Ne-a iubit până la sfârşit. Reflecţie la Duminica Floriilor - Anul C - 2019

Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 22,14-23,56

- Săptămâna Sfântă începe cu Duminica Floriilor în care evanghelia cuprinde trei mari evenimente: intrarea solemnă a lui Isus Cristos în Ierusalim, instituirea euharistiei şi pătimirea şi moartea lui pe cruce. Toate acestea trei sunt celebrate într-un unic eveniment liturgic, deşi cronologic s-au desfăşurat în timp.

Ceea ce surprinde de la început este intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, însă aspectul acestei intrări este cu totul diferit de ceea ce înţeleg puternicii lumii printr-o intrare triumfală. El intră stând aşezat pe spatele unui măgăruş; imitându-i exemplul, am înţeles că papa Francisc va intra în Bucureşti stând într-o Dacie Logan. Deşi va fi ovaţionat de mulţimi, pe Cristos nu-l aşteaptă un tron regal, ci lemnul dur al unei cruci pe care va fi răstignit. Împărăţia lui nu şi-o câştigă cu forţa armelor sau prin alianţe politice, ci prin vărsarea propriului sânge şi oferirea propriei vieţi din iubire, doar din iubire pentru Tatăl şi pentru oameni. La ultima cină luată cu discipolii, le spune acestora: "Regii neamurilor domină peste ele, iar cei care-şi exercită autoritatea asupra lor sunt numiţi binefăcători. Însă voi nu fiţi aşa, dar cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel care slujeşte" (Lc 22,25-26). La această cină, el însuşi a început să experimenteze în propriul trup consecinţele acestor afirmaţii.

- Cum a fost moartea lui Cristos? Complet nedreaptă. De fapt, nedreaptă este orice moarte, dar a celui mai nevinovat dintre nevinovaţi, nedreptatea a depăşit orice limită. Orice inimă omenească se emoţionează şi se umple de durere, ascultând relatarea suferinţelor Fiului lui Dumnezeu. Şi din care cauză suferă el? Pentru că a vorbit cu claritate despre Dumnezeu şi pentru că s-a proclamat pe sine Fiul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îşi proclamă identitatea, oamenii vor să-i închidă gura şi să-l scoată din mijlocul lor. Dumnezeu, cel mai mare prieten al omului, este considerat de om ca cel mai mare duşman al lui. Acesta este un mister al răului, al păcatului care poate să cuprindă sufletul fiecăruia dintre noi. În faţa suferinţelor şi morţii lui Cristos, suntem tentaţi să spunem: Nu sunt Pilat, nu sunt Irod, nu sunt Iuda. Să ne amintim că printre cei prezenţi la suferinţele lui era şi Petru, cel mai important dintre apostoli, cel căruia Isus îi încredinţase cea mai mare responsabilitate. Petru are o stimă de sine destul de mare şi se supără atunci când Cristos îl avertizează că-l va trăda: "Doamne, sunt gata să merg cu tine şi la închisoare, şi la moarte" (Lc 22,33). Şi totuşi, a fost suficientă prezenţa unei slujitoare pentru ca să-l trădeze. A urmat întâlnirea cu privirea lui Isus, iar Petru se simte complet răvăşit: "Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului, care îi spusese: "Înainte de a fi cântat astăzi cocoşul, mă vei renega de trei ori". Şi, ieşind, a plâns amar" (Lc 22,61-62).

- Nu suntem eroi şi nu ştiu dacă aparţinem unui neam de eroi, deşi aşa ne învaţă patriotismul nostru. Ne place să ne aureolăm cu sângele eroilor şi adesea facem din numele lor obiecte de paradă. Revenind la Cristos, când i-am întâlnit ultima dată privirea îndurerată, dar plină de iubire pentru noi, cei care îl trădăm zilnic, prin trădări mai mici sau mai mari? Poate ne este ruşine să dăm ochii cu el, de aceea îi ocolim privirea. În ochii lui Dumnezeu nu este reproş, nici indignare, nici mânie, nici condamnare, ci doar o imensă, infinită iubire şi compasiune. Întâlnirea cu privirea lui Cristos ne eliberează din toate fricile şi complexele noastre. Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate să fie decât eliberatoare, chiar şi pentru cel mai mare răufăcător. Astăzi, bătându-ne pieptul pentru păcatele noastre, să ne ridicăm privirea spre a o întâlni pe cea a Celui care ne-a iubit până la sfârşit.

Pr. Emil Dumea

lecturi: 440.