Consideraţie la sărbătoarea Vinerea Mare şi Sfântă, 2019

"El era străpuns pentru păcatele noastre" (Is 53,5).

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua în care Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos şi în prezenţa Duhului Sfânt, îşi descoperă dragostea nemărginită faţă de omul păcătos, căci Isus Cristos pentru mântuire oamenilor căzuţi în păcat, în sclavie la diavol şi lume, dar şi în moarte, s-a lăsat prins, judecat, condamnat, chinuit, batjocorit, răstignit, ucis şi înmormântat, adeverind cuvintele Scripturii care spun: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Da, "Dumnezeu şi-a arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi, că pe când eram vrăjmaşii săi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului său" (Rom 5,8.10).

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua când Isus, după ce a aşteptat şi a dorit crucea timp de treizeci şi trei de ani, o ia acum cu bucurie pe umerii săi ca pe un steag al luptei sale contra păcatului şi a duşmanilor noştri şi ca pe o unealtă a mântuirii noastre. Deşi, cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd, pentru noi care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18).

Isus spunea astăzi în evanghelie: "Oare nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl" (In 18,11)? Isus vede în "paharul suferinţelor crucii" un dar al Tatălui ceresc. Câtă iubire a avut Isus putea recunoaşte în încercări, în suferinţe, un dar extraordinar al Tatălui, o promisiune de reuşită! Să-i cerem lui Isus să repete acest cuvânt inimii noastre, căci el ne aduce atâta lumină în încercări.

Sfântul Alberto Hurtado Cruchaga (1901-1952), preot iezuit, originar din Chile, a muncit mult în favoarea săracilor. A fost cu adevărat un om care a trasat o cale în acea ţară, prin caritatea în favoarea celor săraci. Însă a fost persecutat şi a suferit multe chinuri. Când a fost anihilat pe cruce, a spus aceste cuvintele: "Doamne, sunt fericit, sunt fericit că pot suferi!"

Am dat acest exemplu pentru a spune că Isus cu mult înaintea lui Alberto, atunci când a fost răstignit pe cruce pentru noi, i-a spus Tatălui aceleaşi cuvinte: "Doamne, sunt fericit, sunt fericit că pot suferi şi muri pentru iertarea şi mântuirea oamenilor!"

"Petru i-a spus într-o zi lui Isus: "Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat!". Isus i-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care a lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar nu fără persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică" (Mc 10,28-30).

Celui care a dat totul, Dumnezeu îi dăruieşte totul. Domnul Isus nu ştie să dea mai puţin decât totul. Când el dăruieşte ceva se dăruieşte pe sine însuşi, care este de fapt totul. Veţi primi încă de pe aici totul împreună cu persecuţii. Isus se dăruieşte pe sine în întregime pentru că este plinătate, plinătatea lui Dumnezeu, o plinătate anihilată pe cruce. Acesta este darul lui Dumnezeu: plinătatea anihilată. Acesta este stilul creştinului: căutarea plinătăţii, primirea plinătăţii anihilate şi urmarea acestei căi. Nu este lucru uşor. Şi care este semnul care indică faptul că înaintăm pe calea dăruirii şi a primirii totale? Ochii veseli, chipul senin şi bucuria (cf. Ps 50,14.23). Bucuria în încercări este semnul că mergem pe calea plinătăţii, a dăruirii totale anihilate de cruce. Ea este şi semnul că nu suntem ataşaţi de acele lucruri care să stopeze în noi imboldul unei asemenea dăruiri.

Mărturisesc că această idee pentru consideraţia din Vinerea Mare mi-a venit mai demult, după ce am privit un chip al lui Isus răstignit care zâmbea pe cruce, zâmbea de bucuria dăruirii sale pentru noi, dar şi de siguranţa victoriei sale. Iar exemplul sfântului Alberto Hurtado Cruchaga (1901-1952), care murea pe cruce, spunând: "Doamne, sunt fericit, sunt fericit că pot suferi!", l-am luat dintr-o predică de Postul Mare a papei Francisc. Vă împărtăşesc şi dumneavoastră, prietenii site-ului Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, această imagine cu Isus zâmbind pe cruce şi parcă spunându-i Tatălui ceresc: "Sunt fericit, Doamne! Sunt fericit că pot suferi şi muri pentru iertarea şi mântuirea oamenilor!", ca să vă simţiţi întăriţi şi în momentele dificile din viaţă.

De-a lungul timpului Biserica a avut mereu oameni care au manifestat exemplar această dăruire, spunând mereu cu Isus, mai ales în dificultăţi: "Sunt fericit, Doamne! Sunt fericit că pot suferi!" Să ne amintim aici numai de acei creştini care tresăltau de bucurie la vestea condamnării la moarte pentru credinţă şi apoi la acei martiri care mergeau spre locul de execuţie cântând, martiri a căror glas s-a făcut sfântul apostol Paul, care spunea: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica" (Col 1,24).

Da, acum înţelegem mai uşor când, la devoţiunea "Calea Crucii", spunem că Isus a aşteptat şi şi-a dorit crucea treizeci şi trei de ani, că a purtat-o şi s-a jertfit pe ea cu bucurie, fericit că ne poate salva, fericit că ne poate duce în cer. Prin dăruirea cu bucurie el a fost o jertfă plăcută Tatălui pentru mântuirea noastră. Deşi suferinţa a fost introdusă în lume de diavol pentru a ne lua fericirea, Isus a transformat suferinţa în cauză de fericire, oferindu-se bucuros pe cruce pentru a ne mântui.

Chinurile crucii mărturisesc împotriva gravităţii păcatului şi cât de mult l-a costat pe Isus mântuirea noastră. Noi apucasem fiecare pe drumul neascultării lui, dar Mielul lui Dumnezeu, pentru a ne mântui, a urmat calea ascultării depline, a supunerii totale şi a jertfei de sine. Pe această cale a ascultării depline, Isus a fost dispreţuit, părăsit, asuprit, chinuit şi, în final ucis de oamenii răi. Dar s-a supus la toate aceste cu bucurie, fericit că ne poate salva. Într-adevăr, "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Iar noi, oamenii, dispreţuiţi de diavol şi lume, suntem declaraţi de Isus, "prietenii mei" (cf. In 15,4), "fraţii mei" (cf. Mt 25,40), "mireasa mea" (cf. Ap 21,9).

Cele mai frumoase idile de dragoste trăite sau inventate de oameni nu pot egala dragostea reală a lui Isus faţă de noi, cei cărora păcatul, această vrajă malefică, ne-a schimonosit chipul şi asemănarea cu Dumnezeu de la început (cf. Gen 1,26), şi care parcă a umbrit cuvântul divin: "şi toate erau foarte bune" (cf. Gen 1,31); dar vrajă de care Isus a venit să ne elibereze şi să ne facă pentru veşnicie, cum poetic se exprimă Biblia: "cerboaică iubită şi gazelă graţioasă" (Prov 5,19), "crinul dintre spini şi iubită aleasă" (Ct 2,2), "frumuseţea frumuseţilor" (Ez 16,7). Dumnezeu ne-a creat pentru sine "frumuseţe desăvârşită şi împărăteasă" (Ez 16,13), dar diavolul ne-a răpit de lângă Dumnezeu şi ne-a tras în bârlogul său. Dar în Vinerea Mare, Domnul Isus, cum spune psalmistul, "ca un luptător viteaz şi-a încins sabia, s-a urcat în carul său de luptă, şi-a luat săgeţile sale ascuţite şi a pornit la luptă pentru salvarea noastră (Ps 45,4-6). Isus l-a înfruntat pe diavolul răpitor chiar pe tărâmul lui de suferinţă şi moarte, şi l-a biruit cu instrumentele sale de tortură şi moarte, călcând peste moarte cu moartea sa, iar înviind din morţi ne-a redat viaţa şi libertatea, frumuseţea şi desăvârşirea, paradisul şi fericirea (cf. 2Tim 1,10). Este oare poveste de dragoste şi de vitejie mai frumoasă ca aceasta? I s-a mai întâmplat oare cuiva ceva mai frumos şi mai minunat decât ceea ce ni s-a întâmplat nouă acum?

Este Vinerea Mare şi Sfântă, este ziua arătării infinitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Este ziua celor mai mari victorii din univers în care toţi vrăjmaşii noştri au fost înfrânţi deodată. Este ziua când ne-ar recăpătat libertatea, frumuseţea şi slava. Este ziua când ni s-au deschis porţile paradisului şi ale fericirii veşnice.

Lectura evanghelică ne spune că Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit înaintea celor care au venit să-l prindă şi i-a întrebat: "Pe cine căutaţi"? I-au răspuns: "Pe Isus Nazarineanul"! El le-a zis: "Eu sunt"! Abia a spus: "Eu sunt", că ei, retrăgându-se, au căzut cu toţii la pământ. În acest răspuns, Isus îşi manifestă gloria: "Eu sunt, Iahve", teribilul nume al lui Dumnezeu, pe care evreii nu îndrăzneau nici măcar să-l pronunţe din reverenţă şi teamă. "Deci, dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă". Bunul păstor îşi protejează turma, nu fuge, dar se aruncă în "gura lupului" ca să-şi salveze oiţele. Ioan comentează: Ca să se împlinească cuvântul care a spus: "Din cei pe care mi i-ai dat nu am pierdut pe nici unul" (cf. In 18,1-8).

Ivan Sergheievici Turgheniev (1818-1888), un romancier şi dramaturg rus, are o povestire despre cum o vrabie s-a aruncat în faţa colţilor unui câine de vânătoare pentru a-şi salva puişorul, că până şi câinele a fost impresionat de gestul vrabiei mamă şi s-a retras. Dar călăii lui Isus, mai răi decât câinii, l-au prins în mrejele lor. Isus spune cu psalmistul: "Nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea" (Ps 22,16-18).

Vedem astăzi din lecturile biblice de astăzi că totul şi toate cele întâmplate astăzi au fost o strategie cerească a Domnului Cristos, strategie care a inclus: ascultarea deplină în Tatăl ceresc, rugăciunea fierbinte şi smerenia adâncă, strategie căreia îi este menită victoria în toate timpurile.

Isus din ascultare faţă de voinţa Tatălui: s-a lăsat prins, s-a lăsat legat, s-a lăsat batjocorit, s-a lăsat biciuit, s-a lăsat răstignit, s-a lăsat ucis: "Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,8-9). Şi când totul părea pierdut, când diavolul, moartea şi lumea rea credeau că au biruit, tocmai atunci Isus a obţinut cea mai mare victorie din univers, eliberarea noastră, tocmai atunci a fost plătită cea mai grea factură a păcatului, tocmai atunci s-a deschis calea mântuirii prin tâlharul primit în paradis. Ascultarea de Dumnezeu, chiar dacă în ochii păcătoşilor nu pare nerezonabilă, este totuşi cea mai rezonabilă dintre toate.

Rugăciunea, care arată cel mai bine dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, şi care poate părea o slăbiciune, este totuşi cea mai mare putere care ne scoate din cele mai grele încercări şi ne aduce cele mai mari lumini şi reuşite în orice plan: "În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui" (Evr 5,7).

Umilinţa, care naturii corupte i se poate părea nedemnă, este cea mai demnă cale spre victorie: "Chinuit şi umilit, el nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund". Dar pentru toate aceste "va vedea o descendenţă care-şi va lungi zilele şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes" (Is 53,7.10).

Dar la moartea lui Isus nu a fost răscumpărat numai omul, ci şi universul care prin păcatul strămoşesc a pierdut şi el din strălucire şi aştepta de multă vreme izbăvirea (cf. Rom 8,19-22). Căci, universul, chiar după ce păcatul l-a afectat, l-a slujit pe Dumnezeu fără să-şi piardă speranţa mântuirii: Astfel: firmamentul mărturiseşte slava lui; stelele cu luna luminează nopţile; la moartea lui Isus, soarele, pământul şi stâncile au reacţionat prin limbajul lor; o stea i-a condus pe magii la Isus; întunericul şi lumina au lucrat la eliberarea din Egipt; soarele şi luna s-au pe cer pentru ca Iosue să biruie pe duşmanii poporului ales; apele au colaborat cu Dumnezeu la eliberarea poporului său, la înviorarea poporului ales în pustiu, la vindecarea spre convertire a lui Naaman sirianul. Insectele cele mici au lucrat ca o armată la eliberarea din Egipt; un măgar i-a vorbit lui Balaam din partea lui Dumnezeu; un alt măgar l-a dus pe Isus în Ierusalim; un peşte l-a dus pe Iona la Ninive; un corb l-a hrănit pe Ilie; un câine l-a însoţit pe Tobia în călătorie; multe animale neştiute fac şi astăzi atâtea servicii pe lângă oameni din porunca lui Dumnezeu etc.

Ar mai fi de meditat astăzi şi la cuvintele lui Isus: "Eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit în lume pentru a da mărturie despre adevăr. Cine este în adevăr ascultă glasul meu", cuvinte care sunt o chemare la credinţă şi speranţă în Isus. "Femeie, iată fiul tău". Maria îl îl regăseşte pe Isus în toţi credincioşii. "Totul s-a împlinit", cuvinte prin care suntem chemaţi să recunoaştem cu profundă recunoştinţă că Isus "ne-a iubit până la sfârşit". Nu mai poate fi ceva mai mare pentru gloria Tatălui şi pentru mântuirea noastră.

Mergem acasă şi aşteptăm bucuria învierii, dar biruinţa tuturor duşmanilor a avut loc astăzi. Dacă Isus cu mâinile şi picioarele pironite pe cruce, i-a biruit pe duşmanii săi şi ai noştri, ce se va întâmpla oare la venirea sa de-a doua când este dezlegat de legăturile morţii? Dar, ferice de noi că suntem prietenii, fraţii şi miresele sale!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 1030.