Sinteză de lucru a exortaţiei apostolice post-sinodale a Sfântului Părinte Francisc dedicată tinerilor "Christus vivit" (2 aprilie 2019)

Christus vivit

"Cristos trăieşte. El este speranţa noastră şi ceam mai frumoasă tinereţe din această lume. Tot ceea ce atinge el devine tânăr, devine nou, se umple de viaţă. De aceea, primele cuvinte pe care vreau să le adreseze fiecărui tânăr creştin sunt: el trăieşte şi te vrea viu!".

Aşa începe exortaţia apostolică post-sinodală "Christus vivit" a lui Francisc, semnată luni 25 martie în Sfânta Casă de la Loreto şi adresată "tinerilor şi întregului popor al lui Dumnezeu". În document, compus din nouă capitole împărţite în 299 de paragrafe, papa explică faptul că s-a lăsat "inspirat de bogăţia reflecţiilor şi a dialogurilor de la Sinodul" tinerilor, celebrat în Vatican în octombrie 2018.

Capitolul întâi: "Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre tineri?"

Francisc aminteşte că "într-o epocă în care tinerii contau puţin, unele texte arată că Dumnezeu priveşte cu alţi ochi" (6) şi prezintă pe scurt figuri de tineri din Vechiul Testament: Iosif, Ghedeon (7), Samuel (8), regele David (9), Solomon şi Ieremia (10), slujitoarea evreică foarte tânără a lui Naaman şi tânăra Rut (11). Apoi se trece la Noul Testament. Papa aminteşte că "Isus, veşnic tânăr, vrea să ne dăruiască o inimă mereu tânără" (13) şi adaugă: "Observăm că lui Isus nu-i plăcea faptul că adulţii priveau cu dispreţ pe cei mai tineri sau că îi ţineau în slujba lor în mod despotic. Dimpotrivă, repeta: «Cel mai mare dintre voi să devină precum cel mai tânăr» (Lc 22,26). Pentru el, vârsta nu stabilea privilegii şi faptul că vreunul avea mai puţini ani nu însemna că valora mai puţin". Francisc afirmă: "Nu trebuie să ne căim că dedicăm propria tinereţe fiind buni, deschizând inima la Domnul, trăind într-un mod diferit" (17).

Capitolul al doilea: "Isus Cristos mereu tânăr"

Papa tratează tema anilor de tinereţe ai lui Isus şi îşi aminteşte relatarea evanghelică ce-l descrie pe nazarinean "în plină adolescenţă, când s-a întors cu părinţii săi la Nazaret, după ce îl pierduseră şi-l regăsiseră în templu" (26). Nu trebuie să credem, scrie Francisc, că "Isus era un adolescent solitar sau un tânăr care se gândea la el însuşi. Raportul său cu oamenii era cel al unui tânăr care împărtăşea toată viaţa sa a unei familii bine integrate în sat", "nimeni nu-l considera un tânăr straniu sau separat de alţii" (28). Papa notează că Isus adolescent, "graţie încrederii părinţilor săi... se mişcă cu libertate şi învaţă să meargă cu toţi ceilalţi" (29). Aceste aspecte din viaţa lui Isus n-ar trebui să fie ignorate în pastoraţia tineretului, "pentru a nu crea proiecte care să-i izoleze pe tineri din familie şi din lume, sau care să-i transforme într-o minoritate selecţionată şi ferită de orice contagiere". În schimb este nevoie de "proiecte care să-i întărească, să-i însoţească şi să-i proiecteze spre întâlnirea cu ceilalţi, spre slujirea generoasă, spre misiune" (30).

Isus "nu vă luminează pe voi, tinerilor, de departe sau din exterior, ci pornind de la însăşi tinereţea sas, pe care el o împărtăşeşte cu voi" şi în el se pot recunoaşte multe aspecte tipice ale inimilor tinere (31). Aproape "de el putem bea din adevăratul izvor, care menţine vii visele noastre, proiectele noastre, marile noastre idealuri, şi care ne lansează în vestirea vieţii care merită să fie trăită" (32); "Domnul ne cheamă să aprindem stele în noapte altor tineri" (33).

Francisc vorbeşte apoi despre tinereţea Bisericii şi scrie: "Să-i cerem Domnului ca să elibereze Biserica de cei care vor s-o îmbătrânească, s-o fixeze în trecut, s-o frâneze, s-o facă imobilă. Să cerem ca s-o elibereze de o altă ispită: să creadă că este tânără pentru că cedează în faţa a tot ceea ce lumea îi oferă, să creadă că se reînnoieşte pentru că ascunde mesajul său şi se camuflează cu alţii. Este tânără atunci când este ea însăşi, când primeşte forţa mereu nouă a Cuvântului lui Dumnezeu, a Euharistiei, a prezenţei lui Cristos şi a forţei Duhului său în fiecare zi" (35).

Este adevărat că "noi, membri ai Bisericii, nu trebuie să fi tipi stranii", dar în acelaşi timp "trebuie să avem curajul de a fi diferiţi, de a arăta alte vise pe care această lume nu le oferă, să mărturisim frumuseţea generozităţii, a slujirii, a curăţiei, a tăriei, a iertării, a fidelităţii faţă de propria vocaţie, a rugăciunii, a luptei pentru dreptate şi binele comun, a iubirii faţă de cei săraci, a prieteniei sociale" (36). Biserica poate fi ispitită să piardă entuziasmul şi să caute "false siguranţe lumeşti. Tocmai tinerii sunt cei care pot s-o ajute să rămână tânără" (37).

Apoi papa revine asupra uneia dintre învăţăturile cele mai îndrăgite de el şi explicând că trebuie să prezentăm figura lui Isus "în mod atrăgător şi eficace" spune: "Pentru aceasta este nevoie ca Biserica să nu fie prea mult concentrată asupra sieşi, ci să-l reflecteze mai ales pe Isus Cristos. Asta comportă ca să recunoască în mod umil că unele lucruri concrete trebuie să se schimbe" (39).

În exortaţie se recunoaşte că există tineri care simt prezenţa Bisericii "ca deranjantă şi chiar iritantă". O atitudine care-şi înfige rădăcinile "şi în motive serioase şi respectabile: scandalurile sexuale şi economice; nepregătirea slujitorilor hirotoniţi care nu ştiu să intercepteze în mod corespunzător sensibilitatea tinerilor; rolul pasiv încredinţat tinerilor în cadrul comunităţii creştine; truda Bisericii de a da cont despre propriile poziţii doctrinale şi etice în faţa societăţii" (40).

Există tineri care "cer o Biserică ce să asculte mai mult, să nu continue mereu să condamne lumea. Nu vor să vadă o Biserică tăcută şi timidă, dar nici o Biserică mereu în război pentru două sau trei teme care o obsedează. Pentru a fi credibilă în ochii tinerilor, uneori are nevoie să recupereze umilinţa şi pur şi simplu să asculte, să recunoască în ceea ce spun alţii o lumină care o poate ajuta să descopere mai bine Evanghelia" (41). De exemplu, o Biserică prea temătoare poate să fie în mod constant critică "faţă de toate discursurile despre apărarea drepturilor femeilor şi să evidenţieze în mod constant riscurile şi posibilele erori ale acestor revendicări", în timp ce o Biserică "vie poate reacţiona acordând atenţie revendicărilor legitime ale femeilor", chiar "nefiind de acord cu tot ceea ce propun unele grupuri feministe" (42).

Francisc o prezintă apoi pe "Maria, tânăra din Nazaret", şi da-ul său ca acela "al celui care vrea să se implice şi să rişte, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanţie decât certitudinea de a şti că este purtătoare a unei promisiuni. Şi vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simţiţi purtători ai unei promisiuni?" (44). Pentru Maria "dificultăţile nu erau un motiv pentru a spune «nu»" şi astfel intrând în joc a devenit "influencer a lui Dumnezeu". Inima Bisericii este plină şi de tineri sfinţi. Papa îl aminteşte pe sfântul Sebastian, pe sfântul Francisc de Assisi, pe sfânta Ioana d'Arc, pe fericitul martir Andrew Phû Yên, pe sfânta Kateri Tekakwitha, pe sfântul Dominic Savio, pe sfânta Tereza a Pruncului Isus, pe fericitul Ceferino Namuncurá, pe fericitul Isidor Bakanja, pe fericitul Pier Giorgio Frassati, pe fericitul Marcel Callo, pe tânăra fericită Chiara Badano.

Capitolul al treilea: "Voi sunteţi acum-ul lui Dumnezeu"

Nu ne putem limita să spunem, afirmă Francisc, că "tinerii sunt viitorul lumii: sunt prezentul, îl îmbogăţesc cu contribuţia lor" (64). Pentru aceasta trebuie ascultaţi chiar dacă "prevalează uneori tendinţa de a furniza răspunsuri preconfecţionate şi reţete pregătite, fără a lăsa să se evidenţieze întrebările tinerilor în noutatea lor şi a le percepe provocarea" (65).

"Astăzi, noi adulţii riscăm să facem o listă de dezastre, de defecte ale tineretului din timpul nostru... Care ar fi rezultatul acestei atitudini? O distanţă tot mai mare" (66). Cel care este chemat să fie părinte, păstor şi conducător al tinerilor ar trebui să aibă capacitatea "de a găsi parcursuri unde alţii văd numai ziduri, înseamnă faptul de a recunoaşte posibilităţi unde alţii văd numai pericole. Aşa este privirea lui Dumnezeu Tatăl, capabilă să valorizeze şi să alimenteze germenii de bine semănaţi în inima tinerilor. De aceea, inima fiecărui tânăr trebuie considerată «pământ sacru»" (67). În afară de aceasta, Francisc invită să nu se generalizeze, pentru că "există o pluralitate de lumi ale tinerilor" (68).

Vorbind despre ceea ce li se întâmplă tinerilor, papa aminteşte tinerii care trăiesc în contexte de război, cei exploataţi şi victime ale răpirilor, ale criminalităţii organizate, ale traficului de fiinţe umane, ale sclaviei şi exploatării sexuale, ale violurilor. Precum şi cei care trăiesc săvârşind crime şi violenţe (72). "Mulţi tineri sunt ideologizaţi, instrumentalizaţi şi folosiţi drept carne vie sau ca forţă de ciocnire pentru a distruge, a intimida sau a ridiculiza pe alţii. Şi lucrul cel mai rău este că mulţi se transformă în subiecţi individualişti, duşmani şi neîncrezători faţă de toţi, şi astfel devin pradă uşoară a propunerilor dezumanizante şi a planurilor distructive elaborate de grupuri politice sau puteri economice" (73). Şi mai numeroşi cei care îndură forme de marginalizare şi excludere socială din motive religioase, etnice sau economice. Francisc citează adolescente şi tinere care "rămân însărcinate şi plaga avortului, precum şi răspândirea SIDA, diferitele forme de dependenţă (droguri, jocuri de noroc, pornografie, etc.) şi situaţia copiilor şi tinerilor străzii" (74), situaţii făcute de două ori mai dureroase şi dificile pentru femei. "Nu putem fi o Biserică ce nu plânge în faţa acestor drame a copiilor săi tineri. Nu trebuie niciodată să ne obişnuim cu asta... Lucrul cel mai rău pe care-l putem face este să aplicăm reţeta spiritului lumesc care constă în anestezierea tinerilor cu alte ştiri, cu alte distrageri, cu banalităţi" (75). Papa îi invită pe tineri să înveţe să plângă pentru cei de vârsta lor care se simt mai rău decât ei (76).

Este adevărat, explică Francisc, că "puternicii furnizează unele ajutoare, dar adesea la un cost ridicat. În multe ţări sărace, ajutorul economic al unor ţări mai bogate sau al unor organisme internaţionale este de obicei legat cu acceptarea de propuneri occidentale în materie de sexualitate, căsătorie, viaţă sau dreptate socială. Această colonizare ideologică dăunează în mod deosebit tinerilor" (78). Papa avertizează şi cu privire la cultura de astăzi care prezintă modelul tineresc de frumuseţe şi foloseşte corpurile tinere în publicitate: "nu este un elogiu adresat tinerilor. Înseamnă numai că adulţii vor să fure tinereţea pentru ei înşişi" (79).

Amintind de "dorinţe, răni şi cercetări", Francisc vorbeşte despre sexualitate: "într-o lume care vorbeşte cu emfază exclusiv despre sexualitate, este greu de menţinut o relaţie bună cu propriul trup şi a trăi senin relaţiile afective". Şi pentru aceasta morala sexuală este adesea cauză de "neînţelegere şi de îndepărtare de Biserică" percepută "ca un spaţiu de judecare şi de condamnare", cu toate că există tineri care vor să se confrunte cu privire la aceste teme (81). Papa, în faţa dezvoltărilor ştiinţei, tehnologiilor biomedicale şi neuroştiinţelor aminteşte că "ne pot face să uităm că viaţa este un dar, că suntem fiinţe create şi limitate, că putem fi instrumentalizaţi cu uşurinţă de cel care deţine puterea tehnologică" (82).

Exortaţia se opreşte după aceea asupra temei "ambientului digital", care a creat "un nou mod de a comunica" şi care "poate să faciliteze circularea de informaţie independentă". În multe ţări, web-ul şi social network sunt "de acum un loc la care nu se poate renunţa pentru a ajunge la tineri şi a-i implica" (87). Însă "este şi un teritoriu de singurătate, manipulare, exploatare şi violenţă, până la cazul extrem al lui dark web. Media digitale pot să expună riscului de dependenţă, de izolare şi de progresivă pierdere de contact cu realitatea concretă... Noi forme de violenţă se răspândesc prin social media, de exemplu caberbulismul; web-ul este şi un canal de difuzare a pornografiei şi de exploatare a persoanelor cu scop sexual sau prin jocurile de noroc" (88). Nu trebuie uitat că în lumea digitală "acţionează interese economice uriaşe", capabile să creeze "mecanisme de manipulare a conştiinţelor şi a procesului democratic". Există circuite închise care "facilitează difuzarea de informaţii şi ştiri false, alimentând prejudecăţi şi ură... Reputaţia persoanelor este pusă în pericol prin procese sumare on line. Fenomenul interesează şi Biserica şi pe păstorii săi" (89). Într-un document pregătit de 300 de tineri din toată lumea înainte de Sinod se afirmă că "relaţiile online pot să devină inumane" şi cufundarea în lumea virtuală a favorizat "un soi de «migraţie digitală», adică o distanţare de familie, de valorile culturale şi religioase, care conduce multe persoane spre o lume de singurătate" (90).

Papa continuă prezentându-i pe "migranţi ca paradigmă a timpului nostru" şi aminteşte mulţii tineri implicaţi în migraţii. "Preocuparea Bisericii se referă îndeosebi la cei care fug de război, de violenţă, de persecuţie politică sau religioasă, de dezastrele naturale datorate şi schimbărilor climatice şi de sărăcia extremă" (91): sunt în căutarea unei oportunităţi, visează un viitor mai bun. Alţi migranţi sunt "atraşi de cultura occidentală, nutrind uneori aşteptări irealiste care îi expun la dezamăgiri grele. Traficanţi fără scrupule, adesea legaţi cu cartelurile de droguri şi de arme, exploatează slăbiciunea migranţilor... Trebuie semnalată vulnerabilitatea deosebită a migranţilor minori neînsoţiţi... În unele ţări de destinaţie, fenomenele migratoare provoacă alarme şi frici, adesea alimentate şi exploatate în scopuri politice. Astfel se răspândeşte o mentalitate xenofobă, de închidere şi de concentrare asupra propriei situaţii, la care trebuie reacţionat cu hotărâre" (92). Tinerii migranţi experimentează adesea şi o dezrădăcinare culturală şi religioasă (93). Francisc cere "îndeosebi tinerilor să nu cadă în mrejele celor care vor să-i pună cu alţi tineri care ajung în ţările lor, descriindu-i ca subiecţi periculoşi" (94).

Papa vorbeşte şi despre abuzurile asupra minorilor, îşi însuşeşte angajarea Sinodului pentru adoptarea de măsuri riguroase de prevenire şi exprimă recunoştinţă "faţă de cei care au curajul de a denunţa răul îndurat" (99), amintind că "mulţumire fie lui Dumnezeu" preoţii care s-au pătat cu aceste "oribile delicte nu sunt majoritatea, care este constituită în schimb de cei care duc înainte o slujire fidelă şi generoasă". Le cere tinerilor, dacă văd un preot în pericol pentru că a luat-o pe un drum greşit, să aibă curajul de a-i aminti de angajamentul său faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său (100).

Însă abuzurile nu sunt unicul păcat în Biserică. "Păcatele noastre sunt în faţa ochilor tuturor; se reflectă fără milă în ridurile de pe faţa milenară a Mamei noastre", însă Biserica nu recurge la nicio chirurgie estetică, "nu-i este frică să arate păcatele membrilor săi". "Să ne amintim însă că nu se abandonează Mama atunci când este rănită" (101). Acest moment întunecat, cu ajutorul tinerilor, "poate să fie cu adevărat o oportunitate pentru o reformă de însemnătate epocală, pentru a ne deschide la noi Rusalii" (102).

Francisc le aminteşte tinerilor că "există o cale de ieşire" în toate situaţiile întunecate şi dureroase. Aminteşte vestea cea bună dăruită în dimineaţa Învierii. Şi explică faptul că deşi lumea digitală poate expune la atâtea riscuri, există tineri care ştiu să fie creativi şi geniali în aceste domenii. Ca venerabilul Carlo Acutis, care "a ştiut să folosească noile tehnici de comunicare pentru a transmite Evanghelia" (105), n-a căzut în capcană şi spunea: "Toţi se nasc ca originali, dar mulţi mor ca fotocopii". "Nu lăsa să ţi se întâmple asta" (106), avertizează papa. "Nu lăsa să-ţi fure speranţa şi bucuria, să te narcotizeze pentru a te folosi ca sclav al intereselor lor" (107), caută marea ţintă a sfinţeniei. "A fi tineri nu înseamnă numai a căuta plăceri trecătoare şi succese superficiale. Pentru ca tinereţea să-şi realizeze finalitatea în parcursul vieţii tale, trebuie să fie un timp de dăruire generoasă, de oferire sinceră" (108). "Dacă eşti tânăr ca vârstă, dar te simţi slab, obosit sau dezamăgit, cere-i lui Isus să te reînnoiască" (109). Dar amintind mereu că "este foarte greu de a lupta împotriva... curselor şi ispitelor diavolului şi ale lumii egoiste dacă suntem izolaţi" (110), este nevoie de fapt de o viaţă comunitară.

Capitolul al patrulea: "Marea veste pentru toţi tinerii"

Papa le anunţă tuturor tinerilor trei mari adevăruri. Un "Dumnezeu care este iubire", aşadar "Dumnezeu te iubeşte, nu te îndoi niciodată de asta" (112) şi poţi "să te arunci cu toată siguranţa în braţele Tatălui tău divin" (113). Francisc afirmă că amintirea Tatălui "nu este un «disc rigid» care înregistrează şi arhivează toate datele noastre, memoria sa este o inimă duioasă de compasiune, care se bucură să şteargă definitiv orice urmă a noastră de rău... Pentru că te iubeşte. Încearcă să rămâi un moment de tăcere lăsându-te iubit de el" (115). Şi iubirea sa este una care "cunoaşte mai multe ridicări decât căderi, mai multă reconciliere decât interdicţie, mai mult să dea oportunităţi decât să condamne, mai mult viitor decât trecut" (116).

Al doilea adevăr este că "Cristos te mântuieşte". "Nu uita niciodată că el iartă de şaptezeci de ori şapte. Te ia din nou pe umerii săi iarăşi şi iarăşi" (119). Isus ne iubeşte şi ne mântuieşte pentru că "numai ceea ce se iubeşte poate să fie mântuit. Numai ceea ce se îmbrăţişează poate să fie transformat. Iubirea Domnului este mai mare decât toate contradicţiile noastre, decât toate fragilităţile noastre şi decât toate meschinăriile noastre" (120). Şi "iertarea sa şi mântuirea sa nu sunt ceva ce am cumpărat sau ce va trebui să dobândim cu faptele noastre sau cu eforturile noastre. El ne iartă şi ne eliberează gratuit" (121). Al treilea adevăr este că "el trăieşte!". "Trebuie amintit... pentru că riscăm să-l luăm pe Isus Cristos numai ca un bun exemplu din trecut, ca o amintire, ca pe cineva care ne-a mântuit în urmă cu două mii de ani. Asta nu ne-ar folosi la nimic, ne-ar lăsa la fel ca înainte, nu ne-ar elibera" (124). Dacă "el trăieşte, asta este o garanţie că binele poate să-şi facă drum în viaţa noastră... Aşadar putem înceta să ne plângem şi să privim înainte, deoarece cu el se poate privi mereu înainte" (127).

În aceste adevăruri apare Tatăl şi apare Isus. Şi unde sunt ei, este şi Duhul Sfânt. "Invocă-l în fiecare zi pe Duhul Sfânt... Nu pierde nimic şi el poate să schimbe viaţa ta, poate s-o lumineze şi să-i dea o rută mai bună. Nu te mutilează, nu-ţi ia nimic, dimpotrivă, te ajută să găseşti ceea ce ai nevoie în cel mai bun mod" (131).

Capitolul al cincilea: "Parcursuri ale tineretului"

"Iubirea lui Dumnezeu şi raportul nostru cu Cristos viu nu ne împiedică să visăm, nu ne cer să restrângem orizonturile noastre. Dimpotrivă, această iubire ne determină, ne stimulează, ne proiectează spre o viaţă mai bună şi mai frumoasă. Cuvântul «nelinişte» rezumă multe din aspiraţiile inimilor tinerilor" (138). Gândindu-se la un tânăr papa vede pe cel care ţine picioarele mereu unul înaintea celuilalt, gata să plece, pentru a se descătuşa, mereu lansat înainte (139). Tinereţea nu poate să rămână un "timp suspendat", pentru că "este vârsta alegerilor" în domeniul profesional, social, politic precum şi în alegerea partenerului sau în a avea primii copii. Neliniştea "poate să devină o mare duşmană atunci când ne face să capitulăm pentru că descoperim că rezultatele nu sunt imediate. Visele cele mai frumoase se cuceresc cu speranţă, răbdare şi angajare, renunţând la sărbătoare. În acelaşi timp, nu trebuie să ne blocăm datorită nesiguranţei, nu trebuie să ne fie frică să riscăm şi să comitem greşeli" (142). Francisc îi invită pe tineri să nu observe viaţa de la balcon, să nu petreacă viaţa în faţa unui ecran, să nu se reducă la vehicule abandonate şi să nu privească lumea ca turişti: "Faceţi-vă auziţi! Alungaţi fricile care vă paralizează... trăiţi!" (143). Îi invită să "trăiască prezentul" bucurându-se cu recunoştinţă de orice mic dar al vieţii fără "a fi nesătui" şi "obsedaţi de plăceri fără sfârşit" (146). De fapt, a trăi prezentul "nu înseamnă a se lansa într-un desfrâu iresponsabil care ne lasă goi şi nesatisfăcuţi" (147).

"Nu vei cunoaşte adevărata plinătate a faptului de a fi tânăr, dacă... nu trăieşti prietenia cu Isus" (150). Prietenia cu el este indisolubilă pentru că nu ne abandonează (154) şi aşa cum facem cu prietenul "vorbim, împărtăşim şi lucrurile cele mai secrete, cu Isus chiar conversăm": rugându-ne "să facem jocul său, să-i facem spaţiu pentru ca el să poată acţiona şi să poată intra şi să poată învinge" (155). "Nu priva tinereţea ta de această prietenie", "vei trăi experienţa frumoasă că eşti însoţit mereu" ca discipolii din Emaus (156): sfântul Oscar Romero spunea: "Creştinismul nu este un ansamblu de adevăruri în care trebuie crezut, de legi de respectat, de interdicţii. Aşa este repugnant. Creştinismul este o Persoană care m-a iubit aşa de mult încât să reclame iubirea mea. Creştinismul este Cristos".

Papa vorbind despre creştere şi despre maturizare, indică apoi importanţa de a căuta "o dezvoltare spirituală", de "a-l căuta pe Domnul şi a păzi Cuvântul său", de a menţine "«conectarea» cu Isus... pentru că nu vei creşte în fericire şi în sfinţenie numai cu forţele tale şi cu mintea ta" (158). Şi adultul trebuie să se maturizeze fără a pierde valorile tineretului: "În fiecare moment al vieţii vom putea reînnoi şi mări tinereţea noastră. Când am început slujirea mea ca papă, Domnul a lărgit orizonturile mele şi mi-a dat o tinereţe reînnoită. Acelaşi lucru se poate întâmpla unei perechi căsătorite de mulţi ani, sau unui călugăr în mănăstirea sa" (160). A creşte "înseamnă a păstra şi a alimenta lucrurile cele mai preţioase pe care ţi le dăruieşte tinereţea, dar în acelaşi timp înseamnă a fi deschişi să purificăm ceea ce nu este bun" (161). "Însă îţi voi aminti că nu vei fi sfânt şi realizat copiindu-i pe alţii", tu "trebuie să descoperi cine eşti şi să dezvolţi modul tău personal de a fi sfânt" (162). Francisc propune "parcursuri de fraternitate" pentru a trăi credinţa, amintind că "Duhul Sfânt vrea să ne determine să ieşim din noi înşine, să-i îmbrăţişăm pe ceilalţi... Pentru aceasta este mereu mai bine să trăim credinţa împreună şi să exprimăm iubirea noastră într-o viaţă comunitară" (164), depăşind "ispita de a ne închide în noi înşine, în problemele noastre, în sentimentele rănite, în plângeri şi în comodităţi" (166). Dumnezeu "iubeşte bucuria tinerilor şi îi invită mai ales la acea bucurie care se trăieşte în comuniunea fraternă" (167).

După aceea papa vorbeşte despre "tinerii angajaţi", afirmând că uneori pot "risca să se închidă în grupuri mici... Simt că trăiesc iubirea fraternă, dar probabil că grupul lor a devenit o simplă prelungire a eu-lui lor. Asta se agravează dacă vocaţia laicului este concepută numai ca o slujire în cadrul Bisericii..., uitând că vocaţia laicală este înainte de toate caritatea în familie şi caritatea socială sau politică" (168). Francisc le propune "tinerilor să meargă dincolo de grupurile de prieteni şi să construiască prietenia socială, să caute binele comun. Duşmănia socială distruge. Şi o familie se distruge datorită duşmăniei. O ţară se distruge datorită duşmăniei. Lumea se distruge datorită duşmăniei. Şi duşmănia cea mai mare este războiul. Astăzi vedem că lumea se distruge datorită războiului. Pentru că sunt incapabili să se aşeze şi să vorbească" (169).

"Angajarea socială şi contactul direct cu săracii rămân o ocazie fundamentală de descoperire sau aprofundare a credinţei şi de discernământ al propriei vocaţii" (170). Papa citează exemplul pozitiv al tinerilor din parohii, grupuri şi mişcări care "au obiceiul de a merge să le ţină companie bătrânilor şi bolnavilor, sau să viziteze cartierele sărace" (171). În timp ce "alţi tineri participă la programe sociale care au ca scop să construiască locuinţe pentru cei care sunt fără acoperiş, sau să însănătoşească zonele contaminate, sau să adune ajutoare pentru cei mai nevoiaşi. Ar fi bine ca această energie comunitară să fie aplicată nu numai la acţiuni sporadice ci în mod stabil". Universitarii "pot să se unească în modalităţi interdisciplinare pentru a aplica propriile cunoştinţe la rezolvarea problemelor sociale, şi în această acţiune pot lucra cot la cot cu tineri din alte Biserici sau din alte religii" (172). Francisc îi încurajează pe tineri să-şi asume acest angajament: "Văd că atâţia tineri în atâtea părţi ale lumii au ieşit pe străzi pentru a exprima dorinţa după o civilizaţie mai dreaptă şi fraternă... Sunt tineri care vor să fie protagonişti ai schimbării... Nu lăsaţi ca alţii să fie protagonişti ai schimbării!" (174).

Tinerii sunt chemaţi să fie "misionari curajoşi", mărturisind pretutindeni Evanghelia cu propria viaţă, ceea ce nu înseamnă "a vorbi despre adevăr, ci a-l trăi" (175). Însă cuvântul nu trebuie să fie redus la tăcere: "Fiţi capabili să mergeţi împotriva curentului şi să ştiţi să-l împărtăşiţi pe Isus, comunicaţi credinţa pe care el v-a dăruit-o" (176). Unde trimite Isus? "Nu există graniţe, nu există limite: ne trimite la toţi. Evanghelia este pentru toţi şi nu pentru unii. Nu este numai pentru cei care ni se par mai aproape, mai receptivi, mai primitori. Este pentru toţi" (177). Şi nu se poate aştepta ca "misiunea să fie uşoară şi comodă" (178).

Capitolul al şaselea: "Tineri cu rădăcini"

Francisc spune că îi face rău "să vadă că unii propun tinerilor să construiască un viitor fără rădăcini, ca şi cum lumea ar începe acum" (179). Dacă vreunul "vă face o propunere şi vă spune să ignoraţi istoria, să nu preţuiţi experienţa bătrânilor, să dispreţuiţi tot ceea ce a trecut şi să priviţi numai la viitorul pe care el vi-l oferă, oare acesta nu este un mod uşor pentru a vă atrage cu propunerea sa pentru a vă determina să faceţi numai ceea ce el vă spune? Acea persoană are nevoie ca să fiţi goi, dezrădăcinaţi, neîncrezători de toate, pentru ca să vă puteţi încrede numai în promisiunile sale şi să vă supuneţi planurilor sale. Aşa funcţionează ideologiile de diferite culori, care distrug (sau de-construiesc) tot ceea ce este diferit şi în felul acesta pot să domine fără opoziţii" (181). Manipulatorii folosesc şi adorarea tinereţii: "Corpul tânăr devine simbolul acestui nou cult, deci tot ceea ce are de-a face cu acel corp este idolatrizat şi dorit fără limite şi ceea ce nu este tânăr este privit cu dispreţ. Însă aceasta este o armă care ajunge să degradeze înainte de toate pe tineri" (182). "Dragi tineri, nu permiteţi ca să folosească tinereţea voastră pentru a favoriza o viaţă superficială, care confundă frumuseţea cu aparenţa" (183) pentru că există o frumuseţe în muncitorul care se întoarce acasă murdar de la muncă, în soţia bătrână care se îngrijeşte de soţul bolnav, în fidelitatea cuplurilor care se iubesc în toamna vieţii.

Astăzi în schimb se promovează "o spiritualitate fără Dumnezeu, o afectivitate fără comunitate şi fără angajare faţă de cel care suferă, o frică de cei săraci văzuţi ca subiecţi periculoşi, şi o serie de oferte care pretind să vă facă să credeţi într-un viitor paradiziac care va fi mereu amânat tot mai încolo" (184): papa îi invită pe tineri să nu se lase dominaţi de această ideologie care duce la "autentice forme de colonizare culturală" (185) care-i dezrădăcinează pe tineri din apartenenţele culturale şi religioase din care provin şi tinde să-i omogenizeze transformându-i în subiecţi "manipulabili făcuţi în serie" (186).

Este fundamental "raportul tău cu bătrânii", care îi ajută pe tineri să descopere bogăţia vie a trecutului, comemorându-l. "Cuvântul lui Dumnezeu recomandă să nu se piardă contactul cu bătrânii, pentru a putea primi experienţa lor" (188). Asta "nu înseamnă că tu trebuie să fii de acord cu tot ceea ce spun ei, nici că tu trebuie să aprobi toate acţiunile lor", este vorba "pur şi simplu de a fi deschişi să primiţi o înţelepciune care este comunicată din generaţie în generaţie" (190). "Lumii nu i-a folosit niciodată şi nici nu-i va folosi vreodată ruptura dintre generaţii... Este minciuna care vrea să te facă să crezi că numai ceea ce este nou este bun şi frumos" (191).

Vorbind despre "vise şi viziuni", Francisc afirmă: "Dacă tinerii şi bătrânii se deschid Duhului Sfânt, împreună produc o combinaţie minunată. Bătrânii visează şi tinerii au viziuni" (192); dacă "tinerii se înrădăcinează în visele bătrânilor reuşesc să vadă viitorul" (193). Aşadar trebuie "să se rişte împreună", mergând împreună tineri şi bătrâni: rădăcinile "nu sunt ancore care ne leagă" ci "un punct de înrădăcinare care ne permite să creştem şi să răspundem la noile provocări" (200).

Capitolul al şaptelea: "Pastoraţia tinerilor"

Papa explică faptul că pastoraţia tineretului a suferit asaltul schimbărilor sociale şi culturale şi "tinerii, în structurile obişnuite, adesea nu găsesc răspunsuri la neliniştile lor, la exigenţele lor, la problematicile lor şi la rănile lor" (202). Tinerii înşişi "sunt actori ai pastoraţiei tineretului, însoţiţi şi conduşi, dar liberi să găsească drumuri mereu noi cu creativitate şi îndrăzneală". Trebuie "să se recurgă la viclenia, la inteligenţa şi la cunoaşterea pe care tinerii înşişi o au despre sensibilitatea, despre limbajul şi despre problematicile celorlalţi tineri" (203). Pastoraţia tineretului are nevoie de flexibilitate şi trebuie "invitaţi tinerii la evenimente care din când în când să le ofere un loc unde nu numai să primească o formare, dar care să le permită şi să împărtăşească viaţa, să sărbătorească, să cânte, să asculte mărturii concrete şi să experimenteze întâlnirea comunitară cu Dumnezeul cel viu" (204).

Pastoraţia tineretului nu poate să fie decât sinodală, adică aptă să dea formă unui "a merge împreună" şi comportă două mari linii de acţiune: prima este căutarea, a doua este creşterea. Pentru prima, Francisc se încrede în capacitatea tinerilor înşişi de "a găsi căi atrăgătoare pentru a invita": "Trebuie numai să-i stimulăm pe tineri şi să le dăm libertate de acţiune". Mai important este ca "fiecare tânăr să găsească curajul de a semăna prima vestire în acel pământ fertil care este inima unui alt tânăr" (210). Trebuie privilegiat "limbajul apropierii, limbajul iubirii dezinteresate, relaţionale, existenţiale, care atinge inima", apropiindu-se de tineri "cu gramatica iubirii, nu cu prozelitismul" 211). Cât priveşte creşterea, Francisc avertizează să nu se propună tinerilor atinşi de o intensă experienţă a lui Dumnezeu "întâlniri de «formare» în care se tratează numai teme doctrinale şi morale... Rezultatul este că mulţi tineri se plictisesc, pierd focul întâlnirii cu Cristos şi bucuria de a-l urma" (212). Dacă orice proiect formativ "trebuie desigur să includă o formare doctrinală şi morală" este la fel de important "ca să fie centrat" pe kerygma, adică "experienţa fondantă a întâlnirii cu Dumnezeu prin Cristos mort şi înviat" şi pe creşterea "în iubirea fraternă, în viaţa comunitară, în slujire" (213). De aceea "pastoraţia tineretului ar trebui să includă mereu momente care să ajute la reînnoirea şi la aprofundarea experienţei personale a iubirii lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos viu" (214). Şi trebuie să-i ajute pe tineri să "trăiască precum fraţii, să se ajute reciproc, să formeze comunitate, să-i slujească pe alţii, să fie aproape de săraci" (215).

Aşadar instituţiile Bisericii să devină "ambiente adecvate", dezvoltând "capacitate de primire": "În instituţiile noastre trebuie să oferim tinerilor locuri corespunzătoare, pe care ei să le poată gestiona după plăcerea lor şi unde să poată intra şi ieşi liber, locuri care să-i primească şi unde să poată merge spontan şi cu încredere pentru a întâlni alţi tineri fie în momentele de suferinţă sau de plictiseală, fie când doresc să sărbătorească bucuriile lor" (218).

Francisc descrie apoi "pastoraţia instituţiilor educative", afirmând că şcoala are "nevoie urgentă de autocritică". Şi aminteşte că "există unele şcoli catolice care par să fie organizate numai pentru a păstra ceea ce este existent... Şcoala transformată într-un «bunker» care protejează de erorile «din afară» este exprimarea caricaturală a acestei tendinţe". Când tinerii ies, simt "o discrepanţă insurmontabilă între ceea ce au fost învăţaţi şi lumea în care ajung să trăiască". În timp ce "una dintre bucuriile cele mai mari ale unui educator constă în a vedea un elev care se constituie ca o persoană puternică, integrată, protagonistă şi capabilă să dea" (221). Nu se poate separa formarea spirituală de formarea culturală: "Iată marea voastră misiune: să răspundeţi la refrenele paralizante ale consumismului cultural cu alegeri dinamice şi puternice, cu căutarea, cunoaşterea şi împărtăşirea" (223). Printre "domeniile de dezvoltare pastorală", papa indică "exprimările artistice" (226), "practica sportivă" (227), şi angajarea pentru salvgardarea creaţiei (228).

Este nevoie de "o pastoraţie populară a tineretului", "mai amplă şi flexibilă, care să stimuleze, în diferitele locuri în care se mişcă în mod concret tinerii, acei conducători naturali şi acele carisme pe care Duhul Sfânt le-a semănat deja printre ei. Este vorba înainte de toate de a nu pune atâtea obstacole, norme, controale şi încadrări obligatorii acelor tineri credincioşi care sunt lideri naturali în cartiere şi în diferitele ambiente. Trebuie să ne limităm la însoţirea lor şi la stimularea lor" (230). Pretinzând "o pastoraţie a tineretului aseptică, pură, caracterizată de idei abstracte, departe de lume şi ferită de orice pată, reducem Evanghelia la o propunere insipidă, incomprehensibilă, depărtată, separată de culturile tineretului şi potrivită numai unei elite a tineretului creştin care se simte diferită, dar care în realitate pluteşte într-o izolare fără viaţă şi fără rodnicie" (232): "trebuie să existe spaţiu şi pentru toţi cei care au alte viziuni despre viaţă, practică alte credinţe sau se declară străini de orizontul religios" (235). Icoana pentru această abordare ne este oferită de episodul evanghelic despre discipolii din Emaus: Isus îi interoghează, îi ascultă cu răbdare, îi ajută să recunoască ceea ce trăiesc, să interpreteze în lumina Scripturilor ceea ce au trăit, acceptă să rămână cu ei, intră în noaptea lor. Ei înşişi sunt cei care aleg să pornească din nou la drum, fără întârziere, în direcţia opusă (237).

"Mereu misionari". Pentru ca tinerii să devină misionari nu trebuie făcut "un parcurs lung": "Un tânăr care merge în pelerinaj pentru a cere ajutor de la Sfânta Fecioară Maria şi invită un prieten sau un coleg ca să-l însoţească, prin acest gest simplu face o acţiune misionară preţioasă" (239). Pastoraţia tineretului "trebuie să fie mereu o pastoraţie misionară" (240). Şi tinerii au nevoie să fie respectaţi în libertatea lor, "dar au nevoie şi să fie însoţiţi" din partea adulţilor, începând de la familie (242) şi apoi de la comunitate: "Asta implică faptul ca tinerii să fie priviţi cu înţelegere, stimă şi afect, şi ca să nu fie judecaţi încontinuu sau să se ceară de la ei o perfecţiune care nu corespunde vârstei lor" (243). Se observă lipsa de persoane experte şi dedicate însoţirii (244) şi "unele femei tinere percep o lipsă de figuri de referinţă feminine în cadrul Bisericii" (245). Tinerii înşişi "ne-au descris" caracteristicile pe care speră să le găsească în cel care îi însoţeşte: "să fie un creştin credincios angajat în Biserică şi în lume; o continuă căutare spre sfinţenie; să nu judece, ci să se îngrijească; să asculte activ nevoile tinerilor; să răspundă cu gentileţe; să aibă conştiinţă de sine; să ştie să recunoască propriile limite; să cunoască bucuriile şi durerile vieţii spirituale. O calitate de importanţă primară este faptul de a şti să se recunoască umani şi capabili să facă greşeli: nu perfecţi, ci păcătoşi iertaţi" (246). Trebuie să ştie "să meargă împreună" cu tinerii respectând libertatea lor.

Capitolul al optulea: "Vocaţia"

"Lucrul fundamental este de a discerne şi de a descoperi că ceea ce vrea Isus de la fiecare tânăr este înainte de toate prietenia sa" (250). Vocaţia este o chemare la slujirea misionară faţă de alţii, "pentru că viaţa noastră pe pământ ajunge la plinătatea sa când se transformă în ofrandă" (254). "Pentru a realiza propria vocaţie este necesar să se dezvolte, să se facă să răsară şi să se cultive tot ceea ce sunt. Nu este vorba de a se inventa, de a se crea pe ei înşişi din nimic, ci de a se descoperi în lumina lui Dumnezeu şi de a face să înflorească propria fiinţă" (257). Şi "acest «a fi pentru alţii» în viaţa fiecărui tânăr este în mod normal legată cu două probleme fundamentale: formarea unei noi familii şi locul de muncă" (258).

Cât priveşte "iubirea şi familia", papa scrie că "tinerii simt puternic chemarea la iubire şi visează să întâlnească persoana justă cu care să formeze o familie" (259), şi sacramentul căsătoriei "învăluie această iubire cu harul lui Dumnezeu, o înrădăcinează în Dumnezeu însuşi" (260). Dumnezeu ne-a creat sexuaţi, el însuşi a creat sexualitatea, care este un dar al său, aşadar "fără tabuuri". Este un dar pe care Domnul ni-l dă şi "are două scopuri: a se iubi şi a genera viaţă. Este o pasiune... Adevărata iubire este pasionată" (261). Francisc afirmă că "mărirea numărului de despărţiri, divorţuri... poate provoca în tineri mari suferinţe şi crize de identitate. Uneori trebuie să ia asupra lor responsabilităţi care nu sunt proporţionate cu vârsta lor" (262). În pofida tuturor dificultăţilor, "Vreau să vă spun... că merită să pariaţi pe familie şi că în ea veţi găsi stimulentele cele mai bune pentru a vă maturiza şi bucuriile cele mai frumoase pe care să le împărtăşiţi. Nu lăsaţi să vi se fure posibilitatea de a iubi în mod serios" (263). "A crede că nimic nu poate să fie definitiv este o înşelare şi o minciună... vă cer să fiţi revoluţionari, vă cer să mergeţi împotriva curentului" (264).

Cât priveşte locul de muncă, papa scrie: "Îi invit pe tineri să nu se aştepte să trăiască fără a munci, depinzând de ajutorul altora. Asta nu e bine, pentru că munca este o necesitate, este parte din sensul vieţii pe acest pământ, cale de maturizare, de dezvoltare umană şi de realizare personală. În acest sens, a-i ajuta pe săraci cu bani trebuie să fie mereu un remediu provizoriu pentru a face faţă urgenţelor" (269). Şi după ce a afirmat că în lumea muncii tinerii experimentează forme de excludere şi de marginalizare (270), afirmă în această privinţa şomajului tineretului: "Este o problemă... pe care politica trebuie s-o considere ca o problematică prioritară, îndeosebi astăzi când viteza dezvoltărilor tehnologice, împreună cu obsesia pentru reducerea costului muncii, poate duce rapid la înlocuirea cu maşini a nenumăratelor locuri de muncă" (271). Şi le spune tinerilor: "Este adevărat că nu poţi să trăieşti fără să munceşti şi că uneori va trebui să accepţi ceea ce găseşti, dar să nu renunţi niciodată la visele tale, să nu îngropi niciodată în mod definitiv o vocaţie, să nu te laşi niciodată înfrânt" (272).

Francisc încheie acest capitol vorbind despre "vocaţiile la o consacrare specială". "În discernământul unei vocaţii nu trebuie să se excludă posibilitatea de a se consacra lui Dumnezeu... De ce să fie exclusă asta? Să ai certitudinea că, dacă recunoşti o chemare a lui Dumnezeu şi o urmezi, acesta va fi lucrul care va da plinătate vieţii tale" (276).

Capitolul al nouălea: "Discernământul"

Papa aminteşte că "fără înţelepciunea discernământului putem să ne transformăm cu uşurinţă în păpuşi la cheremul tendinţelor momentului" (279). "O exprimare a discernământului este angajarea pentru a recunoaşte propria vocaţie. Este o misiune care cere spaţii de singurătate şi de tăcere, pentru că este vorba de o decizie foarte personală pe care nimeni altcineva n-o poate lua în locul nostru" (283). "Cadoul vocaţiei va fi fără îndoială un cadou exigent. Cadourile lui Dumnezeu sunt interactive şi pentru a ne bucura de ele trebuie să intrăm mult în joc, trebuie să riscăm" (289).

Celui care-i ajută pe tineri în discernământ i se cer trei sensibilităţi. Prima este atenţia faţă de persoană: "este vorba de a-l asculta pe celălalt care ni se dă pe sine însuşi în cuvintele sale" (292). A doua constă în a discerne, adică "este vorba de a percepe punctul corect în care se discerne harul de ispită" (293). A treia constă "în a asculta impulsurile pe care le experimentează celălalt «dinainte». Este ascultarea profundă a «locului în care vrea cu adevărat să meargă celălalt»" (294). Când unul îl ascultă pe celălalt în acest mod, "la un moment dat trebuie să dispară pentru a lăsa să urmeze drumul pe care l-a descoperit. A dispare aşa cum dispare Domnul din văzul discipolilor săi" (296). Trebuie "să provocăm şi să însoţim procese, nu să impunem parcursuri. Şi este vorba de procese ale persoanelor care sunt mereu unice şi libere. Pentru aceasta este greu de construit cărţi de reţete" (297).

Exortaţia se încheie cu "o dorinţă" a papei Francisc: "Dragi tineri, voi fi fericit să vă văd alergând mai repede decât cel care este lent şi temător. Alergaţi atraşi de acea Faţă atât de iubită, pe care o adorăm în sfânta Euharistie şi o recunoaştem în trupul fratelui suferind... Biserica are nevoie de elanul vostru, de intuiţiile voastre, de credinţa voastră... Şi atunci când veţi ajunge acolo unde noi încă n-am ajuns, să aveţi răbdare să ne aşteptaţi" (299).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 544.