Lectio divina a Sfântului Părinte Francisc (marţi, 26 martie 2019)

Din cartea profetului Daniel (Dan 3,25.34-43)

Azaria, stând, s-a rugat astfel şi, deschizându-şi gura în mijlocul focului, a spus: "Nu ne da până la capăt, de dragul numelui tău şi nu rupe alianţa ta!
Nu îndepărta mila ta de la noi
de dragul lui Abraham, cel iubit de tine,
de dragul lui Isaac, slujitorul tău,
şi lui Israel, sfântul tău,
cărora le-ai vorbit spunând că le vei înmulţi descendenţa
ca stelele, cerului şi ca nisipul
care este de-a lungul ţărmului mării!
Căci, Stăpâne, am devenit cei mai mici printre toate popoarele
şi suntem umiliţi pe tot pământul astăzi,
din cauza păcatelor noastre.
Căci în acest, moment nu este principe,
nici profet şi nici conducător,
nici ardere de tot, nici jertfă, nici ofrandă,
nici jertfă de tămâie,
nici loc unde să aducem roade înaintea ta
şi să aflăm îndurare.
Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit de-am putea fi primiţi
ca o ardere de tot de berbeci şi de boi
şi ca o mie de miei graşi!
Astfel să fie jertfa noastră înaintea ta astăzi
şi să se împlinească înaintea ta,
pentru că nu este ruşine pentru cei care-şi pun încrederea în tine.
Acum, te urmăm din toată inima,
ne temem de tine şi căutăm faţa ta:
nu ne fă de ruşine,
ci fă cu noi după bunătatea ta
şi după mulţimea îndurării tale!
Ai milă de noi, potrivit cu minunile tale,
şi dă glorie numelui tău, Doamne!"

Am ascultat prima lectură de la liturgia de astăzi. A fost citită în manieră nouă, în această dimineaţă, ştiind că astăzi voi veni aici, în mijlocul vostru. Aşa se întâmplă mereu: a asculta Scriptura pornind de la realitatea de astăzi deschide şi comunică semnificaţii ulterioare, care sunt conţinute în ea. Pagina biblică ajunge la împlinire în urechile noastre (cf. Lc 4,17-21) şi revelează un sens ulterior, care ne scăpase probabil sau pe care nu l-am înţeles bine, şi care tocmai graţie zilei de astăzi ne este manifestat.

Acest text conţine rugăciunea a trei fii tineri din Israel: Anania, Azaria şi Misael, aruncaţi într-un mare cuptor încins de regele babilonian Nabucodonosor, pentru că au refuzat să adore statuia sa de aur. Determinarea lor convinsă de a fi fideli faţă de Dumnezeu şi de a păstra libertatea lor îi expune de fapt martiriului, aşa cum se întâmplă şi astăzi creştinilor de vârsta voastră, în unele părţi ale lumii. Însă Dumnezeu intervine pentru a împiedica flăcările să le dăuneze celor trei tineri: în faţa ochilor increduli ai lui Nabucodonosor, Anania, Azaria şi Misael se plimbă în mijlocul focului ca şi cum în cuptor "ar fi fost o adiere de vânt proaspăt" (Dan 3,50); sunt însoţiţi de un înger - unul care "în înfăţişare este asemenea cu aceea a unui fiu al lui Dumnezeu" (Dan 3,92) - şi încep să-l laude şi să-l roage pe Dumnezeu. Lectura de astăzi conţine partea penitenţială a acestei rugăciuni.

Conform multor studioşi, data compunerii cărţii lui Daniel trebuie situată în timpul persecuţiei regelui seleucid Antioh Epifan, înainte de moartea acestuia, în anul 164 î.C. De vreme ce evenimentele lui Daniel şi ale celor trei tineri însoţitori ai săi au loc în secolul al VI-lea î.C., în timpul exilului din Babilon, înţelegem care este logica acestei cărţi biblice: pentru a înfrunta cu curaj persecuţiile îndurate în prezent, Israel aminteşte exemplul personajelor ilustre din trecut (Daniel, cei trei tineri, tânăra Suzana la cap. 13), care au trăit fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Torah. Amintirea ne dă forţă mereu: amintirea trecutului ne aduce nu numai un mesaj, ci ne aduce forţa apartenenţei la un popor. Astfel ei au învins cu mărturia lor violenţa distructivă a puterilor din lumea aceasta: au rămas nevătămaţi şi chiar au obţinut mărturisirea de credinţă în Dumnezeu a duşmanilor lor (cf. Dan 3,95-96), realizând misiunea sacerdotală a Israelului în mijlocul neamurilor şi de binecuvântare universală pentru toate popoarele.

A fi învăluiţi de flăcări şi a rămâne nevătămaţi: se poate asta cu ajutorul Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi al adierii Duhului Sfânt. Vă imaginez aşa: chiar dacă trăim într-un context cultural marcat de gândirea unică, ce îi învăluie şi îi adoarme pe toţi cu îmbrăţişarea sa mortală şi arde orice formă de creativitate şi de gândire divergentă, voi umblaţi nevătămaţi graţie înrădăcinării în Isus şi în Evanghelia sa, făcută actuală de puterea Duhului Sfânt. În această manieră păstraţi o privire înaltă precum şi o altă privire asupra realităţii, o diferenţă creştină aducătoare de noutate.

Parcursul academic pe care-l faceţi în această Universitate Pontificală nu tinde să vă izoleze de acest context, ci mai degrabă să locuiţi în el cu conştiinţă critică şi capacitate de discernământ, în vederea acelei acţiuni în care se exprimă contribuţia voastră la viaţa culturală şi socială a lumii. Adeziunea la Evanghelie şi primirea patrimoniului bogat al Tradiţiei ecleziale, la toate nivelurile, nu tind să blocheze gândirea, nici nu cer să repete obositor formulele din totdeauna: înainte de toate vor să vă dea un punct de vedere liber, autentic, fidel faţă de real, aş spune "sănătos", faţă de acest timp al nostru.

Vrem să amintim rădăcinile, care sunt diferite de copac: sunt sub pământ, dar sunt rădăcinile. Şi acest text vrea să amintească, în persecuţia lui Antioh Epifan, rădăcinile unui popor, amintirea unui popor. Amintirea care este ca limfa care vine din rădăcini şi face ca pomul să crească şi să înflorească.

Gândiţi-vă la stimulentul pe care-l primim încontinuu să trăim într-un individualism comod şi avar - noi toţi -, preocupat numai de propria bunăstare, de propriul timp liber şi de realizarea de sine... Mă opresc pentru a atinge un punct care pe mine mă face să sufăr: iarna noastră demografică. "Dar de ce nu ai un copil, măcar, sau doi?" - "Nu, dar mă gândesc, mie mi-ar place să facă o călătorie, mai aştept un pic...". Şi astfel cuplurile merg înainte fără rodnicie. Din egoism, pentru a avea mai mult, şi pentru a face călătorii culturale, dar copii nu vin. Acel pom nu dă rod. Iarna demografică pe care noi toţi o îndurăm astăzi este tocmai efectul acestei gândiri unice, egoiste, îndreptate numai spre noi înşine, care caută numai realizarea "mea". Voi, studenţii, gândiţi-vă bine la asta: gândiţi-vă cum această gândire unică este aşa de "sălbatică"... Pare foarte culturală dar este "sălbatică", pentru că te împiedică să faci istorie, să laşi după tine o istorie. Cât de periculos este acest lucru, cât de mult de desparte de alţii şi apoi de realitate, cât de mult ne face să ne îmbolnăvim şi să delirăm! Multele nevroze... Adesea se transformă rapid în exaltare a propriului "eu" personal sau a grupului, în dispreţuire şi rebutare a celorlalţi, a săracilor, în refuz de a ne lăsa interpelaţi de ruinarea evidentă a creaţiei! Aceasta este o ruşine! A ne lăsa luaţi de mână de Domnul, de îngerii pe care el ni-i trimite, a-l urma pe Duhul Sfânt care este ca vântul şi al cărui glas îl recunoaştem în ziua de astăzi, înseamnă a evita să fim arşi: arşi în creier, în inimă, în trup, în relaţii, în tot ceea ce pune în mişcare viaţa şi o umple de speranţă. Din contemplarea misterului însuşi a Treimii lui Dumnezeu şi a întrupării Fiului provine pentru gândirea creştină şi pentru acţiunea Bisericii primatul dat relaţiei, întâlnirii cu misterul sacru al celuilalt, comuniunii universale cu întreaga omenire ca vocaţie a tuturor. Veritatis gaudium afirmă că criteriul prioritar şi permanent pentru reînnoirea studiilor ecleziastice "este cel al contemplaţiei şi al introducerii spirituale, intelectuale şi existenţiale în inima kerygmei, adică a veştii bune mereu noi şi fascinante a Evangheliei lui Isus". De fapt, "din această concentrare vitală şi bucuroasă asupra feţei lui Dumnezeu revelate în Isus Cristos" provine "trăirea ca Biserică a «misticii lui noi» care devine plămadă a fraternităţii universale", provine "imperativul de a asculta în inimă şi de a face să răsune în minte strigătul săracilor şi al pământului" şi "descoperirea în toată creaţia a amprentei trinitare care face din cosmosul în care trăim o reţea de relaţii, promovând o spiritualitate a solidarităţii globale care izvorăşte din misterul Treimii" (nr. 4). Mistica lui "noi". Odată, un preot tânăr mi-a întins o capcană şi mi-a spus: "Spuneţi-mi, părinte, care este contrariul lui «eu»?". Şi imediat am răspuns: "Tu". "Nu, părinte, şi papii greşesc, nu. Contrariul lui «eu» este «noi»". Noi. Este ceea ce ne salvează de individualismul fie al lui "eu" fie al lui "tu".

Înţelegeţi bine că Evanghelia ne dă antidoturile cele mai radicale şi profunde pentru a ne apăra şi a ne vindeca de boala individualismului.

Este un alt pasaj din acest text biblic despre care aş vrea să vă vorbesc. În cererea lor umilă de iertare, cei trei tineri recunosc că Dumnezeu a fost drept în judecăţile sale şi în lucrările sale. A lăsat ca Israel să experimenteze consecinţele dureroase ale îndepărtării de Domnul şi în loc să devină "numeros ca stele cerului şi nisipul care este de-a lungul ţărmului mării", a devenit "cel mai mic printre toate popoarele", dezbinat şi în parte constrâns la exil. Reiau aici ceea ce am spus despre iarna demografică. În rugăciunea lor cei trei tineri interpretează istoria poporului. Deşi sunt ultima verigă din lanţul generaţiilor lui Israel, nu se simt altceva faţă de popor şi faţă de istoria sa. Ei simt povara unui cont deschis cu Domnul şi intonează o rugăciune foarte frumoasă care este o recunoaştere a vinei şi o cerere de iertare. Păcatele sunt ale părinţilor, noi plătim consecinţele, şi totuşi în acest moment noi cerem iertare în numele tuturor. Nicio distanţare, ci recunoaştere că greşelile părinţilor pot să fie repetate, să fie actualizate, şi de generaţia de astăzi. Există o solidaritate în păcat, care devine solidaritate în mărturisirea de credinţă: Dumnezeu care este milostivire infinită va avea milă de părinţi precum şi de noi.

Este frumoasă această rugăciune dureroasă a tinerilor! Pe primul loc este mulţumirea pentru fidelitatea lui Dumnezeu: "Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri" (Dan 3,26). Părinţii mărturisesc că Dumnezeu a fost drept, dar nu ne-a abandonat ruinei, dimpotrivă a fost fidel faţă de promisiunile făcute prietenilor săi: Abraham, Isaac, Iacob. Tinerii cred în această mărturie a părinţilor, comemorează istoria poporului marcată mereu de milostivirea lui Dumnezeu şi se deschid spre viitor. Sunt convinşi că un viitor există, va exista, că uşa nu este blocată, chiar şi în mijlocul ostilităţii şi a persecuţiei. Şi asta pentru că Dumnezeu este mereu fidel şi mereu iartă. Mereu. Dumnezeu nu încetează să ierte.

Aş vrea mult ca să păstraţi această speranţă întemeiată pe promisiunea lui Dumnezeu. Aş vrea mult ca în proiectarea viitorului să păstraţi amintirea că sunteţi popor, că aveţi o istorie cu lumini şi umbre, că sunteţi protagonişti în prezentul acelui dialog de iubire dintre Dumnezeu şi oameni care a străbătut secolele! Visele părinţilor vor alimenta şi vor provoca viziunile voastre pentru prezent. Faptul de a vă simţi parte dintr-un popor de păcătoşi vă va da anticorpii pentru a nu comite aceleaşi greşeli: faţă de Dumnezeu, faţă de alţii, faţă de întreaga creaţie.

Studiile pe care le faceţi în această Universitate vor fi rodnice şi utile numai în măsura în care nu vă vor desface de această apartenenţă conştientă la istoria poporului şi a întregii omeniri, ci vă vor ajuta s-o interpretaţi cu cheile de lectură care reies din Cuvântul lui Dumnezeu deschizându-vă la un viitor plin de speranţă. Ştiu că se poate studia închizându-se în cercuri academice fără respiraţie, a se distra cu conceptele în loc de a interpreta viaţa, a se alipi de formule, dar a se dezlipi de existenţa reală a persoanelor. Pentru aceasta am dorit ca în studiile ecleziastice să se realizeze o "schimbare radicală de paradigmă", o "revoluţie culturală curajoasă" care, provenită din contribuţia reflecţiei şi a practicii poporului lui Dumnezeu "pe terenul" din toate colţurile lumii, să producă "o adevărată hermeneutică evanghelică, pentru a înţelege mai bine viaţa, lumea, oamenii". Încă n-am depăşit logica iluminismului, n-am depăşit-o. Aceasta este provocarea: noua hermeneutică ce merge în această direcţie. Hermeneutica amintirii, a apartenenţei la un popor, a faptului de a avea o istorie; hermeneutica faptului de a merge spre o speranţă, hermeneutica - repet un lucru pe care îmi place să-l spun - celor trei limbaje, împreună, armonioase: limbajul minţii, limbajul inimii, limbajul mâinilor, aşa încât se gândeşte ceea ce se simte şi se face; se simte ceea ce se gândeşte şi se face; se face ceea ce se simte şi se gândeşte. Astăzi avem nevoie de această hermeneutică pentru a depăşi moştenirea iluminismului. Nu este nevoie atât de o nouă sinteză, ci "de o atmosferă spirituală de cercetare şi certitudine bazată pe adevărurile raţiunii şi ale credinţei", care va fi rodnică "numai dacă se face cu mintea deschisă şi în genunchi": ambele lucruri. De fapt, de exemplu, teologul care se complace cu gândirea sa completă şi încheiată, ce este? Un teolog mediocru. Teologul bun, filozoful bun are o gândire deschisă, adică incompletă. Îndrăgostiţi-vă de gândirea incompletă, pentru că acesta este drumul nostru, mereu deschis spre acel maius al lui Dumnezeu şi spre adevăr (cf. Constituţia apostolică Veritatis gaudium, 3).

Cu acest spirit şi această disciplină, studiile pe care le faceţi aici vă vor ajuta să interpretaţi lumea şi să construiţi viitorul împreună cu Domnul, bine întemeiaţi în apartenenţa la poporul sfânt al lui Dumnezeu, pe care El îl conduce cu iubire, îl inspiră, îl hrăneşte şi îl corectează cu Cuvântul său.

Şi o ultimă reflecţie pornind de la textul din cartea lui Daniel. Au fost perioade din istorie în care Israel n-a mai avut nici principi (adică re-păstori care să-l conducă în locul lui Dumnezeu), nici templu (stânca tare a prezenţei Gloriei lui Dumnezeu în mijlocul poporului). În acele momente Dumnezeu a trimis totuşi profeţi, pentru ca poporul să nu rămână lipsit de Cuvântul său şi de conducerea sa. În schimb Azaria subliniază că acum, în exilul din Babilon, nu mai există nici măcar aceia! Nu există profeţii. Ce rămâne de făcut? Nimic altceva decât să se prezinte la Dumnezeu cu o inimă căită şi duh umil, pe care Dumnezeu le va primi "ca o ardere de tot de berbeci şi de boi şi ca o mie de miei graşi. Astfel să fie jertfa noastră înaintea ta astăzi" (3,39-40). Este frumos acest pasaj din rugăciune. Văd în ea un pic de impertinenţă tinerească, o prezentare în faţa lui Dumnezeu cu propria ruşine goală. Şi pe voi, tinerilor, vă rog: prezentaţi-vă în faţa lui Dumnezeu cu ruşinea voastră goală. Vă va face bine. Nu numai vouă, nouă tuturor. Cam ca atunci când se "întinde coarda" cu răbdarea părinţilor şi a bunicilor, ştiind bine că sunteţi foarte iubiţi. Însă aici intuiţia celor trei tineri a văzut corect: nimic nu mişcă milostivirea lui Dumnezeu ca inima noastră realmente căită şi smerită. Este un lucru mare acesta. Mai mult, fiul mai tânăr din parabola Tatălui milostiv, un expert în această impertinenţă tinerească, ştie că va fi primit deşi căinţa sa nu este exact aşa cum ar trebui să fie. "Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu". În spatele acestor cuvinte există o încredere, o credinţă: "nu este ruşine pentru cei care-şi pun încrederea în tine" (3,40). Vă urez să fiţi astfel deschişi spre viitor, întreprinzători şi curajoşi în visarea lui şi în proiectarea lui, cu ajutorul studiilor pe care le faceţi, pentru că "în mod impertinent" încrezători nu este ruşine pentru cei care-şi pun încrederea în Domnul.

Vă salut pe toţi, vă urez un drum bun de Post Mare. Domnul să umple faţa voastră de lumina sa şi s-o facă frumoasă aşa cum era faţa celor trei tineri din cartea lui Daniel datorită fidelităţii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (1,14). Îl salut şi îi mulţumesc rectorului, Vincenzo Buonomo, şi corpului de profesori de la Universitatea Laterană: sunt părinţii care vă mărturisesc fidelitatea lui Dumnezeu în pofida păcatului, şi învăţătorii de vis pentru viitor.

Un pic de impertinenţă era şi în atitudinea unui papă care intră pe uşă, nici nu spune "bună ziua", şi începe să facă predica. Acum pot să spun asta: bună ziua! Predica este făcută. Acel papă needucat acum îşi cere iertare: era un moment liturgic care începea cu Cuvântul lui Dumnezeu, citit de rector, şi apoi predica. Acum vreau să vă mulţumesc, vouă tuturor, pentru această primire. Voiam să vin la Universitate şi voiam să vă vorbesc aşa. Şi Postul Mare a fost ocazia pentru a face asta. Vă mulţumesc că aţi ascultat - n-am văzut pe nimeni care să adoarmă, cel puţin sunteţi educaţi, mulţumesc! Şi continuaţi să lucraţi, pentru că viaţa nu începe cu voi dar are nevoie de voi pentru a continua. Înrădăcinaţi în amintirea strămoşilor, înrădăcinaţi în apartenenţa la un popor. Prezentul este al vostru şi nu este al vostru: este un dar care vine de la istorie, oferit ţie, dar pentru a-l duce înainte. Decizia ta este aceea care va face în aşa fel încât acel dar să continue să meargă înainte şi să dea roade.

Mulţumesc! Rugaţi-vă pentru mine, pentru că - aşa cum se spune în Argentina - uneori mie "îmi revine să dansez cu cea mai urâtă"! Domnul a voit ca şi ei să aibă dreptul să danseze! Astfel să mergem înainte şi să mergem înainte împreună. Rugaţi-vă pentru mine, eu mă voi ruga pentru voi. Nu pierdeţi tinereţea voastră, nu pierdeţi simţul umorului, nu-l pierdeţi! A vedea un tânăr amărât este foarte urât. Simţul umorului este, pe planul uman, atitudinea cea mai apropiată de harul lui Dumnezeu. Nu pierdeţi simţul umorului. Multe mulţumiri! Rugaţi-vă pentru mine şi Post Mare binecuvântat, şi la revedere.

Acum să ne întoarcem la liturgie: să ne rugăm împreună Tatăl Nostru. "Tatăl Nostru...".

[Binecuvântare]

O zi bună!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 742.