Interviu luat cardinalului Fernando Filoni

Cu privire la Biserica Catolică din China

Cardinalul Fernando Filoni, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, a urmărit drumul delicat şi complex al Bisericii Catolice din China începând din anul 1992, an al sosirii sale la Hong Kong. Tot în acei ani se ajungea la dezgheţul diplomatic dintre Republica Populară Chineză şi Sfântul Scaun, cu primele contacte între exponenţi ai Secretariatului de Stat şi Ministerul Afacerilor Externe de la Pechin.

Eminenţă, de câţiva ani dumneavoastră sunteţi la conducerea Dicasterului Sfântului Scaun competent pentru evanghelizare, cu referinţă deosebită la teritoriile aşa-numite "de misiune". Care este valoarea pastorală pe care dumneavoastră o întrevedeţi în "Acordul Provizoriu cu privire la numirea episcopilor", care a fost semnat între Sfântul Scaun şi guvernul chinez la 22 septembrie 2018?

Cu privire la valoarea pastorală a Acordului Provizoriu mi simt în mod deosebit interpelat, tocmai datorită competenţei pe care Dicasterul pe care-l conduc o are în însoţirea Bisericii din China; dar nu cred că pot să spun mai mult şi mai bine decât a scris papa Francisc în Mesajul adresat catolicilor chinezi în septembrie 2018. Citez literal: "... Acordul Provizoriu... este rod al dialogului instituţional lung şi complex al Sfântului Scaun cu autorităţile guvernamentale chineze, inaugurat deja de sfântul Ioan Paul al II-lea şi continuat de papa Benedict al XVI-lea. Prin acest parcurs, Sfântul Scaun nu avea - şi nu are - în suflet decât să realizeze finalităţile spirituale şi pastorale proprii ale Bisericii, adică să susţină şi să promoveze vestirea Evangheliei şi să obţină şi să păstreze unitatea deplină şi vizibilă a comunităţii catolice din China" (nr. 2). De asemenea: "Acordul Provizoriu semnat cu autorităţile chineze, deşi se limitează la câteva aspecte ale vieţii Bisericii şi este în mod necesar perfectibilă, poate contribui - la rândul său - la scrierea acestei pagini noi a Bisericii catolice din China. El, pentru prima dat, introduce elemente stabile de colaborare între autorităţile statului şi Scaunul Apostolic, cu speranţa de a asigura comunităţii catolice buni păstori" (nr. 5). În definitiv, deşi împărtăşesc unele perplexităţi, exprimate din mai multe părţi datorită dificultăţilor care mai rămân şi datorită celor care vor putea să se arate pe parcurs, simt că în Biserica catolică din China există o mare aşteptare de reconciliere, de unitate, de reînnoire, pentru o reluare mai hotărâtă a evanghelizării. Nu se poate rămâne pe loc într-o lume care, din multe puncte de vedere, aleargă cu viteze supersonice, dar care, în acelaşi timp, experimentează necesitatea urgentă de a redescoperi valorile spirituale şi umane care să dea speranţă solidă vieţii persoanelor şi adevărată coeziune societăţii. Într-un cuvânt, tot, toate acestea sunt ceea ce creştinismul poate oferi Chinei de astăzi. Trebuie să mai spun că, primind multă corespondenţă de la ecleziastici chinezi, precum şi întâlnind episcopi, preoţi, călugăriţe şi laici, am perceput mereu dorinţa lor ca Biserica din China să revină la "normalitate" în contextul Bisericii catolice.

Eminenţă, dumneavoastră aţi citat "Mesajul papei Francisc adresat catolicilor chinezi şi Bisericii universale" din 26 septembrie 2018. Există discordanţă sau corelaţie între aceste Mesaj şi "Scrisoarea papei Benedict al XVI-lea către catolicii chinezi" din 27 mai 2007? Şi ce anume s-a schimbat între timp?

Uitaţi-vă, în Scrisoarea papei Benedict al XVI-lea, amintită bine de dumneavoastră, în afară de multe alte învăţături preţioase se afirmă în mod substanţial două lucruri: primul este că starea de clandestinitate este justificată atât timp cât o cere tutelarea vieţii şi apărarea credinţei în circumstanţe potrivnice, de exemplu acolo unde şi până când se pretinde să se impună ideologii care nu sunt conciliabile cu conştiinţa şi doctrina catolică; al doilea este că şi în situaţii dificile şi complexe se pot lua decizii şi să pot face alegeri în măsura în care nu dispare capacitatea de discernământ pastoral, care depinde de episcop, în vederea binelui mai mare al propriei comunităţi diecezane. În Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea exista deja intuiţia că istoria merge, evoluează, şi că, schimbându-se contextele istorice în care oamenii şi popoarele interacţionează între ele, se schimbă cu adevărat şi organizarea gândirii, elaborarea conceptelor şi interpretarea formulelor sociale care stau la baza vieţii noastre. Ceea ce Mesajul papei Francisc adaugă la învăţătura, valabilă şi actuală, a lui Benedict al XVI-lea, este probabil atenţia faţă de vindecarea amintirii pentru a da pagina; este o privire în mod clar îndreptată spre viitor pentru a inspira o proiectare pastorală pentru Biserica din China. Lucru care - desigur - nu se va putea realiza fără unitatea cordială a păstorilor în protagonismul deplin al catolicilor chinezi pe de o parte, şi încrederea autorităţilor civile pe de altă parte, care trece şi prin dialogul cu Scaunul Apostolic. Tocmai pentru a ajunge la asta, tocmai "cu scopul de a susţine şi a promova vestirea Evangheliei în China şi de a reconstitui unitatea deplină şi vizibilă în Biserică, era fundamental să se trateze, în primul rând, problema numirilor episcopale" (nr. 3). Se pot spune multe lucruri cu privire la Acordul Provizoriu despre numirea episcopilor semnat în septembrie 2018, cu excepţia faptului că este un fapt de importanţă istorică pentru Biserica din China. În lumina Acordului care recunoaşte rolul special al papei, acum ar trebui reinterpretat şi aşa-numitul "principiu de independenţă" în perspectiva raportului dintre autonomia pastorală legitimă a Bisericii din China şi comuniunea cu Succesorul lui Petru de care nu se poate face abstracţie. De aceea, sper că nu mai trebuie să se audă sau să se citească despre situaţii locale în care se instrumentalizează Acordul cu scopul de a constrânge persoanele să facă ceea ce nu obligă însăşi legea chineză, cum ar fi înscrierea în Asociaţia Patriotică.

De fapt, Biserica spune nu unui "patriotism" care poate să însemne egoism, închidere sau control, spune da unei "iubiri a patriei" care poate să însemne respect faţă de rădăcini, cunoaştere a culturii, proiectare spre binele comun şi încredere instituţiilor faţă de proprii cetăţeni. Lucrăm, concret şi cu respect, cu autorităţile chineze. Ceea ce se va întâmpla de acum încolo, ceea ce va putea creşte bun, sperăm să vedem... cu ajutorul lui Dumnezeu şi contribuţia tuturor.

Eminenţă, cineva a scris că, încredinţând diecezele episcopilor oficiali, anterior excomunicaţi, comunităţile aşa-numite clandestine din China vor rămâne lipsite de păstorii lor şi vor fi constrânse să capituleze, pentru a se adapta ideilor, regulilor, impunerilor pe care ele în conştiinţă nu le pot împărtăşi. În afară de asta, cineva spune că destinul catolicilor clandestini va fi acela de a fi absorbiţi de comunitatea oficială şi de a dispare. Dumneavoastră ce părere aveţi în această privinţă?

În cultura chineză se recurge plăcere la imagini. Încerc să dau una, după modul meu de a vedea, expresivă. În China evanghelizarea, din care s-a născut Biserica, a fost unică; era un izvor de apă proaspătă care curgea şi avea trasabilitatea sa evidentă. Apoi datorită evenimentelor istorice s-a întâmplat ca şi cum ar fi căzut o piatră mare desprinsă din munte care întrerupe fluxul apelor; o parte din ele s-a scurs, curgând sub pământ, alta, printre ture şi ture, a continuat în schimb la suprafaţă. În aceşti ultimi douăzeci şi cinci / treizeci de ani, s-a început să se vorbească despre un drum care putea să ducă la regăsirea unităţii celor doi curenţi; s-a lucrat, s-au făcut rugăciuni şi au existat atâtea iniţiative şi gesturi care până acum au contribuit, cu evenimente alterne, la promovarea unităţii. N-a fost uşor şi încă nu este uşor. Nu se pot ignora anii de conflict şi de neînţelegeri. Mai ales trebuie reconstruită încrederea, probabil aspectul cel mai dificil, faţă de autorităţile civile şi religioase care sunt la conducerea problemelor religioase şi între aşa-numitele curente ecleziale, oficial şi neoficial. Aici, acum, nu este vorba de a stabili cine învinge sau cine pierde, cine are dreptate sau cine greşeşte. În cei şaizeci de ani de la crearea Asociaţiei Patriotice, toţi, în mod probabil inegal dar dramatic, au suferit, atât în sens fizic, cât şi moral. Nu putem ignora nici neliniştile interioare ale celor care au aderat, sau au fost constrânşi să adere, la principiul de "independenţă", deci la ruperea relaţiilor cu Scaunul Apostolic. De câte ori, când eram la Hong Kong, am ascultat ecleziastici care îmi vorbeau despre suferinţa lor; şi tocmai pentru a veni în întâmpinarea acestor situaţii Ioan Paul al II-lea, după evaluare atentă, a primit strigătul celor care cereau iertare şi cereau recunoaşterea canonică de episcop al Bisericii catolice. A fost diferită poziţia avută de Sfântul Scaun faţă de preoţi, faţă de care a prevalat principiul că poporul lui Dumnezeu are drept la sacramente; pentru ei nu s-a vorbit despre "ilegitimitate", deşi se recomanda mereu ca hirotonirile să fie făcute de episcopi legitimi sau legitimaţi.

Îmi dau seama că unii pot crede că, în această fază, Sfântul Scaun pare să ceară o jertfă unilaterală, adică numai de la membrii comunităţii clandestine, care ar trebui, ca să spunem aşa, să se "oficializeze", în timp ce membrilor "oficiali" nu li s-a cere nimic. Problema nu trebuie pusă în aceşti termeni; de fapt, nu este vorba despre o capitulare a "clandestinilor" în faţa "oficialilor" sau în faţa autorităţilor civile, în pofida aparenţelor, nici despre o victorie asupra comunităţii neoficiale. Într-o viziune mai eclezială nu se poate vorbi despre concurenţă sau motiv, ci despre fraţi şi surori în credinţă care se întâlnesc toţi în Casa comună; ceea ce Sfântul Scaun încearcă să facă de treizeci de ani a fost să stimuleze cele două comunităţi să se reconcilieze regăsind şi revigorând propria identitate creştină şi catolică, printr-un drum comun spre realizarea cea mai deplină a ceea ce înseamnă a fi Biserică a lui Cristos în China astăzi. În considerarea constantă a Sfântului Scaun s-a spus mereu că în China nu sunt două Biserici, o "Biserică patriotică" şi o "Biserică fidelă" (jargoane folosite în mod obişnuit); în China, Biserica este una şi rănile care i-au fost provocate provin din interiorul său şi din exterior. Sensus fidei al poporului lui Dumnezeu a salvat Biserica din China de la schismă. În contextul actual putem spune că energiile pentru a vindeca de suferinţe există; obiectivul este înalt şi va fi nevoie de contribuţia tuturor pentru a-l realiza complet. Am rămas foarte impresionat de câteva expresii recente ale episcopului Wei Jingyi (un prelat până acum nerecunoscut de autorităţile civile), care într-un interviu a spus: "Trebuie să folosim acţiunile concrete pentru a vindeca rănile pe care le-am provocat în toţi aceşti ani Trupului mistic al lui Cristos, care este Biserica". Apoi a adăugat: "Pe drumul Bisericii nu există perdanţi sau abandonaţi. Mergem cu toţii, mână în mână, cu Maria, ... vedem şi că atâtea suferinţe de-a lungul drumului n-au căzut în nimic". Acest drum îl va costa pe fiecare renunţări şi jertfe, dar şi asumarea de noi angajamente concrete, aşa cum cere papa Francisc tuturor creştinilor fără deosebire: acum trebuie făcute gesturi de reconciliere şi de comuniune în adevăr şi în încrederea că Duhul Sfânt însoţeşte Biserica şi n-o abandonează.

Putem să ne întoarcem la întrebarea iniţială?

Da. Pentru că este de importanţă primară să se dea un răspuns. Şi anume, care ar fi destinul comunităţilor aşa-numite "clandestine"? Este o problemă care se află în mod deosebit la inima Sfântului Scaun. Aş vrea să fiu clar: înainte de toate sunt numai două diecezele care au avut până acum o alternanţă la conducerea lor (Mindong şi Shantou); lucrul la care trebuie să se tindă, sper fără forţări, este unitatea nu numai formală, ci şi reală. Dispare condiţia de clandestinitate, dar nu persoanele care sunt implicate în ea. Rămân credinţa lor, tradiţiile lor şi spiritualitatea lor care folosesc întregii comunităţi diecezane. Episcopii înşişi se vor îngriji cu înţelepciune şi se vor face garanţi ai acestui "suflet"; ei vor face asta ca episcopi diecezani ai întregului popor al lui Dumnezeu, nu prin preferinţă de provenienţă din comunitatea aceasta sau cealaltă. Îmi rezultă că în dieceza de Mindong se lucrează pentru unitate. Sper ca şi autorităţile civile locale să înţeleagă necesitatea de a acţiona treptat, fără a forţa situaţiile. Aşa cum spune cu înţelepciune episcopul menţionat Wei Jingyi, toţi (fie autorităţile civile, fie cele ecleziastice, atât dinăuntrul cât şi din afara Chinei) "trebuie să ne pregătim psihologic şi... să înaintăm pas după pas, încercând să facem să crească unitatea, pentru că asta ne cere credinţa noastră". Este necesar un spirit de primire, de sobrietate, de includere eclezială şi de iertare pentru a nu pierde dimensiunea transcendentă autentică a vieţii Bisericii. Asta se referă mai ales la păstori pentru că, aşa cum spune papa Francisc, "Avem atâta nevoie de păstori care să îmbrăţişeze viaţa cu lărgimea inimii lui Dumnezeu, fără a se acomoda în satisfacţiile pământeşti, (...); păstori purtători ai Înaltului, liberi de ispita de a se menţine "la cotă joasă", eliberaţi de măsurile restrânse ale unei vieţi lâncede şi obişnuite; păstori săraci, nu alipiţi de bani şi de lux, în mijlocul unui popor sărac care suferă; vestitori coerenţi ai speranţei pascale..." (L'Osservatore Romano, 12 februarie 2018).

Repet, nu trebuie să se privească la această fază în termeni de învinşi sau învingători. Ar fi greşit şi deviant! Iată, dacă mă străduiesc să privesc lucrurile în perspectivă, chiar dacă nu-mi fac iluzii că acest lucru se întâmplă în mod automat sau uşor, nici nu ignor dificultăţile care există mereu, văd, sau mi se pare că văd, o Biserică mai unită, mai conştientă, mai pregătită şi mai atentă la lumea pe care este chemată s-o slujească prin mărturia evanghelică; în afară de asta, mai în sintonie cu timpul în care trăieşte, aş vrea să spun şi mai liberă şi într-o ţară care să se actualizeze tot mai mult în mod înţelept.

Papa Francisc, în Mesajul său, a vorbit şi despre contribuţia profetică şi constructivă pe care catolicii chinezi trebuie să ştie s-o ofere, scoţând-o din planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa umană: "Asta poate să le ceară lor şi truda de a spune un cuvânt critic, nu din contrapoziţie sterilă ci cu scopul de a edifica o societate mai dreaptă, mai umană şi mai respectuoasă faţă de demnitatea fiecărei persoane" (nr. 6).

Eminenţă, în China sunt catolici care, după ce au suferit mult pentru a se menţine fideli faţă de Suveranul Pontif, acum se simt dezorientaţi şi, mai ales, experimentează senzaţia amară că sunt aproape trădaţi şi abandonaţi de Sfântul Scaun. Ce simţiţi că trebuie să li se spună?

Catolicilor care au mărturisit credinţa doresc să le amintesc înainte de toate mângâierea lui Isus care spune: "Bine, slujitor bun şi credincios, ... intră în bucuria Stăpânului tău" (Mt 25,23); această mângâiere nu poate fi plătită, nu are preţ! Este mângâierea cea mai frumoasă pe care unul o poate auzi spusă de Învăţător. În orice caz, din partea Sfântului Scaun şi a mea personal, doresc să exprim un sentiment de vie mulţumire şi de admiraţie pentru fidelitatea şi statornicia în încercare, pentru încrederea în Providenţa lui Dumnezeu şi în dificultăţi şi în adversităţi. Atâţia, în decursul anilor, au fost adevăraţi martiri sau mărturisitori ai credinţei! Numai un suflet superficial sau în rea credinţă ar putea să-şi imagineze că papa Francisc şi Sfântul Scaun abandonează turma lui Cristos, oriunde şi în orice condiţie s-ar afla ea în lume. De aceea, trebuie să lucrăm mai mult asupra percepţiei credincioşilor, adesea influenţată de mesaje mediatice nu total corecte sau echilibrate, în dificultate de a înţelege discreţia care a înconjurat dialogul dintre Sfântul Scaun şi Republica Populară Chineză. Este necesar respect mai mare faţă de aceşti fraţi şi surori; nimeni nu trebuie să abuzeze de sentimentele lor.

Oricum, înţeleg îndoielile; înţeleg perplexităţile; uneori le împărtăşesc. Dar nu împărtăşesc atitudinea celor care, deşi menţin rezervele lor legitime, nu numai că nu se străduiesc să înţeleagă şi punctul de vedere al altora, ci mai ales riscă să nu vâslească în sintonie în barca lui Petru. Papa, împreună cu colaboratorii săi, a făcut, face şi va face tot posibilul pentru a fi aproape de Biserica din China; nu suntem infailibili în moduri, dar iubim cu adevărat Biserica şi poporul chinez. Sunt mulţi ani de când se lucrează şi se studiază toate situaţiile; câte rugăciuni pentru a întări cu duioşia spirituală, pentru a lumina cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a încuraja cu seninătatea conducerii, pentru a găsi soluţii şi pe planul diplomatic! Invit pe oricine are posibilitatea să colaboreze pentru a face să ajungă aceste sentimente şi cuvinte la cei care au nevoie şi se simt abandonaţi. De altfel, va rămâne mereu adevărat ceea ce cântă psalmistul: "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie" (Ps 126,5).

Eminenţă, care este proiectul Bisericii catolice din China? Cum vedeţi dumneavoastră viitorul creştinismului în ţara aceea?

Aş distinge două aspecte. Cu privire la primul, adică la proiectul Bisericii catolice din China, aş spune că ea trebuie să încerce să fie tot mai mult Biserică, adică dezvoltându-se în direcţiile credinţei, speranţei şi carităţii, lucrând pentru tineri, pentru noile vocaţii, pentru ecumenism şi dialog interreligios, pentru formarea clerului, pentru a ajuta necesităţile celor care rămân la marginile creşterii. În afară de asta, a descoperi şi a da trup acelui "cum" să facă asta, adaptând metode şi drumuri, este misiune mai ales a catolicilor chinezi. Chiar dacă Biserica din China este încă o turmă mică, drumul este acela al încrederii care-l însoţeşte pe semănătorul care aruncă sămânţa bună în ogor: "Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia" (Lc 12,32). Aşadar, proiectul este acela pe care Isus îl încredinţează apostolilor: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,16). Apoi, în toate acestea va putea ajuta cu siguranţă o privire un pic mai aprofundată la documentele Conciliului al II-lea din Vatican şi la magisteriul pontifilor care l-au aplicat şi îmbogăţit până în zilele noastre.

Cu privire la al doilea aspect, adică viitorul creştinismului în China, chiar dacă vreunul poate să fie pesimist, aş vrea să spun că istoria Bisericii din China vorbeşte deja de la sine. Îmi place să-l amintesc aici pe Xu Guangqi (mandarin, numit ministru al riturilor de la Curtea Imperială în timpul lui Matteo Ricci), care împăratului care-l interoga pentru ce a devenit creştin, îi explica bogăţia valorilor Evangheliei şi originea divină, pentru că aşa putea să fie acea credinţă care mărturiseşte iertarea duşmanilor. De aceea, sunt în mod realist încrezător pentru vestirea Evangheliei. Consider că numai lipsa de libertate adevărată şi ispitele bunăstării pot să sufoce o bună parte din acea sămânţă aruncat deja în urmă cu multe secole. În orice caz, prezentul ne încarcă de responsabilitate în vederea fie a vestirii Evangheliei, fie în depăşirea ispitelor din timpul nostru care nu este uşor.

Eminenţă, există o urare deosebită pe care dumneavoastră aţi vrea s-o faceţi, în acest context, catolicilor care trăiesc în China şi catolicilor chinezi care din diferite motive de muncă sau de alegere de viaţă sunt răspândiţi în lume?

Da. Domnul este cel care conduce istoria. De aceea, aş vrea să le urez lor, înainte de toate, să facă faţă eventualelor forme de criză ştiind să-l privească mereu pe celălalt cu încredere, chiar dacă unele aspecte din actualele evenimente sunt percepute ca nedrepte şi cu dificultate. Repet, însă nimeni nu trebuie să facă în fratele reconciliat un duşman, ci un frate pentru care să se bucure. Domnul ne-a cucerit cu iertarea Sa.

Chinezilor, se ştie, le plac asemănările. Aş vrea să mai dau una pentru a completa gândirea mea: dacă se vrea să se dea stabilitate unui tripod este nevoie de trei sprijine; de fapt, el nu se poate susţine pe două sprijine, adică pur şi simplu pe înţelegerea dintre Sfântul Scaun şi guvernul chinez; este nevoie de un al treilea sprijin, adică al participării şi al contribuţiei credincioşilor din China, precum şi de cel al comunităţii catolice din diaspora. Numai cu contribuţia tuturor se poate construi Biserica de mâine, respectând libertăţile, şi din partea autorităţilor civile, după şaizeci de ani de suferinţe, de diviziuni şi de neînţelegeri ale comunităţii catolice. De aceea, Biserica are nevoie de participare liberă şi rodnică a tuturor pentru a construi armonie civilă, socială şi religioasă şi pentru vestirea Evanghelie. Dumnezeu are nevoie de comunitatea catolică din China! "Să nu lăsăm să ni se smulgă această oportunitate", ar spune papa Francisc, cu o fericită expresie a sa din Evangelii gaudium.

(După L'Osservatore Romano, 3 februarie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 357.