Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 20 februarie 2019

Cateheze despre "Tatăl nostru" - 7: Tată care eşti în ceruri

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Audienţa de astăzi se desfăşoară în două locuri. Mai înainte am avut întâlnirea cu credincioşii din Benevento, care erau în "Sfântul Petru", iar acum cu voi. Şi asta se datorează delicateţii Prefecturii Casei Pontificale care nu voia ca voi să îngheţaţi: le mulţumim, că au făcut asta. Mulţumim.

Continuăm catehezele despre "Tatăl nostru". Primul pas al oricărei rugăciuni creştine este intrarea într-un mister, cel al paternităţii lui Dumnezeu. Nu ne putem ruga ca papagalii. Ori tu intri în mister, în conştiinţa că Dumnezeu este Tatăl tău, ori nu te rogi. Dacă eu vreau să-l rog pe Dumnezeu Tatăl meu, încep misterul. Pentru a înţelege în ce măsură Dumnezeu ne este tată, noi ne gândim la figurile părinţilor noştri, dar într-o oarecare măsură trebuie întotdeauna "să le rafinăm", să le purificăm. Spune asta şi Catehismul Bisericii Catolice, spune aşa: "Purificarea inimii se referă la imaginile paterne şi materne, izvorâte din istoria noastră personală şi culturală şi care ne influenţează legătura cu Dumnezeu" (nr. 2779).

Niciunul dintre noi n-a avut părinţi perfecţi, niciunul; aşa cum noi, la rândul nostru, nu vom fi niciodată părinţi, sau păstori, perfecţi. Toţi avem defecte, toţi. Relaţiile noastre de iubire le trăim mereu sub semnul limitelor noastre precum şi al egoismului nostru, de aceea sunt adesea poluate de dorinţe de posesie sau de manipulare a celuilalt. Pentru aceasta uneori declaraţiile de iubire se transformă în sentimente de supărare şi de ostilitate. Dar priveşte, aceştia doi se iubeau aşa de mult săptămâna trecută, astăzi se urăsc de moarte: asta o vedem în fiecare zi! Pentru aceasta, pentru că toţi avem rădăcini amare înăuntru, care nu sunt bune şi uneori ies şi fac rău.

Iată pentru ce, atunci când vorbim despre Dumnezeu ca "tată", în timp ce ne gândim la imaginea părinţilor noştri, în special dacă ne-au iubit, în acelaşi timp trebuie să mergem mai departe. Pentru că iubirea lui Dumnezeu este aceea a Tatălui "care este în ceruri", conform expresiei pe care ne invită Isus s-o folosim: este iubirea totală pe care noi în această viaţă o gustăm numai în manieră imperfectă. Bărbaţii şi femeile sunt veşnic cerşetori de iubire, - noi suntem cerşetori de iubire, avem nevoie de iubire - caută un loc unde să fie iubiţi în sfârşit, dar nu-l găsesc. Câte prietenii şi câte iubiri dezamăgite există în lumea noastră: atâtea!

Zeul grec al iubirii, în mitologie, este cel mai tragic în mod absolut: nu se înţelege dacă este o fiinţă îngerească sau un demon. Mitologia spune că este fiul lui Poros şi al lui Penía, adică al îndemânării şi al sărăciei, destinat să poarte în sine însuşi un pic din fizionomia acestor părinţi. De aici ne putem gândi la natura ambivalentă a iubirii umane: capabilă să înflorească şi să trăiască prepotentă într-o oră din zi şi imediat după aceea să se ofilească şi să moară; ceea ce apucă, îi scapă mereu din mâini (cf. Platon, Simpozion, 203). Există o expresie a profetului Osea care încadrează în manieră nemiloasă slăbiciunea congenitală a iubirii noastre: "Îndurarea voastră este ca norul de dimineaţă, ca roua care trece repede" (6,4). Iată ce este adesea iubirea noastră: o promisiune care este menţinută cu greu, o tentativă care repede se usucă şi se evaporează, cam ca atunci când dimineaţa iese soarele şi duce cu sine roua nopţii.

De câte ori noi oamenii am iubit în aşa manieră aşa de slabă şi intermitentă. Toţi am trăit această experienţă: am iubit dar după aceea iubirea aceea a dispărut sau a devenit slabă. Doritori să iubim, ne-am ciocnit după aceea cu limitele noastre, cu sărăcia forţelor noastre: incapabili să menţinem o promisiune care în zilele de har ni se părea uşor de realizat. În fond şi apostolului Petru i-a fost frică şi a trebuit să fugă. Apostolul Petru n-a fost fidel faţă de iubirea lui Isus. Există mereu această slăbiciune care ne face să cădem. Suntem cerşetori care pe drum riscă să nu găsească niciodată în mod complet acea comoară pe care o caută încă din prima zi a vieţii lor: iubirea.

Însă, există o altă iubire, aceea a Tatălui "care este în ceruri". Nimeni nu trebuie să aibă îndoieli că este destinatar al acestei iubiri. Ne iubeşte. "Mă iubeşte", putem să spunem. Dacă şi tatăl nostru şi mama noastră nu ne-ar fi iubit - o ipoteză istorică -, există un Dumnezeu în ceruri care ne iubeşte aşa cum nimeni altul pe acest pământ n-a făcut-o şi n-o va putea face vreodată. Iubirea lui Dumnezeu este constantă. Spune profetul Isaia: "Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mele" (49,15-16). Astăzi este la modă tatuajul: "Te-am gravat pe palmele mele". A făcut un tatuaj cu tine pe palmele mele. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu, astfel, şi nu-l pot elimina. Iubirea lui Dumnezeu este ca iubirea unei mame, care niciodată nu poate uita. Şi dacă o mamă uită? "Eu nu te voi uita", spune Domnul. Aceasta este iubirea perfectă a lui Dumnezeu, aşa suntem iubiţi de El. Chiar dacă toate iubirile noastre pământeşti s-ar fărâmiţa şi nu ne-ar rămâne în mână decât praf, există mereu pentru noi toţi, arzătoare, iubirea unică şi fidelă a lui Dumnezeu.

În foamea de iubire pe care o simţim toţi, să nu căutăm ceva ce nu există: în schimb ea este invitaţia de a-l cunoaşte pe Dumnezeu care este tată. De exemplu, convertirea sfântului Augustin este tranzitată prin acest pieptene: tânărul şi strălucitorul retor căuta pur şi simplu printre creaturi ceva ce nicio creatură nu-i putea da, până când într-o zi a avut curajul de a-şi ridica privirea. Şi în acea zi l-a cunoscut pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu care iubeşte.

Expresia "în ceruri" nu vrea să exprime o depărtare, ci o diversitate radicală de iubire, o altă dimensiune de iubire, o iubire neobosită, o iubire care va rămâne mereu, ba chiar, o iubire care este mereu la îndemână. Este suficient a spune "Tatăl nostru care eşti în ceruri" şi acea iubire vine.

De aceea, să nu ne temem! Niciunul dintre noi nu este singur. Dacă şi din nenorocire tatăl tău pământesc ar uita de tine şi tu ai fi supărat pe el, nu-ţi este negată experienţa fundamentală a credinţei creştine: aceea de a şti că eşti fiu preaiubit al lui Dumnezeu şi că nu există nimic în viaţă care să poată stinge iubirea sa pasionată faţă de tine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 742.