Consideraţie la Duminica Floriilor - Anul C - 2019

"S-a umilit pe sine, pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat" (Fil 2,8-9).

Cu Duminica Floriilor am intrat în săptămâna mare şi sfântă când Biserica ne cheamă să considerăm şi să medităm ceea ce Isus a făcut pentru noi şi pentru a noastră mântuire la cruce, cât de grea a fost moştenirea lăsată de Adam, ce condiţii grele a impus diavolul pe zapisul păcatelor noastre şi ce întuneric de durere şi părăsire a îndurat Isus pentru a găsi calea către toate inimile oamenilor de pe pământ. Două istorii diametral opuse sunt rezumate în această duminică: cea a primului Adam, neascultător până la moarte, căruia i-a urmat o rasă ambiţioasă şi răzvrătită; şi cea a lui Cristos Isus care, din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de noi, şi-a dezbrăcat gloria divină şi "s-a smerit" pentru a deveni Om, "golindu-se pe sine însuşi" şi coborând cum nu se poate mai jos, până la moartea de cruce şi până la îngroparea în pământ, pentru a putea cuprinde cu salvarea sa toată creaţia. Chipul de om, condiţia de rob, moartea ca răufăcător, sunt etapele acestei minunate căi. Sub acest nume, Isus, deopotrivă atât de glorios şi dulce, pe care el îl primeşte pentru ascultare, slujire, suferinţă şi moarte, Isus va fi recunoscut ca Domn şi va primi închinarea universală.

Întreaga viaţă a lui Isus a fost ca dragostea acelui tânăr generos dintr-o poveste de dragoste, care a renunţat la ochii săi pentru persoana iubită, persoană iubită care acum văzând nu şi-a mai iubit donatorul orb. Acest tânăr iubitor este o imagine pală a lui Isus, care din dragoste pentru noi care eram morţi din cauza păcatelor noastre, nu a renunţat numai la ochii săi, dar a murit de bunăvoie pentru ca noi să putem trăi veşnic fericiţi. Însă acea tânără ingrată din poveste care văzând îşi respinge binefăcătorul, este imaginea omului care îl respinge pe Isus pe Mântuitorul său.

Isus a intrat astăzi în Ierusalim ca să ne dea nouă, "Miresei sale iubite", nu numai ochii lui prin care să putem vedea clar diferenţele dintre realităţile pământeşti şi cereşti, răutatea păcatului şi bunătatea lui Dumnezeu; ci, ca într-o povestire a scriitorului eseist Dan Puric (n. 12 februarie 1959), unde un cerb falnic a sărit în bătaia puştii unui vânător îndreptată spre căprioara lui, murind el în locul ei, Isus a murit în locul nostru celor condamnaţi la moartea veşnică datorită păcatului, ca să o transforme din "veşnică" în "temporară", ca apoi să ne lase trupul său jertfit ca hrană şi sângele său vărsat ca băutură, şi amândouă ca medicamente ale nemuririi. Da, Isus, cel ce şi-a luat trupul nostru la intrarea sa în lume, a murit împreună cu fiinţa noastră muritoare, împreună cu păcatul şi osânda noastră, pentru ca apoi înviind din morţi să ne învie cu viaţa sa neprihănită şi cu dreptul său la moştenirea împărăţiei cerului; pentru ca murind, înviind din morţi şi înălţându-se la Tatăl ceresc cu natura noastră omenească, să ni-l trimită de acolo pe Duhul Sfânt, prin care să continue să ne ierte păcatele şi să ne călăuzească în viaţă până la venirea sa de-a doua; apoi ca să ne lase un model de iubire şi iertare, un model de iubire şi slujire, diferit de cel al lumii, prin care să putem ajunge într-o zi să trăim şi să domnim veşnic împreună cu el.

Vedem că ziua de astăzi, Duminica Floriilor, prin Evanghelia citită la început, începe relativ bine, cu Isus aclamat de popor ca Mesia Mântuitor, care pentru câteva clipe pare că s-a trezit din somnul său de moarte, somn în care avea să cadă din nou "legănat" de diavol, de marii preoţi, de cărturari şi farisei, căci Isus aclamat de Florii cu "Osana", va fi lepădat cu strigătul de: "Răstigneşte-l!" Isus intră astăzi în Ierusalim pentru a împlini misterul mântuirii noastre, misterul morţii şi învierii sale. El intră ca un împărat ce aduce în dar pacea sa. Să strigăm şi noi împreună cu discipolii şi mulţimea trezită: "Binecuvântat să fie împăratul, care vine în numele Domnului" şi să ne abţinem de a cere răstignirea lui. După strigătul de "Osana", mulţimile adormite repede în conştiinţa lor de diavol, de preoţi, de farisei şi cărturari, au strigat: "Răstigneşte-l", uitând de vestea cea bună, de vindecările şi de hrana primită. Evanghelistul Luca, istorisind patima şi moartea Domnului, evidenţiază demnitatea şi blândeţea lui Isus, model perfect al "dreptului care suferă şi moare fără vină"; îi iartă pe ucigaşii săi, deschide raiul răufăcătorului şi se încredinţează în mâinile Tatălui pentru mântuirea întregii lumi.

Evanghelia zilei ne spune astăzi că: trecătorii îşi băteau joc de el. Preoţii cei mai de seamă împreună cu cărturarii îşi băteau şi ei joc de el. Unul din tâlharii răstigniţi împreună cu el s-a unit cu ceilalţi în batjocura lor, dar cel din dreapta judecând bine s-a convertit. Soldaţii, de asemenea, îşi băteau joc de el. Era momentul când diavolul credea în biruinţa sa. Cei care îi slujeau diavolului fără să ştie, îşi deschideau şi ei gura. În inima lor nu era deloc milă, ci numai plăcere de a vedea pe cel mai nevinovat Om suferind! Dar cât de mult a strălucit persoana Domnului în acest tablou întunecat!

În zadar a răsunat chemarea Domnului; în zadar s-a repetat fără-ncetare: "Ascultaţi-mă!" (cf. Is 44,1; 46,3.12; 48,1.12; 49,1). Dar "nu a fost nimeni care să răspundă". Cât de mult l-a îndurerat pe Domnul Isus această indiferenţă, care-i caracterizează deopotrivă şi pe oamenii din zilele noastre! A venit la noi cu o limbă iscusită, instruită, capabilă să spună un cuvânt bun la timpul potrivit, limba dragostei (cf. In 7,46). Nimeni însă nu a dorit s-o înţeleagă, nici s-o asculte (cf. Is 48,8). Cu toate acestea, ce exemplu minunat au putut vedea oamenii la el! Fiecare dimineaţă îl găsea pe Isus ascultător plecându-şi urechea la cuvintele Tatălui său, atent la exprimarea voii sale cu privire la mântuirea noastră (cf. Is 50,4). Indiferenţa faţă de Isus s-a transformat în cele din urmă în ură (cf. Is 50,6).

Cu toate acestea, evanghelia îl compară pe Isus cu un căutător de comori care a renunţat la tot ce avea atunci când a găsit în pământ comoara dorită (cf. Mt 13,44). Noi am fost pentru Isus comoara găsită în pământ care pentru a ne dobândi a renunţat la toate cele din cer şi de pe pământ. Astfel Isus după ce a părăsit cerul, n-a avut pe pământ: nici casă, nici masă, nici veşminte, nici mijloc de transport, nici mormânt. Toate le-a primit cu împrumut. De ce? Pentru că a renunţat la tot ceea ce a avut pentru a ne dobândi pe noi. Să fie şi pentru noi Isus comoara pentru care să renunţăm la toate pentru a-l dobândi.

Aici sfântul Ioan Crisostom (347-407) are un cuvânt frumos pentru noi: "Datorită crucii lui Isus; nu mai rătăcim prin pustiu, deoarece cunoaşte adevărata cale; nu mai rămânem în afara casei lui Dumnezeu pentru că am găsit adevărata poartă; nu ne mai temem de săgeţile otrăvite ale diavolului, căci am găsit medicamentul nemuririi; nu mai suntem singuri, căci ne-am găsit Mirele; nu ne mai temem de lupi, căci am găsit Păstorul cel bun; nu ne mai temem de cei puternici ai lumii, pentru că stăm la masă cu Regele".

Sfântul Zenon din Verona (+ 373) face o frumoasă paralelă între Iov şi Isus: "Iov a fost privat de toate bogăţiile pe care le poseda; şi Domnul, din iubire faţă de noi, s-a lipsit de toate bunurile cereşti şi s-a făcut sărac, pentru a ne îmbogăţi pe noi. Diavolul i-a ucis în furia sa pe fiii lui Iov. Şi poporul fariseu în ura sa nebună i-a ucis pe profeţi, fiii Domnului. Iob a redobândit sănătatea trupului şi prosperitatea bunurilor sale. Domnul prin învierea sa din morţi a dat celor ce cred în el nu numai mântuirea, ci şi nemurirea şi a reluat stăpânirea asupra tuturor lucrurilor, după cum afirmă el însuşi: «Toate mi-au fost date de către Tatăl meu»" (Mt 11,27).

La cruce, omul a dat la iveală măsura răutăţii sale: cu ura sa, cu violenţa sa, cu sfidarea sa, cu josnicia sa morală (cf. Ps 22,6-8.12-13.16-18). Dar, în acelaşi timp, şi Dumnezeu a dezvăluit măsura totală a ceea ce este el: a arătat până unde poate merge şi în dreptatea sa perfectă împotriva păcatului, şi în dragostea sa desăvârşită pentru păcătos. Crucea a proiectat totul la adevărata scară. Spre deosebire de alţi psalmi care tratează tot suferinţele lui Cristos, în Psalmul 22 nu se pune problema judecăţii. Domnul Isus poartă aici păcatele şi, ca urmare, nu găsim decât har şi binecuvântare: binecuvântare pentru adunarea alcătuită la început din ucenici iudei (cf. Ps 22,22; Evr 2,12); binecuvântare pentru Israelul restaurat, numit "adunarea cea mare"; binecuvântare pentru "toate familiile naţiunilor" sub împărăţia sa (cf. Ps 22,27-28); binecuvântare pentru toţi cei care se nasc în timpul acestei domnii glorioase. Aşa cum se lărgesc undele în jurul centrului de unde au fost produse, tot aşa se extind consecinţele minunate şi multiple ale lucrării de la cruce asupra întregii creaţii.

Ca un om care înainte de a-şi părăsi familia, doreşte să mai aibă cu ea încă o strângere de rămas-bun, camera mare aşternută gata sugerează că este loc pentru toţi cei credincioşi acolo unde se află Domnul Isus. Este cea din urmă stare de vorbă a Învăţătorului cu ucenicii săi. Dar ce fac ei în timpul acestui sfânt moment? Îşi disputau întâietatea: "Care dintre ei să fie considerat a fi mai mare!" La acest ceas se apropie Satan, adversarul înspăimântător (cf. 1Pt 5,8).

Iată-l pe Iuda şi gloata care-l însoţeşte. Apoi Petru, în timp ce Isus se ruga, el dormea; în timp ce Isus se lăsa luat şi purtat "ca un miel blând dus la înjunghiere" (cf. Ier 11,19; Is 53,7), Petru lovea cu sabia şi de trei ori se lepăda de el; în timp ce Isus era batjocorit de soldaţi, Petru se aşezase în curte în tovărăşia celor care veniseră să-l aresteze pe Învăţătorul său şi care vorbeau împotriva lui (cf. Lc 22,55-56; Ps 69,12; Ps 1,1b). Cum ar fi putut el să dea mărturie de pe o asemenea poziţie? O simplă privire a Domnului zdrobeşte inima bietului ucenic cu mult mai mult decât ar fi putut-o face reproşurile. O, ce privire! Ea pătrunde în conştiinţa lui şi începe acolo o lucrare de restaurare.

Mai încurcat ca oricând, Pilat adună preoţii, mai marii şi poporul şi afirmă în faţa lor, în trei rânduri, că el n-a găsit în Isus nimic vrednic de moarte. Dar insistenţa lui de a-l elibera nu face altceva decât să întărâte poporul să ceară răstignirea lui. În final, strigătele lor au biruit şi, în schimbul eliberării ucigaşului Baraba, ei obţin ca Isus să fie "lăsat în voia lor". Isus este condus pe acest sinistru deal al Căpăţânii, unde este crucificat între doi tâlhari. "Tată, iartă-i", acesta este răspunsul sublim la tot răul pe care I-l fac oamenii (cf. Lc 23,34). Dacă ei se căiesc, atunci crima lor, cea mai odioasă din istoria omenirii, va fi ispăşită prin chiar moartea lui.

Sfântul Filippo Benizi (1233-1285), fiind pe patul de moarte, a făcut un semn ca şi cum ar fi vrut să ceară ceva, probabil o carte. I s-au arătat diferite cărţi, dar el dădea mereu din cap în sens negativ. În sfârşit, fericitul Ubaldo Adimari (1245-1315) a reuşit să îl înţeleagă, şi i-a adus crucifixul. Aceasta primind crucea a exclamat: "Aceasta este cartea mea, din ea am învăţat ştiinţa mântuirii şi calea spre paradis. Da, crucifixul adevărata carte din care am citit răutatea şi gravitatea imensă a păcatului, dar şi bunătatea infinită a lui Dumnezeu".

Începând de astăzi, privind şi noi crucea cu Isus răstignit, să spunem şi noi cu sfântul Filippo Benizi:

"Aceasta este cartea mea, din ea am învăţat ştiinţa mântuirii şi calea spre paradis. Aceasta este cartea din care am citit răutatea şi gravitatea imensă a păcatului, dar şi bunătatea infinită a lui Dumnezeu".

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica Floriilor. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 795.