Consideraţia la duminica a 3-a Paştelui - Anul C - 2019

"Vrednic este mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea şi gloria" (Ap 5,12).

Învierea lui Cristos este adevărul de căpătâi al creştinismului, o încoronare a Evangheliei şi o desăvârşire a creaţiei (cf. 1Cor 15,1-5; Fap 4,2; 17,18; 23,6). Învierea este dovada morţii sale pentru noi (1Cor 15,3); învierea este dovada desăvârşirii lucrării sale de răscumpărare (cf. Rom 4,25; 1Cor 15,12); învierea este dovada incontestabilă a divinităţii sale veşnice (cf. Rom 1,4; Fap 2,24); învierea este dovada absolută a autenticităţii Vechiului Testament (cf. Fap 2,24-32); învierea este modelul şi garanţia învierii credincioşilor (cf. 1Cor 15,19-22); învierea este dovada că Isus va fi Judecătorul tuturor oamenilor (cf. Fap 17,31); învierea este justificarea absolută şi completă că Isus era Dumnezeu aşa cum a pretins că este (cf. In 10,18-19); învierea a fost "Amin-ul" lui Dumnezeu la strigătul "s-a sfârşit" al lui Cristos de pe cruce. Fericiţi sunt cei care sunt legaţi de el în această viaţă!

Lecturile din duminica aceasta fac legătura între: misiunea Bisericii pe acest pământ (Evanghelia şi Faptele Apostolilor) şi răsplata cerească din paradis a lucrătorilor împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea descrisă în Apocalips. În Evanghelie putem distinge patru etape: pescuirea zadarnică din timpul nopţii (Vv. 1-3); pescuirea minunată din zorii zilei, datorate prezenţei celui înviat (Vv. 4-6); recunoaşterea Domnului înviat, întâlnirea cu el şi dejunul modest; convorbirea cu Petru şi confirmarea misiunii sale (Vv. 4-6).

1. Petru le-a propus celorlalţi apostoli să se întoarcă la vechea lor ocupaţie de pescari de la care îi chemase Isus (cf. Mt 4,18-22; Lc 5,10-11). Acesta era un pas înapoi. Petru nu a mai aşteptat directivele divine, aşa că s-a hotărât să acţioneze de unul singur. De aici a urmat truda lor neroditoare (cf. In 15,5). Aceasta explică de ce multe eforturi de ale noastre sunt neroditoare (cf. Fil 4,13; 1Cor 15,10). În noaptea aceea nu au prins nimic". Motivul trebuie căutat în simbolul nopţii. Când lipseşte lumina, care este Cristos, lipsesc şi puterea şi ajutorul lui. Isus spusese odată: "Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările celui ce m-a trimis, vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume sunt lumina lumii" (In 9,4-5). Pe timp de noapte, adică în lipsa luminii lui Cristos, pot fi realizate lucrările oamenilor, dar nu cele ale Tatălui; poate fi realizat un plan omenesc, dar nu un plan divin.

2. În zorii zilei Isus se prezintă pe ţărmul lacului. Este ca apariţia unei lumini. "Copii, aveţi de mâncare ceva peşte?", i-a întrebat Isus. "Nu", i-au răspuns ei. "Aruncaţi mrejele în partea dreaptă a bărcii şi veţi prinde". Pentru evrei, partea dreaptă este aceea a binecuvântării lui Dumnezeu. După noaptea neagră a frământărilor şi spaimelor, vine totdeauna dimineaţa liniştii şi a bucuriei. Căci nu-i noapte atât de puternică să se poată împotrivi dimineţii. "Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm". Domnul Isus stă şi pe ţărmul vieţii noastre sub diferite înfăţişări: încercări, mustrări, mângâieri, Cuvântul scris, fraţi etc. El însuşi a zis, "Eu sunt cu voi în toate zilele" (Mt 28,20). Şi fiecărui personal, "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5). Domnul Isus ne ajută numai după ce ne recunoaştem sărăcia şi nimicnicia noastră. Când ne considerăm bogaţi, înţelepţi, neprihăniţi, puternici, el nu ne poate ajuta, căci nimeni nu umple un vas deja plin.

"Aruncaţi mreaja în partea dreaptă...". După tradiţia biblică, dreapta este latura binecuvântării. Numai în partea "dreaptă" se prinde peşte, pentru că dreapta Domnului câştigă biruinţa (cf. Ps 118,16), dreapta lui este plină de îndurare (cf. Ps 48,10), dreapta lui dă izbăvire (cf. Ps 60,5). La dreapta lui Dumnezeu s-a înălţat Domnul Isus (Fap 7,55-56; Ef 1,20; Evr 8,1), în partea dreaptă sunt oile lui (cf. Mt 25,33). Dreapta este partea din care se poate lucra, pentru că în ea este puterea. Domnul Isus n-a spus la întâmplare vorbele lui, ci el a poruncit peştilor să vină în partea dreaptă a corabiei, ca să poată fi prinşi şi, prin aceasta, să ne înveţe pe noi o lecţie din adevărul său veşnic. În felul acesta pescuirea minunată a devenit rodul generozităţii divine şi nu rodul muncii oamenilor. "Au aruncat deci mreaja şi acum n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor". Sfântul Ieronim ne spune că numărul 153 de peşti mari prinşi, era numărul de specii de peşti cunoscuţi pe atunci, ei fiind simbolul lumii întregi de pescuit cu năvodul evangheliei învierii, că truda lor trebuie să cuprindă toate neamurile pământului, trebuie să ajungă la toţi oamenii. Când se înmulţesc peştii prinşi cu năvodul evangheliei, să ştim că este Domnul. Numai el poate face asta, numai mâna lui întinsă dă ajutor (cf. Ps 145,16), numai paşii lui varsă belşugul (cf. Ps 65,11). Ştiind aceasta ne putem da seama cu uşurinţă cât de actuală, cât de urgentă şi cât de necesară este mărturia adevărului învierii în zilele noastre.

Le-a spus lor Isus: "Aduceţi puţin din peştele pe care l-aţi prins!" Curios! Peştele acela îl prinseseră numai cu ajutorul lui". Isus a săvârşit totul, a obţinut totul, a dus până la maximum rodul misiunii sale pământeşti, dar cu toate acestea el mai are trebuinţă şi de misiunea Bisericii. Este vorba de o mărturie în numele lui Isus şi nu în numele propriu. Urmările: "După ce au poruncit să-i bată, i-au pus în libertate". Isus nu garantează reuşite uşoare şi nici privilegii. Misiunea este totdeauna riscantă.

Prima lectură din Faptele Apostolilor ne prezintă interogatoriul lui Petru şi al apostolilor din faţa Sinedriului. Ei, conform ordinelor din partea autorităţilor, trebuiau să nu mai vorbească de Isus şi nici în numele lui Isus, ci să tacă. Însă ei nu au dat ascultare acestei oprelişti omeneşti ci căutau să răspândească vestea cea bună a lui Isus din Nazaret. Petru chiar ţine o scurtă predică în faţa judecătorilor: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fap 5,29). El vorbeşte despre fidelitate faţă de porunca şi misiunea primită de la Domnul şi nu faţă de porunca primită de la oameni. Noi de cine ascultăm, de Dumnezeu, sau de oameni?

Liturghia cerească descrisă în Apocalips, lectura a doua, se celebrează "în faţa celui care stă pe tron şi a mielului" (Ap 5,13). Aici Cristos apare "ca un miel dus la măcelărie" (Is 53,7). Prin jertfa crucii sale Isus şterge păcatele lumii, iar roadele morţii sale rămân pentru totdeauna. Tot ceea ce Biserica realizează, datorează lui Cristos mort şi înviat, căci numai Isus are puterea mântuitoare, numai el este Domnul vieţii şi al morţii, numai el este capabil să vindece şi să învie. De aceea: "Vrednic este Mielul care a fost omorât să primească puterea şi bogăţia, înţelepciunea şi tăria, onoarea, slava şi lauda" (Ap 5,12). Creştinul trebuie să intre în armonia acestui cor universal şi să cânte gloria celui înviat, începând de pe acest pământ, lăsând să triumfe în sine Isus ca singurul Domn al vieţii sale.

3. În ziua de Paşti, Petru şi Ioan aleargă la mormântul gol. Ioan, mai tânăr, mai sprinten, ajunge mai repede. Dar nu intră. Din respect faţă de Petru, pus de Cristos drept cap al grupului de apostoli, îl aşteaptă şi îl lasă pe el să intre cel dintâi în mormânt. În Evanghelia de azi, Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, îl descoperă cel dintâi pe Isus; dar Petru este cel dintâi care se îndreaptă spre Isus. Această menţionare a Evangheliei nu este întâmplătoare. Autoritatea dată de Domnul primează peste orice altă realitate. "Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc" (Is 40,30-31).

4. După ce în întâlnirile anterioare, Isus a ridicat-o pe Maria Magdalena care stătea lângă mormânt şi plângea, după ce i-a ridicat pe ucenicii de la Emaus care se retrăgeau descurajaţi acasă, după ce l-a ridicat pe Toma "necredinciosul", care îşi însuşise proverbul lumii necredincioase, "cred numai ceea ce văd", deşi credinciosul trebuie să umble prin credinţă, nu prin vedere (cf. In 11,40; Ps 27,13), astăzi Isus îl ridică şi îl reabilitează şi pe Petru care îl renegase de trei ori şi îi dă şi lui pacea, pacea învierii sale, pacea unei răscumpărări îndeplinite, pacea unei puteri dăruite. Lui Petru Isus îi cere o declaraţie de dragoste. Nu este problema de a şti mai mult, de a apărea mai sus, de a fi mai buni. Este problema de a iubi mai mult. Unicul titlu care justifică autoritatea este iubirea mai mare.

"Câţi ani trebuie să am, ca să pot fi creştină" a întrebat odată o fetiţă pe mama ei? Mama i-a răspuns cu o altă întrebare: "Câţi ani trebuie să ai, ca să iubeşti pe mama ta?" "Ah, mămicuţo, strigă fetiţa sărutând-o pe obraz, eu te-am iubit totdeauna şi vreau să te iubesc mereu!" "Vezi tu, adăugă mama, tot aşa nimeni nu este prea mic pentru ca să iubească pe Domnul Isus".

Prin cele trei întrebări: "Mă iubeşti?", Mântuitorul a zdrobit eul lui Petru, care pe când era tânăr şi puternic, îl ducea unde voia. Acum însă Isus îl încinge şi-l duce unde voia el. Îl duce la o viaţă şi la moarte asemănătoare cu a lui. Vino după mine, înseamnă că şi noi trebuie să mergem pe urmele lui Isus, căutând pe cei pierduţi în păcate şi fărădelegi ca să-i aducem la el. Şi dacă pe această cale avem de suferit, trebuie să ieşim cu el afară din tabără, ca să suferim împreună cu el ocara şi dacă e nevoie, chiar moartea (cf. Evr 13,13). Vino după mine, înseamnă că trebuie să-l urmăm şi în zilele întunecoase, fiindcă drumul pe care mergem este un drum bătătorit de el. EI a ajuns în Casa Tatălui. Să călcăm pe urmele lui şi vom ajunge şi noi acolo (cf. In 14,2). Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica a III-a Paştelui. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 607.