Consideraţie la duminica a 4-a din Postul Mare - Anul C - 2019

Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, căci Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos.

Cred că cea mai nedreaptă acuză adusă lui Dumnezeu este cea că el nu-l iubeşte pe omul căzut. Dar Biblia conţine cele mai frumoase povestiri de dragoste dintre Dumnezeu şi om, ca de exemplu: dragostea din Cântarea Cântărilor, unde Dumnezeu sub chipul unui prinţ iubeşte o păstoriţă simplă neagră (cf. Ct 1,5); dragostea din Ezechiel unde Dumnezeu sub chipul unui rege iubeşte o copilă nou născută şi abandonată pe câmp de părinţii ei pe care el o ridică, o creşte şi o înalţă până la rangul de regină mireasă (cf. Ez 16,3-63); dragostea din Osea unde Dumnezeu sub chipul profetului iubeşte o desfrânată şi pe copiii ei din curvie (cf. Os 1,1-9); dragostea faţă de un om neglijent ce cade în mâinile tâlharilor pe care îl salvează şi îi poartă de grijă printr-un samaritean străin (cf. Lc 10,30-35). Dar cea mai frumoasă povestea de iubire dintre Dumnezeu şi om, poveste care le întrece pe toate cele amintite, este povestea de dragostea lui Dumnezeu faţă de copilul său: un copil nerecunoscător şi risipitor; un copil care îl părăseşte pentru nişte tineri răi şi pentru nişte desfrânate; un copil care îi dispreţuieşte viaţa, casa, munca, bunurile; dar mai ales un copil care îi dispreţuieşte dragostea şi grija cu care l-a înconjurat. Ei bine, pe acest copil care nu merita să-i fie nici măcar argat Dumnezeu îl reprimeşte cu mii de săruturi şi îmbrăţişări, cu sărbătoare, muzică şi ospăţ când aceste vine acasă gol, flămând şi umil după ce i-a risipit totul, redându-i locul şi cinstea de mai înainte, de-l face gelos pe fratele său mai mare (cf. Lc 15,11-32). Iată, acesta este Dumnezeul nostru la care Biserica ne cheamă să ne întoarcem, dacă cumva amăgiţi de diavol l-am părăsit şi noi.

Iată şi o schiţă scurtă a parabolei fiului risipitor: Un prim tablou ni-l prezintă pe acest tânăr risipitor care îşi consideră tatăl un obstacol în calea fericirii sale şi care pleacă departe de prezenţa sa, risipind nebuneşte tot ceea ce a pretins şi a primit de la el. Următorul tablou ni-l înfăţişează pe risipitor în "ţara îndepărtată", ajuns în cea mai adâncă decădere şi părăsit de toţi. Şi un al treilea tablou, dominat de graba tatălui de a-i ieşi în întâmpinare cu braţele deschise şi cu sărutări. Mărturisirii păcatului i-a urmat iertarea deplină şi, în locul zdrenţelor cu care venise, fiul a primit "haina cea mai bună".

Fiul risipitor din parabolă, sau mai exact, fiii risipitori din parabolă, suntem pentru Dumnezeu şi fiecare dintre noi. De aceea nimeni dintre oameni să nu mai spună că Dumnezeu nu-l iubeşte, pentru că greşeşte. Fariseii şi cărturarii îl acuzau pe Isus de dragoste exagerată faţă de cei care nu merită, dar nu de lipsa ei. Numai că ei n-au înţeles că Dumnezeu nu are copii de pierdut, nu are oiţe de pierdut, nu are comori de pierdut. Fie ca şi istoria noastră de păcătoşi să se încheie ca şi cea a tânărului risipitor, adică să ne venim repede în fire, căci Biblia ne spune şi nouă; "Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,9). Amintindu-ne de belşugul casei părinteşti, se ridicăm şi să facem şi noi cale întoarsă la Dumnezeu.

Prin convertirea vameşilor şi păcătoşilor publici, şi ei copii iubiţi ai lui Dumnezeu, Isus realizase cea mai plăcută lucrare Tatălui său, aducerea oamenilor înşelaţi de diavol, de lume şi de patimi, la Creatorul lor şi la fericirea lui. Iar cei care trebuiau să facă de mult această lucrare în calitatea lor de "mai mari" şi de "păstori" ai poporului, nu numai că nu au făcut-o din lipsă de preţuirea a cuvântului lui Dumnezeu şi din lipsă de iubire faţă de oameni, iubire la care s-au angajat prin funcţiile primite, acum se mai şi revoltau văzând oameni robiţi de satana eliberaţi, oiţe salvate din gura lupului sufletesc şi perle cereşti recuperate din gunoiul lumii şi chiar voiau să-i ceară cont lui Isus de ce a făcut asta.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Isus încă îi mai primeşte pe păcătoşi. În ceea ce îl priveşte pe Isus, pentru a ne salva pe noi, fiii risipitori ai lui Dumnezeu, din păcat, din moarte şi din iad veşnic, a făcut cea mai lungă călătorie: din cer până pe pământ şi a îndurat cea mai cruntă urmare a păcatului: suferinţa şi moartea pe cruce, pentru ca noi oiţele sale înşelate de diavol să fim salvate, pentru ca noi drahmele colierului său preţios să fim recuperaţi din mocirlă şi pentru ca noi copiii săi risipitori şi jefuiţi de satana şi lumea lui rea, să ne întoarcem la Dumnezeu, la dragostea şi bogăţia lui, la fericirea şi paradisul lui. Şi pentru a veghea şi desăvârşi această lucrare, chiar după ce s-a înălţat la cer, a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

În atitudinea fiului mai mare din parabolă putem întrezări comportamentul meschin al fariseilor şi al cărturarilor care murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Fariseii şi cărturarii nu numai că nu se amestecau cu "păcătoşii", nu numai că îi considerau impuri şi stăteau la o distanţă cât mai mare de ei, dar ei se mai şi credeau copii de "mâna întâi" ai lui Dumnezeu, iar pe toţi ceilalţi oameni îi considerau copii de "mâna a doua", sau chiar copii de "mâna a treia", cum îi considerau pe păgânii pe care îi numeau "câini". De aceea, când Isus le-a vorbit fariseilor şi cărturarilor despre vameşi, despre păcătoşi şi chiar despre păgâni ca de nişte "fraţi" ai lor, ei au devenit invidioşi şi geloşi, voind să fie singurii copii şi singurii mântuiţi ai lui Dumnezeu. Pe când Isus, deşi Dumnezeu adevărat, nu se temea nici că se întinează stând lângă păcătoşi şi păgâni şi nici nu era gelos să împartă filiaţiunea sa divină cu ei. De aceea, fariseii şi cărturarii au voit să scape de un astfel de Isus care îi aşeza pe ei "copiii nobili" ai lui Dumnezeu, lângă săraci, vameşi, păcătoşi şi păgâni, "copiii de mâna a doua şi a treia", şi l-au condamnat la moarte. Dar slavă cerului că Dumnezeu a ştiut să scoată un bine imens din crucea pregătită de ei lui Isus, mântuirea veşnică.

Venirea harului a împărţit oamenii în două grupuri: oameni care ştiu că nu merită nimic, dar care se bucură de ceea ce primesc gratuit, şi oameni care îşi imaginează că merită mai mult decât au primit şi se întristează când primesc şi ei gratuit har ca şi cei din urmă.

Dar şi astăzi după două milenii încheiate de creştinism, oameni care au aderat la învăţătura şi la calea lui Isus, îi vedem că nu mai stau alături unii de alţii pentru că unii dintre ei cred că au primi două mântuiri în loc de una, două botezuri în loc de unul şi aşa mai departe. Dar şi mai dureros este faptul să vedem cum mulţi din aceştia nu se mai pleacă nici asupra celor încredinţaţi grijii lor şi stau ca lupul arogant lângă mielul tremurând. Şi astfel întâlnim creştini aroganţi şi corupţi la toate nivelurile şi în toate domeniile de activitate stând lângă miei tremurând de frica lor.

La acest soi de oameni surzi, fără teamă de Dumnezeu şi fără dragoste de semeni, au fost trimişi ca să le predice convertirea şi înnoirea inimii: Noe timp 120 de ani; profeţii şi drepţii vechiului popor ales timp de două milenii; însuşi Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, 33 de ani; apostolii şi ucenicii cu toţi urmaşii lor până astăzi tot peste două milenii. Ca şi pentru generaţia uriaşilor desfrânaţi ai potopului la mulţi le este greu să lase plăcerea, puterea de a stăpâni peste alţii şi mai ales mândria de a-i vedea pe alţii temându-se de ei şi ploconindu-se în faţa lor; pentru mulţi dintre aceşti oameni şi creştini ar fi mai uşor să treacă prin poarta cea îngustă şi prin urechea acului, decât să se convertească. Întrebare retorică: Oare nu suntem şi noi la fel? Dar să nu uităm: Pentru cei surzi şi neascultători de pe timpul lui Noe a venit potopul şi i-a nimicit (cf, Gen 7,13). Pentru cei surzi şi neascultători de pe timpul lui Isus a venit generalul Titus şi le-a distrus ţara, oraşul, templul şi i-a risipit în lumea întreagă (cf. Mt 24,2; Mc 13,2). Pentru cei surzi şi neascultători ai timpurilor de pe urmă va veni Sfârşitul a toate cu iazul lui de foc şi pucioasă care îi va arde veşnic (cf. Ap 19,20; 20.10.14-15).

Revenind la pericopa evanghelică, spunem că cele trei parabole pun în valoare dragostea şi harul lui Dumnezeu, căci fiecare "realitate" pierdută şi regăsită din aceste parabole este o imagine a omului păcătos, prin care Isus ne arată atât depărtările şi adâncimile de unde este scos, cât şi înălţimea la care este ridicat prin Evanghelia lui Isus, conform inimii Tatălui.

Parabolele de astăzi conţin multe simboluri şi imagini profetice. Astfel: în oiţa pierdută şi găsită găsim simbolul unei relaţii eterne stabilite; în drahma pierdută şi găsită vedem valoarea omului în faţa lui Dumnezeu; în tatăl cu fiul pierdut în braţele sale găsim bucuria cu care Dumnezeu dă mereu harul său celor care îl doresc; în haina cea mai bună vedem simbolul curăţirii noastre de păcate în sângele Mielului; în sandale vedem semnul restabilirii calităţii de fiu, căci slujitorii intrau cu picioarele goale în casa stăpânului lor; în viţelul cel îngrăşat şi petrecerea familială găsim imaginea ospăţului veşnic, veselia cea mare a cerului şi în mod deosebit bucuria Tatălui pentru toţi cei care s-au convertit, pentru toţi cei care au fost morţi în păcat şi a înviat prin harul iubirii şi iertării divine.

În prima lectură de astăzi, Domnul i-a zis lui Iosua: "Astăzi am ridicat ruşinea Egiptului de deasupra voastră" (cf. Ios 5,9). La Marea Roşie, ei fuseseră eliberaţi de robia egiptenilor. La Ghilgal li s-a prăvălit de pe umeri orice povoară a lui satan şi a păcatului, au făcut alianţă cu Dumnezeu prin ritul tăierii împrejur, au sărbătorit Paştele, trecerea de la sclavie la libertate şi au luat masa cu Domnul chiar în faţa duşmanilor lor, sub zidurile Ierihonului, la hotarele Ţării promise. Ghilgalul nostru al celor de astăzi este Golgota unde trebuie să ne "tăiem şi noi inima împrejur", omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ (cf. Col 3.5-8; să ne hrănim şi noi cu "pâinea vieţii veşnice", adică cu Isus Cristos euharisticul care este izvorul a toată puterea. Cina euharistică la care suntem chemaţi acum, după lăsarea păcatelor, nu va înceta nici în slava cerească, căci vom vedea în cer în mijlocul scaunului de domnie chiar pe Mielul înjunghiat; crucea ca punct de sprijin şi susţinere a binecuvântărilor veşnice, pe care miliarde şi miliarde îl contemplă şi îl adoră pe Isus într-o închinare universală (cf. Ap 7,17).

Păstorul bucuros care vine la staul cu oaia pierdută pe umeri; femeia bucuroasă care intre în casă cu drahma pierdută în mână; şi tatăl fericit care aduce în casă pe fiul pierdut şi îi cere celui din casă să nu se piardă, este imaginea lui Dumnezeu care este totul numai dragoste şi har la lucru; dragostea şi har care caută pe cel pierdut; dragostea şi har cu care îl primeşte pe cel pierdut; dragoste şi har prin care îl înalţă pe cel pierdut şi găsit; dragoste şi har care lucrează ca cel din casă să nu se piardă.

Psalmistul David şi apostolul Paul, doi păcătoşi iertaţi şi înălţaţi de Dumnezeu la demnitatea de fii, ne împrumută astăzi şi nouă cuvintele şi faptele lor, prin care să cerem şi noi harul convertirii, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri păcătoşi, ca să guste şi ei împreună cu noi "cât de bun este Domnul", (cf. Ps 34,9), care la crucea de pe Golgota ne-a împăcat cu sine prin Cristos, neţinând cont de greşeli, care pe Isus l-a făcut una cu păcatul oamenilor, iar nouă ne-a încredinţat misiunea împăcării (cf. 2Cor 5,17-21), până când fiecare păcătos va spune: "Mă voi ridica, mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta" (Lc 15,18). Fără această dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni nu am fi altceva decât o aramă sunătoare (cf. 1Cor 13,1), dar cu această dragoste ne dovedim a fi cu adevărat creaturi noi. Vestirea mântuirii şi cântarea de bucurie este partea noastră în măreaţa operă a mântuirii veşnice. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 602.