăm... Dar dumneavoastră aveţi dreptate şi acolo se suferă mult pentru că unii episcopi, pentru a-i vizita pe catolici, trebuie să meargă în lagărele de refugiaţi pentru că situaţia încă nu este clară. Acesta este unul din lucrurile cele mai importante: numirea episcopilor. Nu se găsesc mereu candidaţi potriviţi, trebuie aşteptat, dar cel puţin putem spune sorei că ne vom ruga pentru ca să se găsească episcopi buni! Şi există şi defectele umane: este un preot bun dar nu poate să fie episcop pentru că nu are această dimensiune, n-a dezvoltat cealaltă dimensiune... A căuta un candidat nu este uşor. Dar dumneavoastră aveţi dreptate, să însoţim asta cu rugăciunea. Eu am fost aproape să merg în Sudanul de Sud cu arhiepiscopul de Canterbury. Însă n-a fost posibil. Am promis să mergem împreună, arhiepiscopul anglican şi eu. Poate că anul acesta - poate, nu este o promisiune! - când merg în Mozambic, Madagascar, Mauritius [în septembrie], poate că va fi timp să trec pe acolo. Când spun "timp" nu este timpul ceasului, este timpul format pentru a ajunge acolo. Eu vreau să merg. Sudanul de Sud îl port în inimă. Dar aş vrea să spun un lucru foarte frumos despre Sudanul de Sud. Când era această situaţie din care nu se ştia cum să se iasă, a venit la conducătorii politici propunerea de a face o reculegere spirituală aici în Vatican, două zile, şi au făcut asta. Luau prânzul în sala de mese comună, unde iau prânzul şi eu, şi eu îi vedeam acolo la masă ca novici: liniştiţi, mâncau. Aceştia care făceau războiul! Liniştiţi pentru că se gândeau la meditaţia pe care o făcuse catolicul, episcopalianul, anglicanul... dar pentru a ne uni, mereu. Nicio naţiune n-a făcut asta, numai ei, sunt buni. Şi eu spun: Doamne, dacă au avut acest curaj de a da o mărturie de acest gen, de a veni să facă o reculegere spirituală, dă-le posibilitatea de a merge înainte! Acolo, există problema sărăciei şi există foamea. Eu aş vrea să merg. Şi există şi un plan de a putea merge. Aceea a episcopilor într-adevăr [este un punct important]... Precum şi viaţa călugărească: ajutaţi pentru ca să crească bine, ca să fie femei puternice, ca să ducă înainte acest lucru, care va fi foarte, foarte important.

Mi-a plăcut această mărturie, din acel colţ al geografiei africane, care ne va ajuta mult. Şi cred că acolo cineva poate spune: "Şi voi, vreţi să plecaţi?" - "Nu", aşa cum a spus preşedinta.

Acum este timpul. Eu aş vrea să continui... dar iau în serios - dacă voi fi viu, nu ştiu - invitaţia de a participa cel puţin la o parte din următoarea adunare. Cred că motivaţia pe care a dat-o sora este o motivaţie adevărată, dar dacă voi fi viu voi merge. Altminteri, amintiţi-i, să-i amintiţi succesorului! Să facă asta! Multe mulţumiri, rugaţi-vă pentru mine şi vă invit să ne rugăm împreună Regina coeli.

[Regina coeli]

[Binecuvântarea]

______________________

Discursul Sfântului Părinte încredinţat

Dragi surori,

Sunt foarte bucuros să vă pot primi astăzi cu ocazia adunării voastre generale şi să vă urez un timp pascal plin de pace, bucurie şi pasiune în ducerea Evangheliei la toate colţurile pământului. Da, Paştele înseamnă toate acestea şi ne invită să fim martori ai Celui Înviat, trăind o nouă etapă evanghelizatoare marcată de bucurie. Nimeni nu ne poate fura pasiunea pentru evanghelizare. Nu există Paşte fără misiune: "Mergeţi şi vestiţi Evanghelia la toţi oamenii" (cf. Mt 16,15-20). Domnul cere Bisericii sale să arate triumful lui Cristos asupra morţii, cere să ne arate Viaţa sa. Mergeţi, surorilor, şi vestiţi-l pe Cristos Înviat ca izvorul bucuriei pe care nimic şi nimeni nu ne-o poate lua. Reînnoiţi constant întâlnirea voastră cu Isus Cristos Înviat şi veţi fi martorele sale, ducând la toţi bărbaţii şi femeile iubiţi de Domnul, îndeosebi la cei care se simt victime ale culturii excluderii, bucuria dulce şi reconfortantă a Evangheliei.

Viaţa consacrată, aşa cum a afirmat în timpul său sfântul Ioan Paul al II-lea, ca orice altă realitate a Bisericii, trece printr-un timp "delicat şi obositor" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata, nr. 13). În faţa scăderii numerice pe care o trăieşte viaţa consacrată, îndeosebi cea feminină, tentaţia este aceea a descurajării, a resemnării sau a "baricadării" în acel "mereu s-a făcut aşa".

În acest context vă repet cu forţă ceea ce v-am spus în alte ocazii: să nu vă fie frică de a fi puţine, ci de a fi nesemnificative, de a înceta să fiţi lumină care luminează pe cei care sunt cufundaţi în "noaptea întunecată" a istoriei. Să nu vă fie frică nici de a "mărturisi cu umilinţă, şi în acelaşi timp cu mare încredere în Dumnezeu Iubire, fragilitatea voastră" (Scrisoare către toţi consacraţii, 21 noiembrie 2014, i, 1). Dimpotrivă să vă fie frică: să aveţi panică de a înceta să fiţi sare care să dea gust vieţii bărbaţilor şi femeilor din societatea noastră. Lucraţi fără încetare pentru a fi santinele care anunţă venirea zorilor (cf. Is 21,11-12); pentru a fi ferment acolo unde vă aflaţi şi cu cine vă aflaţi, chiar dacă asta aparent nu vă aduce avantaje tangibile şi imediate (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 210).

Există mulţi oameni care au nevoie de voi şi vă aşteaptă. Persoane care au nevoie de zâmbetul vostru prietenesc care să le redea speranţă; de mâinile voastre care să le susţină pe drumul lor; de cuvântul vostru care să semene speranţă în inimile lor; de iubirea voastră în maniera lui Isus (cf. In 13,1-15) care să îngrijească rănile cele mai adânci provocate de singurătate, de refuz şi de excludere. Nu cedaţi niciodată ispitei autoreferenţialităţii, a transformării în "armate închise". Nu vă refugiaţi nici "într-o operă pentru a eluda capacitatea operativă a carismei" (Forţa vocaţiei, nr. 56). Mai degrabă dezvoltaţi fantezia carităţii şi trăiţi fidelitatea creativă faţă de carismele voastre. Cu ele veţi fi capabile să "repropuneţi inventivitatea şi sfinţenia fondatorilor" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata, nr. 37), deschizând noi căi pentru a duce încurajarea şi lumina Evangheliei la diferitele culturi în care trăiţi şi lucraţi în cele mai diferite domenii ale societăţii, aşa cum au făcut ei în timpul lor. Cu ei veţi fi capabili să revizitaţi carismele voastre, să mergeţi la rădăcină, trăind prezentul în mod corespunzător, fără a vă fie frică să mergeţi, "fără a permite ca apa să înceteze să curgă [...]. Viaţa consacrată este ca apa: dacă este stătută, se împuţeşte" (Forţa vocaţiei, nr. 44-45). În acest mod, fără a pierde amintirea, mereu necesară pentru a trăi prezentul cu pasiune, veţi evita fie "restauraţionismul" fie ideologie, de orice semn ar fi, care fac atât de mult rău vieţii consacrate şi Bisericii înseşi.

Şi toate acestea cu prezenţa voastră şi slujirea voastră umilă şi discretă, însufleţită mereu de rugăciunea gratuită şi de rugăciunea de adoraţie şi de laudă. A vă ruga, a lăuda şi a adora nu înseamnă a pierde timp. Cu cât vom fi mai uniţi cu Domnul, cu atât vom fi mai aproape de umanitate, îndeosebi de umanitatea care suferă. "Viitorul nostru va fi plin de speranţă", aşa cum afirmă motoul acestei adunări plenare, iar proiectele noastre vor fi proiecte de viitor, în măsura în care ne vom opri în fiecare zi în faţa Domnului în gratuitatea rugăciunii, dacă nu vrem ca vinul să se transforme în oţet şi sarea să devină insipidă. Va fi posibil să cunoaştem proiectele pe care Domnul le-a făcut pentru noi numai dacă vom menţine ochii noştri şi inima noastră îndreptate spre Domnul, contemplând faţa sa şi ascultând Cuvântul său (cf. Ps 33). Numai aşa veţi fi capabile să treziţi lumea cu profeţia voastră, trăsătură distinctivă şi prioritate a faptului de a fi călugăriţe şi consacrate (cf. Scrisoare către toţi consacraţii, 21 noiembrie 2014, ii, 2). Cu cât este mai urgent să ne descentrăm pentru a merge în periferiile existenţiale, cu atât este mai urgent să ne centrăm pe El şi să ne concentrăm asupra valorilor esenţiale ale carismelor noastre.

Printre valorile esenţiale ale vieţii călugăreşti este viaţa fraternă în comunitate. Constat cu atâta bucurie marile rezultate obţinute în această dimensiune: comunicare mai intensă, corectare fraternă, căutarea sinodalităţii în conducerea comunităţii, primire fraternă respectând diversitatea..., dar în acelaşi timp mă preocupă faptul că sunt fraţi şi surori care îşi trăiesc viaţa la marginea fraternităţii; surori şi fraţi care de mulţi ani sunt absenţi în mod ilegitim din comunitate şi de aceea tocmai am promulgat un Motu Proprio, Communis vita, cu norme foarte precise pentru a evita aceste cazuri.

Cât priveşte viaţa fraternă în comunitate, mă preocupă şi faptul că sunt Institute în care multiculturalitatea şi internaţionalizarea nu sunt văzute ca o bogăţie, ci ca o ameninţare, şi se trăiesc ca un conflict, în loc să fie trăite ca noi posibilităţi care arată adevărata faţă a Bisericii şi a vieţii călugăreşti şi consacrate. Cer responsabililor Institutelor să se deschidă la noul propriu al Duhului, care suflă unde vrea şi cum vrea (cf. In 3,8) şi să pregătească generaţiile din alte culturi să-şi asume responsabilităţi. Surorilor, trăiţi internaţionalizarea Institutelor voastre ca veste bună. Trăiţi schimbarea feţei comunităţilor voastre cu bucurie şi nu ca un rău necesar pentru păstrare. Internaţionalitatea şi interculturalitatea nu întorc înapoi.

Mă preocupă conflictele generaţionale, când tinerii nu sunt capabili să ducă înainte visele bătrânilor pentru a le face să rodească, iar bătrânii nu ştiu să primească profeţia tinerilor (cf. Il 3,1). Cât de mult îmi place să repet: tinerii aleargă mult, dar bătrânii cunosc drumul. Într-o comunitate sunt necesare fie înţelepciunea bătrânilor fie inspiraţia şi forţa tinerilor.

Dragi surori, prin voi mulţumesc tuturor surorilor din Institutele voastre pentru marea muncă pe care o desfăşoară în diferitele periferii în care trăiesc. Periferia educaţiei, unde a educa înseamnă a învinge mereu, a învinge pentru Dumnezeu; periferia sănătăţii, unde sunteţi servitoare şi mesagere ale vieţii şi ale unei vieţi demne; şi periferia muncii pastorale în cele mai diferite manifestări ale sale, unde, mărturisind cu vieţile voastre Evanghelia, arătaţi faţa maternă a Bisericii. Mulţumesc pentru ceea ce sunteţi şi pentru ceea ce faceţi în Biserică. Să nu încetaţi niciodată să fiţi femei. "Nu trebuie încetat a fi femeie pentru a se uniformiza" (Forţa vocaţiei, nr. 111).

În acelaşi timp vă cer: cultivaţi pasiunea pentru Cristos şi pasiunea pentru umanitate. Fără pasiune pentru Cristos şi pentru umanitate nu există viitor pentru viaţa călugărească şi consacrată. Pasiunea vă va duce la profeţie, la a fi foc care aprinde alte focuri. Continuaţi să faceţi paşi în misiunea împărtăşită între diferite carisme şi cu laicii, invitându-i la opere importante fără a lăsa pe nimeni lipsit de formarea cuvenită şi de simţul de apartenenţă la familia carismatică. Lucraţi la raporturile reciproce cu păstorii, incluzându-i în discernământul vostru şi integrându-i în selecţionarea de prezenţe şi slujiri. Drumul vieţii consacrate, fie feminine fie masculine, este drumul inserării ecleziale. În afara Bisericii şi în paralel cu Biserica locală, lucrurile nu funcţionează. Acordaţi mare atenţie formării fie permanente fie iniţiale şi formări de formatori capabili să asculte şi să însoţească, să discearnă, mergând în întâmpinarea celor care bat la uşile voastre. Şi, chiar în mijlocul încercărilor prin care probabil trecem, trăiţi cu bucurie consacrarea voastră. Aceasta este cea mai bună propagandă vocaţională.

Fie ca Fecioara să vă însoţească şi să vă protejeze cu mijlocirea sa maternă. Din partea mea vă binecuvântez din inimă şi binecuvântez toate surorile pe care Domnul vi le-a încredinţat. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 563.