Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Bulgaria şi Macedonia de Nord
(5-7 mai 2019)

Sfânta Liturghie

Piaţa Knyaz Alesandar I (Sofia)

Duminică, 5 mai 2019

Iubiţi fraţi şi surori, Cristos a înviat! Christos vozkrese!

Este minunat salutul cu care creştinii din ţara voastră îşi schimbă unul altuia bucuria Celui Înviat în acest timp pascal.

Tot episodul pe care l-am ascultat, relatat la sfârşitul Evangheliilor, ne permite să ne cufundăm în această bucurie pe care Domnul ne invită s-o "contagiem" amintindu-ne trei realităţi minunate care marchează viaţa noastră de discipoli: Dumnezeu cheamă, Dumnezeu surprinde, Dumnezeu iubeşte.

Dumnezeu cheamă. Totul are loc pe malul lacului Galileii, unde Isus l-a chemat pe Petru. L-a chemat să părăsească meseria de pescar pentru a deveni pescar de oameni (cf. Lc 5,4-11). Acum, după tot drumul, după experienţa de a-l vedea murind pe Învăţător şi în pofida veştii învierii sale, Petru se întoarce la viaţa de dinainte: "Mă duc să pescuiesc", spune el. Şi ceilalţi discipoli nu sunt mai prejos: "Mergem şi noi cu tine" (In 21,3). Par să facă un pas înapoi; Petru reia în mâini năvoadele la care renunţase pentru Isus. Povara suferinţei, a dezamăgirii, chiar a trădării devenise o piatră greu de înlăturat în inima discipolilor; încă erau răniţi sub povara durerii şi a vinei şi vestea bună a Învierii nu-şi înfipsese rădăcini în inima lor. Domnul ştie cât este de puternică pentru noi tentaţia de a ne întoarce la lucrurile de dinainte. Năvoadele lui Petru, ca şi cepele din Egipt, sunt în Biblie simbol al tentaţiei nostalgiei trecutului, al voinţei de a avea înapoi ceva din ceea ce s-a voit să se părăsească. În faţa experienţelor de eşec, de durere şi chiar a faptului că lucrurile nu sunt aşa cum se spera, apare mereu o tentaţie subtilă şi periculoasă care invită la descurajare şi la a lăsa să cadă braţele jos. Este psihologia mormântului care unge totul cu resemnare, făcându-ne să ne afecţionăm de o tristeţe dulceagă care ca o molie roade orice speranţă. Aşa se dezvoltă cea mai mare ameninţare care se poate înrădăcina în sânul unei comunităţi: pragmatismul cenuşiu al vieţii, în care aparent totul merge cu normalitate, dar în realitate credinţa se epuizează şi degenerează în meschinărie (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 83).

Dar tocmai acolo, în eşecul lui Petru, vine Isus, reîncepe de la capăt şi cu răbdare iese ca să-l întâlnească şi îi spune "Simon" (v. 15): era numele primei chemări. Domnul nu aşteaptă situaţii sau stări sufleteşti ideale, le creează. Nu aşteaptă să se întâlnească cu persoane fără probleme, fără dezamăgiri, fără păcate sau limitări. El însuşi a înfruntat păcatul şi dezamăgirea pentru a merge în întâmpinarea fiecărei fiinţe vii şi a o invita să meargă. Fraţilor, Domnul nu încetează să cheme. Este forţa Iubirii care a răsturnat orice pronostic şi ştie să reînceapă. În Isus, Dumnezeu încearcă să dea mereu o posibilitate. Face astfel şi cu noi: ne cheamă în fiecare zi să retrăim istoria noastră de iubire cu El, să ne reîntemeiem în noutatea care este El. În fiecare dimineaţă, ne caută acolo unde suntem şi ne invită "să ne ridicăm, să înviem la Cuvântul său, să privim în sus şi să credem că suntem făcuţi pentru cer, nu pentru pământ; pentru înălţimile vieţii, nu pentru josniciile morţii", şi ne invită să nu-l căutăm "pe Cel Viu printre cei morţi" (Omilia la Veghea Pascală, 20 aprilie 2019). Când îl primim, urcăm tot mai în sus, îmbrăţişăm viitorul nostru mai frumos nu ca o posibilitate ci ca o realitate. Când chemarea lui Isus orientează viaţa, inima reîntinereşte.

Dumnezeu surprinde. Este Domnul surprizelor care invită nu numai să nu uimim, ci să realizăm lucruri surprinzătoare. Domnul cheamă şi, întâlnindu-i pe discipoli cu năvoadele goale, le propune ceva neobişnuit: să pescuiască ziua, lucru mai degrabă straniu pe acel lac. Le redă încredere punându-i în mişcare şi determinându-i din nou să rişte, să nu considere pierdut nimic şi în special pe nimeni. Este Domnul surprizei care strică închiderile paralizante redând îndrăzneala capabilă să depăşească suspiciunea, neîncrederea şi teama care se ascunde în spatele acelui "mereu s-a făcut aşa". Dumnezeu surprinde atunci când cheamă şi invită să aruncăm nu numai năvoadele, ci pe noi înşine în largul istoriei şi să privim viaţa, să-i privim pe ceilalţi şi chiar pe noi înşine cu înşişi ochii săi care "în păcat, vede fii de ridicat; în moarte, fraţi de înviat; în dezolare, inimi de mângâiat. Aşadar, nu te teme: Domnul iubeşte această viaţă a ta, şi atunci când îţi este frică s-o priveşti şi s-o iei în mână" (ibid.).

Ajungem astfel la a treia certitudine de astăzi. Dumnezeu cheamă, Dumnezeu surprinde pentru că Dumnezeu iubeşte. Iubirea este limbajul său. De aceea îi cere lui Petru şi nou să ne sintonizăm pe aceeaşi limbă: "Mă iubeşti?". Pentru primeşte invitaţia şi, după atâta timp petrecut cu Isus, înţelege că a iubi înseamnă a înceta să stea în centru. Acum nu mai porneşte de la el, ci de la Isus: "Tu ştii toate" (In 21,18), răspunde el. Se recunoaşte fragil, înţelege că nu poate merge înainte numai cu forţele sale. Şi se întemeiază pe Domnul, pe forţa iubirii sale, până la sfârşit. Aceasta este forţa noastră pe care suntem invitaţi s-o reînnoim în fiecare zi: Domnul ne iubeşte. A fi creştin este o chemare de a avea încredere că Iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât orice limită sau păcat. Una dintre marile dureri şi piedici pe care o experimentăm astăzi nu se naşte atât în a înţelege că Dumnezeu este iubire, ci în faptul că am ajuns să-l vestim şi să-l mărturisim în aşa fel încât pentru mulţi acesta nu este numele său. Dumnezeu este iubire, o iubire care se dăruieşte, cheamă şi surprinde.

Iată miracolul lui Dumnezeu, care face din vieţile noastre opere de artă dacă ne lăsăm conduşi de iubirea sa. Atâţia martori ai Paştelui în această ţară binecuvântată au realizat capodopere magnifice, inspirate dintr-o credinţă simplă şi dintr-o iubire mare. Oferind viaţa, au fost semne vii ale Domnului, ştiind să depăşească apatia cu curaj şi oferind un răspuns creştin la preocupările care li se prezentau (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 174). Astăzi suntem invitaţi să privim şi să descoperim ceea ce Domnul a făcut în trecut pentru a ne lansa împreună cu El spre viitor, ştiind că, în succes şi în greşeli, va reveni mereu ca să ne cheme pentru a ne invita să aruncăm năvoadele. Ceea ce am spus tinerilor în Exortaţia apostolică pe care am scris-o recent, doresc să vă spun şi vouă. O Biserică tânără, o persoană tânără, nu prin vârstă ci prin forţa Duhului, ne invită să mărturisim iubirea lui Cristos, o iubire care stimulează şi ne face să fim gata să luptăm pentru bunul comun, slujitori ai săracilor, protagonişti ai revoluţiei carităţii şi ai slujirii, capabili să rezistăm în faţa patologiilor individualismului consumist şi superficial. Îndrăgostiţi de Cristos, martori vii ai Evangheliei în fiecare colţ al acestui oraş (cf. ibid., 174-175). Nu vă fie frică să fiţi sfinţii de care această ţară are nevoie, o sfinţenie care nu vă va lua forţa, nu vă va lua viaţa sau bucuria; dimpotrivă, pentru că veţi ajunge voi şi fiii acestei ţări să fiţi ceea ce Tatăl a visat când v-a creat (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 32).

Chemaţi, surprinşi şi trimişi din iubire!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 394.