Papa Francisc: Întâlnire de rugăciune cu poporul rom şi sinti (9 mai 2019)

Din lucrurile pe care le-am auzit, atâtea mi-au atins inima, dar să luăm unul pentru a începe, apoi vor veni celelalte.

Această mamă care a vorbit, mi-a atins inima când a spus că ea "citea", "vedea" speranţa în ochii copiilor. Are patru copii, mi-a spus ea, şi acest lucru este bun, aceştia sunt doi. Speranţa poate dezamăgi dacă nu este adevărată speranţă, dar când speranţa este concretă, ca în acest caz, în ochii copiilor, niciodată nu dezamăgeşte, niciodată nu dezamăgeşte!

Când speranţa este concretă, în Dumnezeul adevărat, niciodată nu dezamăgeşte. Mamele care citesc speranţa în ochii copiilor luptă în fiecare zi pentru concreteţe, nu pentru lucrurile abstracte, nu: a creşte un copil, a-i da de mâncare, a-l educa, a-l insera în societate... Sunt lucruri concrete. Şi mamele - aş îndrăzni să spun - sunt speranţă. O femeie care aduce pe lume un copil este speranţă, seamănă speranţă, este capabilă să parcurgă drumul, să creeze orizontul, să dea speranţă.

În ambele mărturii era mereu durerea amară a despărţirii: un lucru care se simte pe piele, nu cu urechile. Te pun deoparte, îţi spun: "Da, da, tu treci, tu stai acolo, nu mă atinge". [Se adresează tânărului preot care a dat mărturia]. În seminar, te întrebau dacă cereai de pomană, dacă mergeai la Termini... Societatea trăieşte din poveşti, din lucruri... "Nu, Părinte, acei oameni sunt păcătoşi!...". Şi tu, nu eşti păcătos? Noi toţi suntem păcătoşi, toţi. Toţi facem greşeli în viaţă, dar eu nu pot să mă spăl pe mâini, privind păcatele altuia adevărate sau prefăcute. Eu trebuie să privesc păcatele mele, şi dacă altul este în păcat, merge pe un drum greşit, să mă apropii şi să-i dau mâna pentru a-l ajuta să iasă.

Un lucru care pe mine mă supără este că ne-am obişnuit să vorbim despre oameni cu adjectivele. Nu spunem: "Aceasta este o persoană, aceasta este o mamă, acesta este un preot tânăr", ci: "Acesta este aşa, acesta este aşa...". Punem adjectivul. Şi asta distruge, pentru că nu lasă să se evidenţieze persoana. Aceasta este o persoană, aceasta este o altă persoană, aceasta este o altă persoană. Copiii sunt persoane. Toţi. Nu putem spun: sunt aşa, sunt urâţi, sunt buni, sunt răi. Adjectivul este unul din lucrurile care creează distanţe între minte şi inimă, aşa cum a spus cardinalul [Bassetti]. Aceasta este problema de astăzi. Dacă voi îmi spuneţi că este o problemă politică, o problemă socială, că este o problemă culturală, o problemă de limbă: sunt lucruri secundare. Problema este o problemă de distanţă între minte şi inimă. Aceasta: este o problemă de distanţă. "Da, da, tu eşti o persoană, dar departe de mine, departe de inima mea". Drepturile sociale, serviciile sanitare: "Da, da, dar să stea la coadă... Nu, mai întâi acesta, apoi acesta". Este adevărat, există cetăţeni de clasa a doua, este adevărat. Însă adevăraţii cetăţeni de clasa a doua sunt cei care rebutează pe oameni: aceştia sunt de clasa a doua, pentru că nu ştiu să îmbrăţişeze. Mereu cu adjectivul aruncă afară, rebutează şi trăiesc rebutând, trăiesc cu mătura în mână aruncându-i afară pe ceilalţi, ori cu bârfa ori cu alte lucruri. În schimb adevăratul drum este cel al fraternităţii: "Vino, după aceea vorbim, dar vino, uşa este deschisă". Şi toţi trebuie să colaborăm.

Voi puteţi avea un pericol... - toţi avem mereu un pericol - o slăbiciune, să spunem aşa, slăbiciunea probabil de a lăsa să crească supărarea. Se înţelege, este uman. Dar vă cer, cu rugăminte, inima mai mare, şi mai largă: fără supărare. Şi să mergem înainte cu demnitate: demnitatea familiei, demnitatea muncii, demnitatea de a câştiga pâinea de fiecare zi - acest lucru te face să mergi înainte - şi demnitatea rugăciunii. Mereu privind înainte. Şi când vine supărarea, las-o baltă, apoi istoria ne va face dreptate. Pentru că supărarea face să se îmbolnăvească totul: face să se îmbolnăvească inima, capul, totul. Face să se îmbolnăvească familia, şi nu e bine, pentru că supărarea te duce la răzbunare: "Tu să faci aşa...". Însă eu cred că răzbunarea n-aţi inventat-o voi. În Italia există organizaţii care sunt maestre de răzbunare. Voi mă înţelegeţi bine, nu-i aşa? Un grup de oameni care este capabil să creeze răzbunare, să trăiască în mafie: acesta este un grup de oameni delincvenţi; nu oameni care vor să muncească.

Voi să mergeţi înainte cu demnitatea, cu munca... Şi când se văd dificultăţile, priviţi în sus şi veţi găsi că acolo ne privesc. Te priveşte. Există Unul care te primeşte mai întâi, care te iubeşte, Unul care a trebuit să trăiască la margini, copil fiind, pentru a-şi salva viaţa, ascuns, refugiat: Unul care a suferit pentru tine, care şi-a dat viaţa pe cruce. Este Unul, aşa cum am auzit în lectura pe care tu ai făcut-o, care te caută pe tine pentru a te mângâia şi a te încuraja să mergi înainte. Pentru asta vă spun: fără distanţă; vouă şi tuturor: mintea cu inima. Fără adjective, nu: toate sunt persoane, fiecare va merita propriul adjectiv, dar nu adjective generale, după viaţa pe care o trăieşti. Am auzit un nume frumos, care include mamele; este un nume frumos acesta: "mama". Este un lucru frumos.

Vă mulţumesc mult, mă rog pentru voi, sunt aproape de voi. Şi când citesc în ziar ceva urât, vă spun adevărul, sufăr. Astăzi am citit ceva urât şi sufăr, pentru că asta nu este civilizaţie, nu este civilizaţie. Iubirea este civilizaţia, de aceea înainte cu iubire.

Domnul să vă binecuvânteze. Şi rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 455.