Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la adunarea plenară a Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale (2 mai 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă adresez bun-venit şi mulţumesc preşedintelui vostru, prof. Stefano Zamagni, pentru cuvintele respectuoase şi pentru că a acceptat să prezideze Academia Pontificală de Ştiinţe Sociale. Şi anul acesta aţi ales să trataţi o temă de actualitate permanentă. Din păcate, avem sub ochi situaţii în care unele state naţionale realizează relaţiile lor într-un spirit mai mult de contrapoziţie decât de cooperare. În afară de asta, trebuie constatat că frontierele statelor nu coincid mereu cu demarcaţii de populaţii omogene şi că multe tensiuni provin dintr-o excesivă revendicare de suveranitate din partea statelor, adesea chiar în locuri unde ele nu mai sunt în măsură să acţioneze în mod eficient pentru a tutela bunul comun.

Fie în enciclica Laudato si' fie în Discursul adresat membrilor corpului diplomatic de anul acesta, am atras atenţia cu privire la provocările cu caracter mondial pe care omenirea trebuie să le înfrunte, cum ar fi dezvoltarea integrală, pacea, îngrijirea casei comune, schimbarea climatică, sărăcia, războaiele, migraţiile, traficul de persoane, traficul de organe, tutelarea bunului comun, noile forme de sclavie.

Sfântul Toma are o frumoasă noţiune a ceea ce este un popor: "Aşa cum Senna nu este un fluviu determinat prin apa care curge, ci printr-o origine şi o matcă precise, motiv pentru care este considerat mereu acelaşi fluviu, deşi apa care curge este diferită, tot aşa un popor este acelaşi nu prin identitatea unui suflet sau a oamenilor, ci prin identitatea teritoriului, sau şi mai mult, a legilor şi a modului de a trăi, aşa cum spune Aristotel în cartea a treia din Politica" (Creaturile spirituale, a. 9, ad 10). Biserica a îndemnat mereu la iubirea propriului popor, a patriei, la respectarea comorii diferitelor exprimări culturale, a uzanţelor şi obiceiurilor şi a modurilor juste de a trăi înrădăcinaţi în popoare. În acelaşi timp, Biserica a avertizat persoanele, popoarele şi guvernele cu privire la devierile acestei alipiri când se transformă în excludere şi ură faţă de celălalt, când devine naţionalism conflictual care ridică ziduri, ba chiar rasism sau antisemitism. Biserica observă cu preocupare reapariţia, cam peste tot în lume, de curente agresive faţă de străini, în special faţă de imigraţi, precum şi acel naţionalism crescând care neglijează bunul comun. Astfel se riscă să se compromită forme deja consolidate de cooperare internaţională, se ameninţă scopurile Organizaţiilor internaţionale ca spaţiu de dialog şi de întâlnire pentru toate ţările pe un plan de respect reciproc, şi se împiedică obţinerea obiectivelor dezvoltării sustenabile aprobate în unanimitate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 25 septembrie 2015.

Este învăţătură comună că statul este în slujba persoanei şi a grupărilor naturale ale persoanelor cum sunt familia, grupul cultural, naţiunea ca expresie a voinţei şi obiceiurilor profunde ale unui popor, bunul comun şi pacea. Totuşi, prea des statele sunt aservite intereselor unui grup dominant, mai mult pentru motive de profit economic, care oprimă, printre altele, minorităţile etnice, lingvistice sau religioase care se află în teritoriul lor.

În această optică, de exemplu, modul în care o naţiune primeşte migranţii revelează viziunea sa despre demnitatea umană şi despre raportul său cu omenirea. Fiecare persoană umană este membru al omenirii şi are aceeaşi demnitate. Când o persoană sau o familie este constrânsă să-şi lase propria ţară trebuie primită cu umanitate. Am spus de mai multe ori că obligaţiile noastre faţă de migranţi se articulează în jurul a patru verbe: a primi, a proteja, a promova şi a integra. Migrantul nu este o ameninţare la adresa culturii, obiceiurilor şi valorilor naţiunii care primeşte. Şi el are o obligaţie, aceea de a se integra în naţiunea care-l primeşte. A integra nu înseamnă a asimila, ci a împărtăşi genul de viaţă al noii sale patrii, chiar dacă rămâne el însuşi ca persoană, purtător al unei proprii istorii biografice. În acest mod, migrantul va putea să se prezinte şi să fie recunoscut ca o oportunitate pentru a îmbogăţi poporul care-l integrează. Este misiunea autorităţii publice să-i protejeze pe migranţi şi să reglementeze cu virtutea prudenţei fluxurile migratoare, precum şi să promoveze primirea în aşa fel încât populaţiile locale să fie formate şi încurajate să participe conştient la procesul integrativ al migranţilor care sunt primiţi.

Şi problema migratoare, care este o realitate permanentă a istoriei umane, reînsufleţeşte reflecţia asupra naturii statului naţional. Toate naţiunile sunt rod al integrării valurilor succesive de persoane sau de grupuri de migranţi şi tind să fie imagini ale diversităţii umanităţii cu toate că sunt unite de valori, resurse culturale comune şi obiceiuri sănătoase. Un stat care ar provoca sentimentele naţionaliste ale propriului popor împotriva altor naţiuni sau grupuri de persoane nu şi-ar îndeplini propria misiune. Ştim din istorie unde conduc asemenea devieri; mă gândesc la Europa din secolul trecut.

Statul naţional nu poate să fie considerat ca un absolut, ca o insulă faţă de contextul înconjurător. În actuala situaţie de globalizare nu numai a economiei ci şi a schimburilor tehnologice şi culturale, statul naţional nu mai este în măsură să procure singur bunul comun pentru populaţiile sale. Bunul comun a devenit mondial şi naţiunile trebuie să se asocieze pentru propriul beneficiu. Când un bun comun supranaţional este identificat clar, este nevoie de o autoritate corespunzătoare constituită legal şi în acord, capabilă să favorizeze realizarea sa. Ne gândim la marile provocări contemporane a schimbării climatice, a noilor sclavii şi a păcii.

În timp ce, conform principiului de subsidiaritate, trebuie recunoscută fiecărei naţiuni facultatea de a acţiona pentru ceea ce poate obţine ea, pe de altă parte, grupuri de naţiuni vecine - cum este deja cazul - pot întări propria cooperare atribuind exercitarea unor funcţiuni şi servicii instituţiilor interguvernamentale care să gestioneze interesele lor comune. Este de dorit ca, de exemplu, să nu se piardă în Europa conştiinţa binefacerilor aduse de acest drum de apropiere şi înţelegere dintre popoarele întreprins în perioada de după al doilea război mondial. În schimb, în America Latină, Simón Bolivar i-a determinat pe liderii din timpul său să făurească visul unei Patrii Mari, care să ştie şi să poată primi, respecta, îmbrăţişa şi dezvolta bogăţia fiecărui popor. Această viziune cooperativă între naţiuni poate mişca istoria relansând multilateralismul, opus fie noilor tendinţe naţionaliste, fie unei politici hegemonice.

Omenirea ar evita astfel ameninţarea recurgerii la conflicte armate ori de câte ori apare un contrast între state naţionale, de asemenea ar eluda pericolul colonizării economice şi ideologice a superputerilor, evitând samavolnicia celui mai puternic asupra celui mai slab, acordând atenţie dimensiunii globale fără a pierde din vedere dimensiunea locală, naţională şi regională. În faţa planului unei globalizări imaginate ca "sferică", ce nivelează diferenţele şi sufocă localizarea, este uşor ca să reapară fie naţionalismele, fie imperialismele hegemonice. Pentru ca globalizarea să poată fi de folos pentru toţi, trebuie să se gândească realizarea unei forme "poliedrice" a ei, susţinând o luptă sănătoasă pentru recunoaşterea reciprocă între identitatea colectivă a fiecărui popor şi naţiune şi globalizarea înseşi, conform principiului că totul vine înainte de părţi, aşa încât să se ajungă la o stare generală de pace şi de înţelegere.

Instanţele multilaterale au fost create în speranţa de a putea înlocui logica răzbunării, logica dominării, a samavolniciei şi a conflictului cu aceea a dialogului, a medierii, a compromisului, a înţelegerii şi a conştiinţei că aparţinem aceleiaşi umanităţi în casa comună. Desigur, este nevoie ca aceste organisme să asigure ca statele să fie efectiv reprezentate, cu drepturi şi obligaţii egale, pentru a evita hegemonia crescândă a puterilor şi grupurilor de interes care impun propriile viziuni şi idei, precum şi noi forme de colonizare ideologică, care adesea nu respectă identitatea, uzanţele şi obiceiurile, demnitatea şi sensibilitatea popoarelor interesate. Apariţia acestor tendinţe slăbeşte sistemul multilateral, cu rezultatul unei credibilităţi scăzute în politica internaţională şi al unei marginalizări progresive a membrilor mai vulnerabili ai familiei naţiunilor.

Vă încurajez să perseveraţi în căutarea de procese apte să depăşească ceea ce desparte naţiunile şi să propună noi drumuri de cooperare, în special cu privire la noile provocări a schimbării climatice şi a noilor sclavii, precum şi cu privire la acel bun social eminent care este pacea. Din păcate, astăzi perioada dezarmării nucleare multilaterale apare depăşită şi nu mai mişcă conştiinţa politică a naţiunilor care posedă arme atomice. Mai mult, pare să se deschidă o nouă perioadă de confruntare nucleară neliniştitoare, pentru că şterge progresele din trecutul recent şi înmulţeşte riscul războaielor, şi datorită posibilei funcţionări rele a tehnologiilor foarte progresate dar suspuse mereu imponderabilului natural şi uman. Dacă, acum, nu numai pe pământ dar şi în spaţiu vor fi aşezate arme nucleare ofensive şi defensive, aşa-numita nouă frontieră tehnologică va ridica şi nu va coborî pericolul unui holocaust nuclear.

De aceea, statul este chemat la o responsabilitate mai mare. Deşi menţine caracteristicile de independenţă şi de suveranitate şi continuă să urmărească binele propriei populaţii, astăzi este misiunea sa să participe la edificarea bunului comun al umanităţii, element necesar şi esenţial pentru echilibrul mondial. Acest bun comun universal, la rândul său, trebuie să dobândească o valenţă juridică mai accentuată la nivel internaţional. Desigur nu mă gândesc la un universalism sau la un internaţionalism generic care neglijează identitatea fiecărui popor: de fapt, aceasta trebuie valorizată mereu ca aport unic şi indispensabil în planul armonios mai mare.

Dragi prieteni, ca locuitori ai timpului nostru, creştini şi academicieni din Academia Pontificală de Ştiinţe Sociale, vă cer să colaboraţi cu mine în răspândirea acestei conştiinţe a unei reînnoite solidarităţi internaţionale respectând demnitatea umană, bunul comun, respectarea planetei şi a binelui suprem al păcii.

Vă binecuvântez pe voi toţi, binecuvântez munca voastră şi iniţiativele voastre. Vă însoţesc cu rugăciunea mea, dar şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 278.