Papa Francisc: Discurs adresat profesorilor şi studenţilor de la Institutul Pontifical Biblic şi participanţilor la Întâlnirea „Isus şi fariseii: o reexaminare interdisciplinară” (9 mai 2019)

Sfântul Părinte Francisc, în cursul audienţei acordat profesorilor şi studenţilor de la Institutul Pontifical Biblic în Sala Clementină, a încredinţat discursul pregătit pentru această împrejurare, adăugând numai câteva cuvinte în mod liber, în care a afirmat că vrea să salute pe toţi participanţii unul câte unul.

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă primesc cu plăcere cu ocazia celei de-a 110-a aniversări a Institutului Pontifical Biblic şi îi mulţumesc rectorului pentru cuvintele sale respectuoase. Când în 1909 sfântul Pius al X-lea a întemeiat „Biblicum”, i-a încredinţat misiunea de a fi „un centru de înalte studii ale Sfintei Scripturi în oraşul Roma, pentru a promova cât mai eficient posibil învăţătura biblică şi studiile legate conform spiritului Bisericii catolice” (Scrisoarea apostolică Vinea electa, 7 mai 1909: AAS 1 [1909], 447-448).

De atunci, acest Institut a lucrat pentru a rămâne fidel misiunii sale, şi în timpuri dificile, şi a contribuit mult la promovarea cercetării academice şi a învăţământului în studiile biblice şi în domeniile corelate pentru studenţi şi viitori profesori care provin din circa şaptezeci de ţări diferite. Cardinalul Augustin Bea, pentru mult timp rector al „Biblicum” înainte de a fi creat cardinal, a fost principalul promotor al Declaraţiei conciliare Nostra aetate, care a pus pe noi temelii relaţiile interreligioase şi îndeosebi cele ebraico-catolice. În ultimii ani Institutul a intensificat colaborarea sa cu studioşi evrei şi protestanţi.

Adresez bun-venit participanţilor la Întâlnirea despre „Isus şi fariseii. O reexaminare interdisciplinară”, care vrea să înfrunte o întrebare specifică şi importantă pentru timpul nostru şi se prezintă ca un rezultat direct al declaraţiei Nostra aetate. Ea se propune să înţeleagă relatările, uneori polemice, referitoare la farisei în Noul Testament şi în alte izvoare antice. În afară de asta, înfruntă istoria interpretărilor erudite şi populare între evrei şi creştini. Între creştini şi în societatea seculară, în diferite limbi cuvântul „fariseu” adesea înseamnă „persoană ipocrită” sau „îngâmfată”. Totuşi, pentru mulţi evrei, fariseii sunt fondatorii iudaismului rabinic, deci strămoşii lor spirituali.

Istoria interpretării a favorizat imagini negative ale fariseilor, chiar fără o bază concretă în relatările evanghelice. Şi adesea, în cursul timpului, această viziune a fost atribuită de creştini evreilor în general. În lumea noastră, aceste stereotipuri au devenit din păcate foarte obişnuite. Unul din stereotipurile cele mai vechi şi mai dăunătoare este tocmai acela de „fariseu”, în special dacă este folosit pentru a-i pune pe evrei într-o lumină negativă.

Studii recente recunosc că astăzi ştim mai puţin despre farisei decât ar fi gândit generaţiile precedente. Suntem mai puţin singuri de originile lor şi de multe din învăţăturile lor şi din practicile lor. De aceea, cercetarea interdisciplinară despre probleme literare şi istorice referitoare la farisei tratate de această întâlnire va ajuta la dobândirea unei viziuni mai adevărate despre acest grup religios, contribuind şi la combaterea antisemitismului.

Dacă luăm în considerarea Noul Testament, vedem că sfântul Paul îi menţionează printre cei care odinioară, înainte de a-l întâlni pe Domnul Isus, erau motivele sale de laudă şi faptul că este „după Lege, fariseu” (Fil 3,5).

Isus a avut multe discuţii cu fariseii despre preocupări comune. A împărtăşit cu ei credinţa în înviere (cf. Mc 12,18-27) şi a acceptat alte aspecte ale interpretării Torei din partea lor. Dacă în cartea Faptele Apostolilor se spune că unii farisei s-au unit cu adepţii lui Isus la Ierusalim (cf. 15,5), înseamnă că trebuia să existe multe în comun între Isus şi farisei. Aceeaşi carte îl prezintă pe Gamaliel, un leader al fariseilor, care îl apără pe Petru şi pe Ioan (cf. 5,34-39).

Printre momentele cele mai semnificative din Evanghelia lui Ioan este întâlnirea lui Isus cu un fariseu numit Nicodim, unul din conducătorii iudeilor (cf. 3,1). Şi lui Nicodim îi explică Isus: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (3,16). Şi Nicodim îl va apăra pe Isus înainte de o adunare (cf. In 7,50-51) şi va asista la înmormântarea sa (cf. In 19,39). Oricum ar fi considerat Nicodim, este clar că diferitele stereotipuri despre farisei nu se aplică lui, nici nu au confirmare în altă parte în Evanghelia lui Ioan.

O altă întâlnire dintre Isus şi conducătorii religioşi din timpul său este prezentată în moduri diferite în Evangheliile sinoptice. Asta se referă la problema celei mai „mari” sau „dintâi” porunci. În Evanghelia lui Marcu (cf. 12,28-34) întrebarea este pusă de un cărturar, neidentificat diferit, care instaurează un dialog respectuos cu un învăţător. Conform lui Matei, cărturarul devine un fariseu care încerca să-l pună la încercare pe Isus (cf. 22,34-35). Conform lui Marcu, Isus conclude spunând: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (12,34), indicând astfel înalta stimă pe care Isus a avut-o faţă de acei conducători religioşi care erau cu adevărat „aproape de împărăţia lui Dumnezeu”.

Rabinul Aqiba, unul din cei mai vestiţi rabini din secolul al doilea, moştenitor al învăţăturii fariseilor[1], indica textul din Lev 19,18: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ca un mare principiu din Torah[2]. Conform tradiţiei, el a murit ca martir având pe buze acel Shema’, care include porunca de a-l iubi pe Domnul cu toată inima, sufletul şi forţa (cf. Dt 6,4-5)[3]. De aceea, cât putem să ştim, el ar fi fost în sintonie substanţială cu Isus şi interlocutorul său cărturar sau fariseu. În acelaşi mod, aşa-numita regulă de aur (cf. Mt 7,12), deşi în formulări diferite, este atribuită nu numai lui Isus, ci şi contemporanului său mai bătrân Hillel, de obicei considerat unul din principalii farisei din timpul său. Această regulă este deja prezentă în cartea deuterocanonică a lui Tobia (cf. 4,15).

Deci, iubirea faţă de aproapele constituie un indicator semnificativ pentru a recunoaşte afinităţile dintre Isus şi interlocutorii săi farisei. El constituie desigur o bază importantă pentru orice dialog, în special între evrei şi creştini, şi astăzi.

De fapt, pentru a-i iubi mai bine pe vecinii noştri, avem nevoie să-i cunoaştem, şi pentru a şti cine sunt adesea trebuie să găsim modul de a depăşi prejudecăţi vechi. Pentru aceasta, întâlnirea voastră, punând în relaţie credinţe şi discipline în intenţia sa de a ajunge la o înţelegere mai matură şi îngrijită a fariseilor, va permite să fie prezentaţi în mod mai corespunzător în învăţământ şi în predică. Sunt sigur că aceste studii, şi noile căi pe care le vor deschide, vor contribui pozitiv la relaţiile dintre evrei şi creştini, în vederea unui dialog tot mai profund şi fratern. Fie ca să poată găsi o amplă rezonanţă în Biserica Catolică şi în afara ei, şi muncii voastre să poată fi acordate binecuvântări abundente de la Cel Preaînalt sau, cum ar spune mulţi dintre fraţii noştri şi surorile noastre evrei, de la Hashèm. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] S. EUSEBII HIERONYMI, Commentarii in Isaiam, III, 8: PL 24, 119.

[2] Sifra despre Levitic 19,18; Geneza Rabba 24,7 despre Gen 5,1.

[3] Text original şi versiune italiană în Talmud Babilonese, Trattato Berakhòt, 61b, Tomo II, a cura di D. G. Di Segni, Giuntina, Firenze 2017, pag. 326-327.

lecturi: 321.