Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 3 aprilie 2019

Cateheză despre călătoria apostolică în Maroc

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Sâmbăta şi duminica trecută am făcut o călătorie apostolică în Maroc, invitat de Maiestatea Sa regele Mohamed al VI-lea. Lui şi celorlalte autorităţi marocane reînnoiesc recunoştinţa mea pentru primirea călduroasă şi pentru toată colaborarea, în special regelui: a fost atât de fratern, atât de prieten, atât de aproape.

Îi mulţumesc mai ales Domnului, care mi-a permis să fac un alt pas pe drumul dialogului şi al întâlnirii cu fraţii şi surorile musulmani, pentru a fi - aşa cum spunea motoul călătoriei - "Slujitor de speranţă" în lumea de astăzi. Pelerinajul meu a mers pe urmele a doi sfinţi: Francisc de Assisi şi Ioan Paul al II-lea. În urmă cu 800 de ani, Francisc a dus mesajul de pace şi de fraternitate sultanului al-Malik al-Kamil; în 1985, papa Wojtyła a făcut memorabila sa vizită în Maroc, după ce a primit în Vatican - primul dintre şefii de stat musulmani - pe regele Hassan al II-lea. Dar cineva se poate întreba: de ce papa merge la musulmani şi nu numai la catolici? De ce sunt atâtea religii şi cum de sunt atâtea religii? Cu musulmanii suntem descendenţi ai aceluiaşi tată, Abraham: de ce permite Dumnezeu să fie atâtea religii? Dumnezeu a voit să permită asta: teologii scolasticii făceau referinţă la voluntas permissiva a lui Dumnezeu. El a voit să permită această realitate: există atâtea religii; unele se nasc din cultură, dar mereu privesc cerul, îl privesc pe Dumnezeu. Însă ceea ce vrea Dumnezeu este fraternitatea dintre noi şi în mod special - aici se află motivul acestei călătorii - cu fraţii noştri fii ai lui Abraham ca noi, musulmanii. Nu trebuie să ne înspăimântăm de diferenţă: Dumnezeu a permis asta. Trebuie să ne înspăimântăm dacă noi lucrăm în fraternitate, pentru a merge împreună în viaţă.

A sluji speranţa, într-un timp ca al nostru, înseamnă înainte de toate a face punţi între civilizaţii. Şi pentru mine a fost o bucurie şi o onoare să pot face asta cu nobilul regat al Marocului, întâlnind poporul său şi guvernanţii săi. Amintind unele întâlniri internaţionale importante care s-au ţinut în ultimii ani în ţara aceea, cu regele Mohamed al VI-lea am reafirmat rolul esenţial al religiilor în apărarea demnităţii umane şi în promovarea păcii, dreptăţii şi îngrijirii creaţiei, adică a casei noastre comune. În această perspectivă am semnat împreună cu regele şi un Apel pentru Ierusalim, pentru ca oraşul sfânt să fie ocrotit ca patrimoniu al umanităţii şi loc de întâlnire paşnică, în special pentru credincioşii din cele trei religii monoteiste.

Am vizitat mausoleul lui Mohamed al V-lea, aducând omagiu amintirii lui şi a lui Hassan al II-lea, precum şi Institutul pentru formarea imamilor, predicatorilor şi predicatoarelor. Acest Institut promovează un islam care respectă celelalte religii şi refuză violenţa şi integralismul, adică subliniază că noi suntem cu toţii fraţi şi trebuie să lucrăm pentru fraternitate.

Atenţie deosebită am dedicat problemei migratoare, fie vorbind autorităţilor, fie mai ales în întâlnirea dedicată specific migranţilor. Unii dintre ei au mărturisit că viaţa celui care emigrează se schimbă şi redevine umană când găseşte o comunitate care-l primeşte ca persoană. Acest lucru este fundamental. Tocmai la Marrakech, în Maroc, în decembrie a fost ratificat "Pactul mondial pentru o migraţie sigură, ordonată şi regulamentară". Un pas important spre asumarea de responsabilităţi a comunităţii internaţionale. Ca Sfânt Scaun am oferit contribuţia noastră care se rezumă în patru verbe: a primi migranţii, a proteja migranţii, a promova migranţii şi a integra migranţii. Nu este vorba de a coborî de sus programe de asistenţă, ci de a parcurge împreună un drum prin aceste patru acţiuni, pentru a construi oraşe şi ţări care, deşi păstrează respectivele identităţi culturale şi religioase, să fie deschise la diferenţe şi să ştie să le valorizeze sub semnul fraternităţii umane. Biserica din Maroc este foarte angajată în apropierea de migranţi. Mie nu-mi place să spun migranţi; mie îmi place mai mult să spun persoane migrante. Ştiţi de ce? Pentru că migrantă este un adjectiv, în timp ce termenul persoană este un substantiv. Noi am căzut în cultura adjectivului: folosim atâtea adjective şi uităm de atâtea ori substantivele, adică substanţa. Adjectivul trebuie legat mereu cu un substantiv, cu o persoană; deci o persoană migrantă. Aşa există respect şi nu se cade în această cultură a adjectivului care este prea lichidă, prea "gazoasă". Biserica din Maroc, spuneam, este foarte angajată în apropierea de persoanele migrante, şi de aceea am voit să mulţumesc şi să încurajez pe cei care cu generozitate se dedică slujirii lor realizând cuvântul lui Cristos: "Am fost străin şi m-aţi primit" (Mt 25,35).

Ziua de duminică a fost dedicată comunităţii creştine. Înainte de toate am vizitat Centrul Rural de Servicii Sociale, gestionat de surorile Fiicele Carităţii, aceleaşi care fac aici dispensarul şi ambulatoriul pentru copii, aici la "Sfânta Marta", şi aceste surori lucrează cu colaborarea a numeroşi voluntari, oferă diferite servicii populaţiei.

În catedrala din Rabat am întâlnit preoţii, persoanele consacrate şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Este o turmă mică, în Maroc, şi pentru aceasta am amintit imaginile evanghelice ale sării, luminii şi drojdiei (cf. Mt 5,13-16; 13,33) pe care le-am citit la începutul acestei audienţe. Ceea ce contează nu este cantitatea, ci ca sarea să aibă gust, ca lumina să strălucească şi ca drojdia să aibă forţa de a dospi tot aluatul. Şi asta nu vine de la noi, ci de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt care ne face martori ai lui Cristos acolo unde suntem, într-un stil de dialog şi de prietenie, care trebuie trăit înainte de toate între noi creştinii, pentru că - spune Isus - "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35).

Şi bucuria comuniunii ecleziale a găsit fundamentul său şi exprimarea sa deplină în Euharistia duminicală, celebrată într-un complex sportiv din capitală. Mii de persoane din circa 60 de naţionalităţi diferite! O epifanie singulară a poporului lui Dumnezeu în inima unei ţări islamice. Parabola Tatălui milostiv a făcut să strălucească în mijlocul nostru frumuseţea planului lui Dumnezeu, care vrea ca toţi fiii săi să ia parte la bucuria sa, la sărbătoarea iertării şi a reconcilierii. La această sărbătoare intră cei care ştiu să recunoască faptul că au nevoie de milostivirea Tatălui şi care ştiu să se bucure cu El atunci când un frate sau o soră se întoarce acasă. Nu este o întâmplare că, acolo unde musulmanii îl invocă în fiecare zi pe Cel Îndurător şi Milostiv, a răsunat marea parabolă a milostivirii Tatălui. Aşa este: numai cel care este renăscut şi trăieşte în îmbrăţişarea acestui Tată, numai cei care se simt fraţi pot să fie în lume slujitori de speranţă.

_______________

APEL
pentru Ziua Mondială a Sportului pentru Pace şi Dezvoltare (ONU)

Astăzi este a VI-a Zi Mondială a Sportului pentru Pace şi Dezvoltare, stabilită de Naţiunile Unite. Sportul este un limbaj universal, care îmbrăţişează toate popoarele şi contribuie la depăşirea conflictelor şi la unirea persoanelor. Sportul este şi izvor de bucurie şi de mari emoţii, şi este o şcoală unde se făuresc virtuţile pentru creşterea umană şi socială a persoanelor şi comunităţilor. Urez tuturor să "intre în joc" în viaţă ca şi în sport.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 389.