Francisc, medic al lumii. La şase ani după acel prim "Fraţilor şi surorilor, bună seara!"

De Andrea Monda

În urmă cu şase ani, Jorge Mario Bergoglio s-a arătat de la balcon şi a spus: "Fraţilor şi surorilor, bună seara!" şi nimic n-a fost ca înainte. Normalitatea atinsese pământul şi mai ales atinsese inimile şi le-a topit. Persoanele au înţeles imediat că un alt mod, mai uman, de a trăi, şi de a trăi puterea, era posibil.

Două verbe au fost deja folosite, a atinge şi a topi, fără de care este dificil să se înţeleagă acest pontificat. Încă un alt verb poate folosi: a îngriji. A îngriji nu numai ca a vindeca, ci înainte de toate ca a avea grijă, a lua în grijă. Să recitim acele prime cuvinte, sunt cuvinte respectuoase de salut, adresate tuturor şi fiecăruia, nu "iubiţi fraţi", ci fraţilor şi surorilor, toţi şi fiecare, cu grija de a distinge şi a sublinia diferenţa sexuală. Francisc şi atenţia sa faţă de lumea şi faţă de modul femeilor, un mod rafinat creştin pentru că "Biserica este mamă", aşa cum a reafirmat într-o scrisoare din afara programului în timpul summit-ului despre abuzurile sexuale voit de el şi organizat la sfârşitul lui februarie din acest an 2019 deja aşa de bogat de evenimente extraordinare (să ne gândim la întâlnirea de la Abu Dhabi cu imamul Al Tayyeb). Şase ani plini de evenimente mari, grandioase, dar în lucrurile mici că adesea în mod ascuns străluceşte măreţia, aşa cum a spus Francisc întorcându-se chiar din Abu Dhabi: nu există istorii mici, istorii lipsite de demnitate şi frumuseţe, pentru că fiecare zi este decisivă.

Şi atunci să ne concentrăm asupra acelui moment din 13 martie 2013, când noul papă, pur şi simplu, a salutat. Gestul cel mai mic, zilnic şi nesemnificativ care revelează însă profunzimi abisale. A saluta înseamnă întocmai a arăta grijă, atenţie şi în sfârşit iubire faţă de celălalt. Literalmente înseamnă a ura mântuirea ("salve!"), deci a aminti priorităţile vieţii, şi a ura cel mai importante lucru pentru celălalt, demonstrând bucuria proprie a întâlnirii, fericirea că celălalt există, dorinţa de a lăsa ca celălalt să trăiască, a-l lăsa să meargă fără ţinte de posesie. Toate acestea în fiecare simplă exprimare de salut. Suntem aici pe acest pământ, fraţilor şi surorilor, şi avem nevoie de mântuire, şi tocmai acesta este misterul central al catolicismului, faptul că Dumnezeu Tatăl s-a întrupat "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".

Din păcate, s-a pierdut de mult timp semnificaţia cuvintelor şi vechea "salus" de "mântuire" a alunecat în simpla "sănătate". Religia de astăzi este grija exagerată pentru sănătate, nu se mai simte nevoia de mântuire. A făcut implicit o aluzie rapidă papa Francisc în omilia intensă din Miercurea Cenuşii: "Fiecare dintre noi poate să se întrebe: pe drumul vieţii, caut ruta? Sau mă mulţumesc să trăiesc cu ziua, gândindu-mă numai să mă simt bine, să rezolv vreo problemă sau să mă distrez un pic? Care este ruta? Oare căutarea sănătăţii, care astăzi atâţia spun că vine înainte de orice dar care mai devreme sau mai târziu va trece? Oare bunurile şi bunăstarea? Dar nu suntem în lume pentru asta".

Sănătatea este "primul lucru", se spune în mod mecanic, şi în schimb papa a venit să ne elimine de la "mecanisme", să ne dezlege de legături, cele mai multe mentale şi ideologice, care ne împiedică să mergem cu mai mult naturalitate şi eventual cu fruntea sus, ca oameni. A venit să ne spună care este cu adevărat "primul lucru" (care pentru creştini este o Persoană). Şi astfel atingându-ne, topindu-ne şi având grijă de noi, ne reabilitează la mersul norma la drumului uman. Un mare exerciţiu de reabilitare au fost aceşti şase ani ai lui Francisc, cu toată truda şi rezistenţele proprii ale fiecărui drum de reabilitare. De câte ori în timpul catehezelor papa, parcă făcând exerciţiu, ne-a făcut să repetăm o frază, un gest, toţi împreună, tocmai pentru a fixa în mintea noastră şi în practică acea "procedură" oferită cu răbdare de el şi de înţelepciunea sa, propusă tuturor de el, "fizioterapeut" bătrân dar viguros?

Iată, dacă îl privim pe papa, putem observa profilul unui medic, al unui paroh, al unuia care se îngrijeşte de sufletele şi de trupurile oilor care i-au fost încredinţate amestecându-se cu ele până acolo încât să le ia mirosul. Francisc pleacă şi umblă prin toată lumea înarmat numai cu acea valijoară pe care o ia cu el şi pare chiar un medic care vine ca să te viziteze acasă pentru a-ţi da îngrijirea de care ai nevoie. Şi nu este un medic oarecare, nici un medic specialist expert numai într-un sector al medicinii, nu, Francisc este un medic de familie. El vine la tine şi ştie să te îngrijească pentru că te cunoaşte, cunoaşte istoria ta, te-a văzut născându-te şi cunoaşte reţeaua de raporturi care au făcut din tine ceea ce eşti pentru că este un om al Bisericii, acea Biserică ce este conform expresiei iubitului său Montini "expertă de umanitate". Şi tu te deschizi lui, pentru că este medicul "tău", medicul tău de familie, este unul de-al casei. Tu ai încredere în el, el ştie unde să vadă, ce parte a trupului să atingă pentru a înţelege în puţine minute care este răul care te doare şi să-ţi dea sfatul vindecător, să-ţi sugereze antidotul pentru că nu este vorba despre un medic milos, despre un "mercenar" ci despre unul bun, conştiincios, capabil să dea şi îngrijiri amare şi foarte angajante dacă sunt necesare (şi câte proteste împotriva acestui medic bun!). Şi astăzi este nevoie de o îngrijire "de elefant".

În afară de cele trei verbe este un adjectiv care face în mod clar sensul acestui pontificat: urgent. Francisc nu se opreşte, aleargă încontinuu la căpătâiul unei lumi grav bolnave. Şi nu face preferinţe între diferiţi bolnavi, ştie că toată lumea este în travaliu şi că el este conducătorul Bisericii, acest mare spital de campanie care nu-i poate permite zile de concediu. Îngrijirea trebuie să fie promptă, rapidă, trebuie intervenit înainte ca situaţia să ajungă la cancer. Procedura sa este de acum cunoscută: imediat ce ajunge, simte pulsul bolnavului. Dacă boala a atacat inima, el tastează pulsul, aparent aşa de departe, dar aşa se face pentru a controla circulaţia şi prin urmare inima: nu se merge la centru, ci la periferie. Ne-a explicat astfel că periferia este centrul, că de acolo trebuie plecat. După analiză este diagnoza: scleroza cardiacă, sunt blocate căile de circulaţie, există o boală malignă, Cel Rău, care trebuie să fie combătut şi distrus. Şi după diagnoză, îngrijirea.

În acest scenariu dramatic, acest mic paroh (probabil de la ţară aşa cum ar vrea Bernanos) ştie ce este nevoie, aici este nevoie de rugăciune şi mai ales de un medicament invincibil: milostivirea. Este cuvântul pe care aceşti şase ani de pontificat ni-l încredinţează, un cuvânt mare, incandescent, pe care încă trebuie să învăţăm să-l manevrăm, dar care sunt îngrijirile lui Francisc, medic al lumii, putem să-l asimilăm şi mai ales, să-l restituim pentru o circulaţie mai sănătoasă, naturală, umană.

(După L'Osservatore Romano, 13 martie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 123.