Lourdes, episcopul: Bernadette învaţă cum să stăm în faţa lui Dumnezeu

De Cristina Uguccioni

Cine merge pentru prima dată în Franţa la Sanctuarul din Lourdes, încă înainte de a intra în cotidianitatea întâlnirilor, a activităţilor de serviciu, a celebrărilor, rămâne uimit de trei fapte: în acest orăşel bolnavii se văd, sunt pretutindeni; ocupă imensa zonă a Sanctuarului şi străzile limitrofe purtaţi şi cărucioare sau pe targă: umanitatea frumoasă şi vulnerabilă, aici, se arată complet, spre deosebire de ceea ce se întâmplă pe străzile frenetice din marile oraşe occidentale, în care bolnavii par aproape dispăruţi. Al doilea fapt este climatul care se respiră. În acest loc - care primeşte ca sân ospitalier durerea, neliniştile, suferinţele a mii de persoane - nu domină un sentiment mohorât de disperare, ci o briză uşoară de speranţă tenace şi încredere blândă în Domnul. Al treilea fapt sunt gesturile de îngrijire şi de atenţie, complicitatea fermă, gentilă şi îndârjită împotriva răului care se aprinde în rândul persoanelor, fiecare conştientă de propria vulnerabilitate.

Cu ocazia începerii oficiale a perioadei pelerinajelor, care a avut loc la 7 aprilie 2019, părintele Nicolas Brouwet, 56 de ani, episcopul de Tarbes şi Lourdes, relatează la Vatican Insider viaţa la Sanctuar şi semnificaţia acestui an 2019 dedicat lui Bernadette Soubirous, tânăra de paisprezece ani (a cărei aniversare de 175 de ani de la naştere şi 140 de ani de la moarte) căreia în 1858 i-a apărut în mod repetat Sfânta Fecioară Maria.

De ce anul 2019 a fost proclamat Anul lui Bernadette?

În fiecare an este aleasă o temă care să poată constitui pentru pelerini un soi de nouă uşă de intrare în experienţa pelerinajului. Reflectând împreună cu rectorul Sanctuarului, părintele André Cabes, despre prima fericire evanghelică - "Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 6,20) - ne-am dat seama că Bernadette a trăit pe deplin această fericire şi că prin urmare pelerinii vor putea înţelege şi trăi cuvintele evanghelice graţie acestei tinere sfinte şi graţie vieţii sale.

Ce chipuri asumă sărăcia în viaţa lui Bernadette?

Sunt convins că Bernadette este o figură pentru timpul nostru. Mulţi bărbaţi şi femei se întreabă cu durere şi rătăcire dacă mai au un loc în societate: această întrebare, cel puţin aici în Franţa, din păcate a devenit frecventă: în faţa unei elite bine organizate şi "câştigătoare" există o mulţime aflată profund în suferinţă, care se simte exclusă şi pusă deoparte. Mica Bernadette ar face parte din această mulţime: era ultima din Lourdes şi Domnul a privit-o chiar pe ea, cu duioşie, chemând-o s-o vadă pe Maria şi să fie mesagera sa. Nimeni nu este uitat de Dumnezeu.

A se ţine cont, sărăcia lui Bernadette nu este o sărăcie romantică. A îndurat mizeria materială împreună cu familia sa şi era chinuită de o sărăcie fizică, boala, care o împiedica să facă multe din ceea ce ar fi voit, de exemplu să meargă la şcoală şi să urmeze cateheza; sărăcia sa era şi una spirituală. Şi apoi era sărăcia caracterului: Bernadette era încăpăţânată, era impulsivă: ştia asta şi lupta împotriva acestui caracter al său. Dar era umilă: se lăsa condusă de Biserică, fie atunci când trăia la Lourdes, fie după aceea, în conventul din Nevers. A trăit ascultarea, care pentru ea nu era natural: voia să fie o fiică a Bisericii şi atunci când o costa multe eforturi: de exemplu, când, invitată de propriul paroh sau de superioară, trebuia să întâlnească persoanele care voiau s-o cunoască.

Ce poate să-i înveţe Bernadette pe bărbaţii şi femeile din timpul nostru?

Ne învaţă cum să stăm în faţa lui Dumnezeu: cu simplitate, în mod autentic, fără a ascunde sărăciile noastre. Şi ne învaţă să primim prin zâmbetul Mariei, milostivirea şi duioşia Tatălui. Lourdes este un loc de adevăr: aici pelerinii înţeleg că, asemenea lui Bernadette, pot să se pună în faţa lui Dumnezeu "goi", cu slăbiciunile lor, păcatele lor, rănile lor, lăsând să cadă măştile purtate pentru a se apăra sau pentru a da o falsă imagine de sine, încetând să vrea să facă frigură frumoasă în faţa altora.

Şi cred că, după Bernadette, chiar bolnavii ne evanghelizează pentru că se prezintă la grotă aşa cum sunt: slabi, fragili, vulnerabili. Şi făcând astfel ne ajută să învingem rezistenţele, orgoliul, prezumţia că nu avem nevoie de Dumnezeu. Cred că pentru acest motiv la Lourdes foarte multe persoane, lăsând să cadă măştile, se apropie de sacramentul spovezii.

Într-o epocă de individualism puternic cum este epoca noastră, dominată de legea de a face de la sine şi pentru sine, fără legături şi fără datorii faţă de altcineva, experienţa unui pelerinaj la Lourdes cu instruieşte tinerele generaţii?

Pelerinajul - şi am constatat asta în mulţi tineri care vin aici în fiecare an - învaţă să se regăsească acel contact direct cu aproapele, să se trăiască experienţa slăbiciunii care se lasă slujită, să se conceapă ca natural îngrijirea celui care are nevoie, să se primească ceea ce au alţii bun de oferit: tinerii au nevoie să înveţe fie să dea fie să primească cu recunoştinţă şi umilinţă darurile care îmbogăţesc viaţa lor şi îi ajută să devină adulţi.

La Lourdes umanitatea se arată în întregimea sa: aici bolnavii se văd. Şi sunt onoraţi.

Este adevărat! Când ca adolescent am venit pentru prima dată în pelerinaj la Sanctuar am rămas uimit tocmai datorită vizibilităţii bolnavilor care în marile oraşe erau şi sunt ţinuţi deoparte, ascunşi, pentru că se vrea ascunderea slăbiciunii, ca şi cum ar fi o piedică sau o limită care trebuie înlăturată chiar şi din vedere. Nu este aşa la Lourdes: adesea spun că aici se experimentează o societate răsturnată, în care cei mici sunt onoraţi şi realitatea umanului se arată în totalitatea sa. Precum şi în varietatea sa de limbi, culturi, tradiţii. S-ar putea spune că Lourdes este o imagine frumoasă a Bisericii: nu a celei birocratice, ci a Bisericii catolice, universale, în care se trăieşte în iubire faţă de Domnul, în lauda adusă lui prin liturgie, şi toţi se îngrijesc unii de alţii, începând de la cei mai fragili, conform poruncii lui Isus. Spiritul autentic al Lourdes-ului a fost bine relatat într-un documentar magnific dedicat pelerinajelor - realizat tocmai cu ocazia Anului lui Bernadette - care va apare în Franţa la 8 mai şi care ştiu că a fost deja tradus în italiană.

La Lourdes au avut loc şaptezeci de vindecări considerate inexplicabile de ştiinţă şi al căror caracter extraordinar şi miraculos şi valoarea de semn divin Biserica le-a recunoscut. Dar nu sunt unicele miracole de la Lourdes.

Chiar aşa. Vindecările miraculoase sunt un semn vizibil al grijii pe care Domnul o are faţă de fiecare dintre noi, a ceea ce El săvârşeşte în inima omului, al harurilor invizibile pe care persoanele le primesc zilnic: sunt nenumărate. Pe situl Sanctuarului am voit să introducem un spaţiu în care pelerinii pot să relateze minunile făcute de Domnul pentru ei, minunile invizibile. De exemplu, sunt cei care s-au apropiat de sacramentul spovezii după decenii, cei care s-au împăcat cu unul din familie, cei care au decis să se îngrijească de alţii, cei care, stând în rugăciune, au găsit pace. Aş putea da foarte multe exemple.

Cum aţi descrie experienţa dumneavoastră de păstor aflat la conducerea diecezei de Tarbes şi Lourdes?

Sunt angajat dublu pentru că la îngrijirea pastorală a parohiilor (încredinţate la 50 de preoţi), se adaugă îngrijirea Sanctuarului (în care lucrează circa treizeci de preoţi). Consider un har să pot conduce această dieceză. De exemplu: pentru mine este un har să pot primi pelerinii, să descopăr frumuseţea diferitelor spiritualităţi pe care creştinismul le-a generat şi să constat că toţi, cu Maria, se simt acasă. La Lourdes se trăieşte experienţa vie a comuniunii ecleziale. În timpul perioadei pelerinajelor în fiecare miercuri invit şi la prânz pe episcopii veniţi aici cu grupurile lor de credincioşi: am posibilitatea de a afla ştiri despre viaţa poporului lui Dumnezeu răspândit în orice colţ al lumii. Şi nu este un mod de a spune: pelerinii care provin din Italia, din Franţa şi din Europa occidentală sunt mai puţin numeroşi decât odinioară în timp ce creşte numărul de credincioşi care vin din ţări îndepărtate cum ar fi, de exemplu, China (circa două mii de credincioşi în fiecare an), Coreea, India, Sri Lanka, Filipine şi, mai recent, şi America de Sud. Voind să-i primim bine pe aceşti pelerini, pentru că nu cunoaştem limbile lor am decis să găzduim mici comunităţi de surori originare din aceste ţări care cu generozitate s-au făcut disponibile să desfăşoare slujirea de primire. Încercăm să facem partea noastră pentru ca toţi să se poată simţi acasă.

(După Vatican Insider, 8 aprilie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 596.