Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Bulgaria şi Macedonia de Nord
(5-7 mai 2019)

Întâlnire cu preoţii, familiile lor şi călugării

Catedrala din Skopje

Marţi, 7 mai 2019

Iubiţi fraţi şi surori,

Mulţumesc pentru oportunitate pe care mi-o oferiţi de a vă putea întâlni. Trăiesc cu recunoştinţă specială acest moment în care pot să văd Biserica respirând pe deplin cu cei doi plămâni ai săi - rit latin şi rit bizantin - pentru a se umple de aerul mereu nou şi reînnoitor al Duhului Sfânt. Doi plămâni necesari, complementari, care ne ajută să gustăm mai bine frumuseţea Domnului (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 16). Să aducem mulţumire pentru posibilitatea de a respira împreună, cu plămâni plini, cât de bun a fost Domnul cu noi.

Vă mulţumesc pentru mărturiile voastre, pe care aş vrea să le reiau. Voi aminteaţi de faptul că sunteţi puţini şi de riscul de a ceda în faţa vreunui complex de inferioritate. În timp ce vă ascultam, îmi venea în minte imaginea Mariei care, luând un vas de nard curat, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul său. Evanghelistul încheie descrierea scenei spunând: "Şi casa s-a umplut cu parfumul miresmei" (In 12,3). Acel nard a fost în măsură să impregneze totul şi să lase o amprentă inconfundabilă.

Nu în puţine situaţii simţim necesitatea de a face calculele: începem să privim câţi suntem... şi suntem puţini; mijloacele pe care le avem... şi sunt puţine; apoi vedem cantitatea de case şi de opere de susţinut... şi sunt prea multe... Am putea continua să enumerăm realităţile multiple în care experimentăm precaritatea resurselor pe care le avem la dispoziţie pentru a duce înainte mandatul misionar care ne-a fost încredinţat. Când se întâmplă asta pare că bilanţul este "în roşu".

Este adevărat, Domnul ne-a spus: dacă vrei să construieşti un turn, calculează cheltuielile: "Pentru ca nu cumva, punând temelia, [tu] să nu poţi termina lucrarea" (Lc 14,29). Însă "a face calculele" ne poate conduce la ispita de a privi prea mult la noi înşine şi concentraţi asupra realităţilor noastre, asupra mizeriilor noastre, putem ajunge aproape ca discipolii din Emaus, proclamând kerigma cu buzele noastre în timp ce inima noastră se închide într-o tăcere marcată de frustrare subtilă, care o împiedică să-l asculte pe Cel care merge alături de noi şi este izvor de bucurie şi veselie.

Fraţi şi surori, "a face calculele" este necesar mereu atunci când ne poate ajuta să descoperim şi să ne apropiem de atâtea vieţi şi situaţii care în fiecare zi cu greu reuşesc şi ele să pună în ordine calculele: familii care nu reuşesc să meargă înainte, persoane bătrâne şi singure, bolnavi ţintuiţi la pat, tineri întristaţi şi fără viitor, săraci care ne amintesc ceea ce suntem: o Biserică de cerşetori care au nevoie de Milostivirea Domnului. Este permis "a face calculele" numai dacă asta ne permite să ne punem în mişcare pentru a deveni solidari, atenţi, înţelegători şi atenţi în a ne apropia de trudele şi precaritatea de care sunt scufundaţi atâţia fraţi ai noştri care au nevoie de o Ungere care să-i ridice şi să-i vindece în speranţa lor.

Este permis a face calculele numai pentru a spune cu forţă şi a implora cu poporul nostru: "Vino, Doamne Isuse!". Mi-ar plăcea să spun asta cu voi, împreună: "Vino, Doamne Isuse!". Încă o dată... [spun: "Vino, Doamne Isuse!"].

Nu aş vrea să abuzez de imaginea sa, dar această ţară a ştiut să dăruiască lumii şi Bisericii, în Maica Tereza, chiar un semn concret al modului în care precaritatea unei persoane, unsă de Domnul, a fost capabilă să impregneze totul, când parfumul fericirilor s-a răspândit peste picioarele obosite ale umanităţii noastre. Câţi au fost liniştiţi de duioşia privirii sale, întăriţi de mângâierea sa, ridicaţi de speranţa sa şi alimentaţi de curajul credinţei sale capabile să-i facă pe cei mai uitaţi să simtă că nu erau uitaţi de Dumnezeu! Istoria o scriu aceste persoane cărora nu le este frică să-şi ofere viaţa lor din iubire: ori de câte ori aţi făcut asta celui mai mic dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut (cf. Mt 25,40). Câtă înţelepciune conţin cuvintele sfintei Tereza Benedicta a Crucii când afirmă: "Cu siguranţă, evenimentele decisive din istoria lumii au fost în mod esenţial influenţate de suflete despre care nu se spune nimic în cărţile de istorie. Şi care sunt sufletele cărora trebuie să le mulţumim pentru evenimentele decisive din viaţa noastră personală este ceva ce vom cunoaşte numai în ziua în care toate lucrurile ascunse vor fi revelate"¹.

Desigur, cultivăm de atâtea ori fantezii fără limite crezând că lucrurile ar fi diferite dacă am fi tari, dacă am fi puternici sau influenţi. Dar oare secretul forţei, puterii şi influenţei noastre şi chiar al tinereţii nu se află în altă parte şi nu în faptul ca "să fie în ordine calculele"? Vă întreb asta, pentru că m-a impresionat mărturia lui Davor când a împărtăşit cu noi ceea ce a marcat inima sa. Ai fost foarte clar: ceea ce te-a salvat de carierism a fost să te întorci la prima vocaţie, prima chemare, şi să mergi ca să-l cauţi pe Domnul înviat acolo unde putea să fie întâlnit. Ai plecat, lăsând siguranţele pentru a merge pe căile şi în pieţele din acest oraş; acolo ai simţit reînnoindu-se vocaţia ta şi viaţa ta; coborându-te la viaţa zilnică a fraţilor tăi pentru a împărtăşi şi a unge cu parfumul Duhului, inima ta sacerdotală a început să bată din nou cu intensitate mai mare.

Te-ai apropiat ca să ungi picioarele obosite ale Învăţătorului, picioarele obosite ale persoanelor concrete, acolo unde se găseau, şi Domnul te aştepta pentru a te unge din nou în vocaţia ta. Acest lucru este foarte important. Pentru a ne reînnoi pe noi înşine, de atâtea ori trebuie să mergem înapoi şi să-l întâlnim pe Domnul, să reluăm amintirea primei chemări. Autorul Scrisorii către Evrei le spune creştinilor: "Amintiţi-vă de primele zile". A ne aminti de frumuseţea acelei întâlniri cu Isus care ne-a chemat şi din acea întâlnire cu privirea lui Isus să luăm forţa pentru a merge înainte. A nu pierde niciodată amintirea primei chemări! Amintirea primei chemări este un "sacramental". De fapt, dificultăţile muncii apostolice aş putea spune că ne "strică" viaţa şi se poate pierde entuziasmul. Se poate pierde şi voinţa de a ne ruga, de a-l întâlni pe Domnul. Dacă te afli aşa, opreşte-te! Întoarce-te înapoi şi întâlneşte-te cu Domnul de la prima chemare. Această amintire te va salva.

De multe ori dedicăm energiile şi resursele noastre, reuniunile, discuţiile şi programările noastre pentru a păstra abordări, ritmuri, perspective care nu numai că nu entuziasmează pe nimeni, dar care sunt incapabile să aducă un pic din acea aromă evanghelică în stare să întărească şi să deschidă căi de speranţă, şi ne privează de întâlnirea personală cu alţii. Cât de corecte sunt cuvintele Maicii Tereza: "Ceea ce nu-mi foloseşte, mă apasă"!² Să lăsăm toate poverile care ne despart de misiune şi împiedică parfumul milostivirii să ajungă la faţa fraţilor noştri. O livră de nard a fost capabilă să impregneze totul şi să lase o amprentă inconfundabilă.

Să nu ne privăm de ceea ce este mai bun din misiunea noastră, să nu stingem bătăile spiritului.

Vă mulţumesc vouă, părinte Goce şi Gabriela: aţi fost curajoşi în viaţă! Şi copiilor voştri Filip, Blagoj, Luca, Ivan, pentru că aţi împărtăşit cu noi bucuriile şi preocupările voastre, ale slujirii şi ale vieţii familiale. Precum şi secretul pentru a merge înainte în momentele dificile prin care a trebuit să treceţi. Unirea matrimonială, harul matrimonial în viaţa ministerială v-a ajutat să mergeţi aşa, ca familie.

Mărturia voastră are acea "aromă evanghelică" a primelor comunităţi. Ne amintim că "în Noul Testament se vorbeşte despre «Biserica ce se reuneşte în casă» (cf. 1Cor 16,19; Rom 16,5; Col 4,15; Fm 2). Spaţiul vital al unei familii se putea transforma în biserică familială, în sediu al Euharistiei - de câte ori ai celebrat Euharistia în casa ta... -, al prezenţei lui Cristos aşezat la aceeaşi masă. De neuitat este scena pictată în Apocalips: «Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine» (3,20). Astfel se schiţează o casă care are în interiorul său prezenţa lui Dumnezeu, rugăciunea comună şi de aceea binecuvântarea Domnului" (Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 15). Astfel daţi mărturie vie despre modul în care "credinţa nu ne îndepărtează de lume, ci ne introduce mai profund în ea" (ibid., 181). Nu pornind de la ceea ce ne-ar plăcea nouă să fie, nu ca "perfecţi", nu ca neprihăniţi, ci în precaritatea vieţilor noastre, a familiilor noastre unse în fiecare zi în încrederea iubirii necondiţionate pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Încredere care ne face, aşa cum bine ne-ai amintit, părinte Goce, să dezvoltăm câteva dimensiuni pe atât de importante pe cât de uitate în societatea uzată de relaţiile frenetice şi superficiale: dimensiunile duioşiei, răbdării şi compasiunii faţă de alţii. Şi mi-ar plăcea să subliniez aici importanţa duioşiei în slujirea prezbiterală precum şi în mărturia vieţii călugăreşti. Există pericolul ca atunci când nu se trăieşte în familie, când nu există necesitatea de a-i mângâia pe proprii copii, ca părintele Goce, inima să devină un pic "holteie". Şi apoi există pericolul ca votul de castitate al surorilor precum şi al preoţilor celibatari să se transforme în vot de "holtei". Cât de rău face o soră "fată bătrână" sau un preot "holtei"! Pentru aceasta amintesc de duioşie. Astăzi am avut harul să văd surori cu atâta duioşie: când am mers la memorialul Maicii Tereza şi am văzut călugăriţele, cu câtă duioşie îi îngrijeau pe săraci. Vă rog: duioşie. Să nu dojeniţi niciodată. Apă binecuvântată, niciodată oţet! Mereu cu acea dulceaţă a Evangheliei care ştie să mângâie sufletele. Preluând un cuvânt pe care l-a spus fratele nostru: el a vorbit despre carierism. Când în viaţa sacerdotală, în viaţa călugărească intră carierismul, inima devine dură, acidă, şi se pierde duioşia. Carieristul sau carierista a pierdut capacitatea de a mângâia.

Îmi place să mă gândesc la fiecare familie ca "icoana familiei din Nazaret, cu cotidianitatea sa formată din trude şi chiar din coşmaruri, ca atunci când a trebuit să îndure violenţa incomprehensibilă a lui Irod, experienţă care se repetă tragic şi astăzi în atâtea familii de refugiaţi refuzaţi şi lipsiţi de apărare" (ibid., 30). Ele sunt capabile, prin intermediul credinţei acumulate prin luptele zilnice, să "transforme o peşteră de animale în casa lui Isus, cu câteva scutece sărace şi un munte de duioşie" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286). Este nevoie de mijloacele materiale, sunt necesare, dar nu sunt cel mai important lucru. Pentru aceasta, nu trebuie pierdută capacitatea de a mângâia, a nu pierde duioşia ministerială şi duioşia consacrării călugăreşti.

Mulţumesc că aţi manifestat faţa familială a lui Dumnezeu cu noi care nu încetează să ne surprindă în mijlocul vaselor de bucătărie!

Iubiţi fraţi, dragi surori, mulţumesc iar pentru această oportunitate eclezială de a respira cu plămâni plini. Să cerem Duhului ca să nu înceteze să ne reînnoiască în misiune cu încrederea de a şti că El vrea să impregneze totul cu prezenţa sa.

Şi aici, aş vrea să mulţumesc - tu vei simţi ruşine, acum! - aş vrea să mulţumesc unuia dintre voi, preot, tată de familie, care a acceptat să fie traducător [aplauze].

[Cântarea rugăciunii Tatăl nostru]

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

¹ Verborgenes Leben und Epiphanie: GW XI, 145.

² A. Comastri, Madre Teresa. Una goccia di acqua pulita, 39.

lecturi: 350.