Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 17 aprilie 2019

Cateheză - Paştele: rugăciunea către Tatăl în încercare

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În aceste săptămâni reflectăm asupra rugăciunii "Tatăl nostru". Acum, în ajunul Triduum-ului pascal, să ne oprim asupra câtorva cuvinte cu care Isus, în timpul Pătimirii, l-a rugat pe Tatăl.

Prima invocaţie are loc după Ultima Cină, când Domnul, "ridicându-şi ochii spre cer, a zis: «Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău - şi apoi - glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea»" (In 17,1.5). Isus cere gloria, o cerere care pare paradoxală în timp ce Pătimirea este la uşă. Despre care glorie este vorba? Gloria în Biblie indică revelarea lui Dumnezeu, este semnul distinctiv al prezenţei sale mântuitoare printre oameni. Acum, Isus este Cel care manifestă în mod definitiv prezenţa şi mântuirea lui Dumnezeu. Şi face asta în Paşte: înălţat pe cruce, este glorificat (cf. In 12,23-33). Acolo Dumnezeu revelează în sfârşit gloria sa: dă la o parte ultimul văl şi ne uimeşte ca niciodată înainte. De fapt descoperim că gloria lui Dumnezeu este în întregime iubire: iubire pură, nebună şi inimaginabilă, dincolo de orice limită şi măsură.

Fraţi şi surori, să ne însuşim rugăciunea lui Isus: să cerem Tatălui să dea la o parte vălurile de pe ochii noştri pentru ca în aceste zile, privind la Răstignit, să putem primi că Dumnezeu este iubire. De câte ori îl imaginăm stăpân şi nu Tată, de câte ori îl credem mai degrabă judecător sever decât Mântuitor milostiv! Însă Dumnezeu la Paşte elimină distanţele, arătându-se în umilinţa unei iubiri care cere iubirea noastră. Aşadar, noi îi dăm glorie atunci când trăim tot ceea ce facem cu iubire, când facem fiecare lucru din inimă, ca pentru El (cf. Col 3,17). Adevărata glorie este gloria iubirii, pentru că este singura care dă viaţă lumii. Desigur, această glorie este contrariul gloriei lumeşti, care vine atunci când suntem admiraţi, lăudaţi, aclamaţi: când eu stau în centrul atenţiei. În schimb, gloria lui Dumnezeu este paradoxală: fără aplauze, fără audience. În centru nu este eu-l, ci celălalt: de fapt la Paşte vedem că Tatăl îl glorifică pe Fiul în timp ce Fiul îl glorifică pe Tatăl. Nimeni nu se glorifică pe sine însuşi. Putem să ne întrebăm astăzi, noi: "Care este gloria pentru care trăiesc? A mea sau cea a lui Dumnezeu? Doresc numai să primesc de la alţii sau şi să dăruiesc altora?".

După Ultima Cină, Isus intră în grădina Ghetsemani; şi aici îl roagă pe Tatăl. În timp ce discipolii nu reuşesc să stea treji şi Iuda vine cu soldaţii, Isus începe să simtă "frică şi nelinişte". Simte toate neliniştea pentru ceea ce îl aşteaptă: trădare, dispreţ, suferinţă, eşec. Este "trist" şi acolo, în abis, în acea dezolare, îi adresează Tatălui cuvântul cel mai duios şi dulce: "Abba", adică tăticule (cf. Mc 14,33-36). În încercare Isus ne învaţă să-l îmbrăţişăm pe Tatăl, pentru că în rugăciunea către El este forţa de a merge înainte în durere. În trudă rugăciunea este alinare, încredinţare, întărire. În abandonarea tuturor, în dezolarea interioară Isus nu este singur, stă cu Tatăl. În schimb noi, în Ghetsemanile noastre alegem adesea să rămânem singuri în loc să spunem "Tată" şi să ne încredinţăm Lui, ca Isus, să ne încredinţăm voinţei sale, care este adevăratul nostru bine. Dar atunci când în încercare rămânem închişi în noi înşine ne săpăm un tunel înăuntru, un parcurs introvertit dureros care are o singură direcţie: tot mai în adânc în noi înşine. Problema cea mai mare nu este durerea, ci modul în care se înfruntă ea. Singurătatea nu oferă căi de ieşire; rugăciunea da, pentru că este relaţie, este încredinţare. Isus încredinţează totul şi se încredinţează total Tatălui, ducându-i ceea ce simte, sprijinindu-se de El în luptă. Când intrăm în Ghetsemanile noastre - fiecare dintre noi are propriile Ghetsemanii sau le-a avut sau le va avea - să ne amintim asta: când intrăm, când vom intra în Ghetsemani a noastră, să ne amintim să ne rugăm aşa: "Tată".

În sfârşit, Isus adresează Tatălui o a treia rugăciune pentru noi: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Isus se roagă pentru cel care a fost rău cu El, pentru călăii săi. Evanghelia specifică faptul că această rugăciune are loc în momentul răstignirii. Probabil că era momentul celei mai acute dureri, când lui Isus îi erau înfipte cuiele la mâini şi la picioare. Aici, în culmea durerii, ajunge la culme iubirea: vine iertarea, adică darul la puterea nedefinită, care frânge cercul răului. Rugându-ne în aceste zile "Tatăl nostru", putem cere unul din aceste haruri: să trăim zilele noastre pentru gloria lui Dumnezeu, adică să trăim cu iubire; să ştim să ne încredinţăm Tatălui în încercări şi să spunem Tatălui "tăticule" şi să găsim în întâlnirea cu Tatăl iertarea şi curajul de a ierta. Ambele lucruri merg împreună. Tatăl ne iartă, dar ne dă curajul de a putea ierta.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 402.