Reflecţie la duminica a treia de peste an - Anul C - 2019

"Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre" (Lc 4,21).

Astăzi lecturile biblice ne vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu cel atotputernic care ne mântuieşte, căci este ca o sabie cu două tăişuri care judecă simţirile şi gândurile inimii (cf. Evr 4,12), căci este ca un ciocan care sparge piatra din inimi (cf. Ier 23,29), căci este ca o pâine care satură inima flămândă de fericire (cf. Am 8,11), căci potoleşte setea sufletului însetat şi umple de bunătăţi sufletul celui flămând (cf. Ps 107,9). Sfântul Luca ne spune că aşa era şi sufletul lui Teofil şi cu siguranţă şi multe alte suflete din timpul său, de aceea pentru acest Teofil, probabil un oficial roman doritor de adevărul lui Dumnezeu care mântuieşte, dar şi pentru multe inimi asemenea lui, a adunat cuvintele lui Isus de la martorii şi apostolii, săi pentru a i le oferi lui şi la mulţi alţi oameni care doreau creştinismul despre care au auzit vorbindu-se (cf. Lc 1,1-4).

Într-adevăr mulţi oameni credeau şi unii mai cred şi acum că religia creştină se referă la Dumnezeu sever care monitorizează faptele oamenilor notându-le într-o carte a sa şi aşteptă să-i arunce în iad imediat ce vom trece "dincolo". Dar Luca vine şi corectează această optică greşită introdusă în lume de diavol chiar de la început pentru a provoca căderea oamenilor în iadul său (cf. Gen 3,5; Mt 25,41). Dar sfântul Luca, doctorul trupului şi al sufletului, vede clar lucrurile. Pentru el, creştinismul are de-a face mai degrabă cu iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu decât cu pedepsele sale. De aceea, vorbindu-i lui Teofil despre credinţa creştină, Luca, după ce îi vorbeşte despre venirea în trup a lui Isus, ca să mântuiască lumea de păcatele ei (cf. Lc 2,7), găseşte imediat întâmplarea din sinagoga din Nazaret ca fiind foarte elocventă pentru a arăta dragostea îndurătoare lui Dumnezeu cel întreit şi unic, faţă de omenirea căzută, căci Isus spune: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). Ba mai mult, Isus spune la Nazaret că aceste cuvinte promise în vechime de Dumnezeu prin profetul Isaia (cf. Is 61,1), "astăzi s-au împlinit" (cf. Lc 4,21).

Evanghelia după Luca abundă de exemplificări ale dragostei lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi. Într-un alt loc Luca ne vorbeşte despre îndurarea lui Dumnezeu faţă de cei căzuţi în parabola samariteanului milostiv, Cristos (cf. Lc 10,25-37). În alt loc ne vorbeşte despre inima de tată a lui Dumnezeu care îl aşteaptă, îl primeşte cu drag, îl iartă şi îl înnobilează pe fiul său risipitor (cf. Lc 15,11ss). În alt loc ne vorbeşte despre Isus care merge în căutarea vameşului Zaheu şi a unui orb, doi oameni respinşi de lume, dar care doreau să-l vadă şi să primească mântuirea lui (cf. Lc 18,35-43; 19,1-10). Iar în final ne vorbeşte despre jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor păcătoşilor care se întorc la el şi îl chemă să fie mântuitorul lor, asemenea tâlharului din dreapta (cf. Lc 23,43).

Întâlnirea cu Isus, Fiul lui Dumnezeu cel adevărat şi milostiv, a transformat pescari, vameşi şi zeloţi în mari apostoli şi sfinţi. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii sale din Evanghelia după sfântul Luca l-a convertit pe Teofil care astăzi este cinstit ca sfânt şi i-a convertit şi pe mulţi alţii. Să nu uităm că sfântul Augustin (354-430) a fost convertit de textul din Romani: "Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă" (Rom 13,13). Să nu uităm că pe sfântul Antonie cel Mare, l-a făcut pustnic, textul din Matei: "Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-mă" (Mt 19,21).

De aceea, scriitorul Feodor Dostoievski (1821-1881), după convertirea sa din închisoarea din Siberia, i-a scris unui prieten: "Să ştii şi să crezi aceasta, că nu există nimic mai frumos, nimic mai profund, nimic mai milos şi nimic mai înţelept şi mai perfect decât Isus Cristos". De aceea, sfânta Ecaterina de Siena (1347-1380), scria: "Îţi mulţumesc, veşnice Părinte, că nu ai dispreţuit creatura ta şi nu ţi-ai îndepărtat faţa de la ea. M-ai iubit mai înainte de a te fi iubit şi mă iubeşti încă nespus de mult". Iar un înţelept se ruga aşa: "Doamne, dă-mi harul de a mă schimba pe mine însumi şi aşa voi schimba şi eu măcar pe unii!"

Cei cu inima bună şi mânaţi de Duhul Sfânt îl găsesc pe Dumnezeu mereu bun şi iertător şi îl slujesc; dar cei mânaţi de duhul cel rău îl găsesc pe Dumnezeu mereu aspru, ca leneşul care a primit un talant, de aceea nu doresc ca Fiul lui Dumnezeu să domnească peste ei, dar Dumnezeu stăpânul a toate, prin Isus şi Duhul Sfânt, va domni peste orice creatură a sa (cf. Lc 19,12-27).

Cu Isus au început "timpurile cele din urmă", timpuri care se continuă în Biserica până la venirea sa de-a doua. Iar misiunea pe care Isus o inaugurează este îndreptată în special către cei săraci, către cei din urmă. Aceasta este speranţa care îi susţine şi care le alină suferinţa. Aşa cum spune Isaia, Isus îndreaptă "vestea cea bună" către cei păcătoşi, către cei marginalizaţi şi către cei persecutaţi, din orice condiţie socială ar fi ei, deoarece Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără a face diferenţe. Pentru Cristos fiecare om este preţios ca o perlă. Aceasta este "vestea cea bună" a lui Isus care trebuie să mişte inima oamenilor, redându-le demnitatea şi capacitatea de a spera şi căuta mântuirea lui.

Trebuie să ştim că de la jertfa lui Cristos de la cruce, nici diavolii nu mai pot nega iubirea mântuitoare şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni. Ceea ce pot face diavolii acum este să ne facă să nu ne lase timp să ne gândim la această iubire mântuitoare sau să ne facă să amânăm aducerea vieţii noastre la Dumnezeu în timp util. Să ne amintim de alegoria consiliului diavolesc, când Satana a prins de veste că într-o anumită comunitate a început o renaştere spirituală. I-a convocat el pe toţi consilierii lui şi le-a spus: "Vom merge şi le vom lua oamenilor timpul şi ocaziile de a cugeta la Dumnezeu, la iubirea şi la mântuirea sa, ocupându-le timpul cu lucruri banale. Iar celor care vor încerca să se gândească la Dumnezeu, la mântuirea şi la iubirea lui pentru ei, le vom spune că într-adevăr toată Biblia este adevărată, că Dumnezeu este iubitor, că există cer şi iad, că există îngeri şi diavoli, că orice om va avea în veşnicie ceea ce alege încă din viaţa aceasta; dar să nu uităm să-i înşelăm şi să le spunem că mai au încă timp berechet ca să se predea lui Dumnezeu şi că pot amâna decizia pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia lui, pentru a-şi trăi viaţa, măcar până mâine, căci cine spune mâine, spune, niciodată". Şi chiar dacă vreun om se schimbă înainte de moarte, înşelătoria este că la moarte trebuie să fim deja gata, pentru că decizia pentru Dumnezeu trebuie luată încă din copilărie (cf. Lc 12,40). "Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii din urmă" (cf. Qho 12,1).

Prima lectură (cf. Neh 8,2-4a.5-6.8-10) ne vorbeşte şi ea tot despre puterea şi lumina cuvântului lui Dumnezeu. O mână de oameni, o "rămăşiţă a lui Israel", care împreună cu Ezdra şi cu Neemia, în anul 444 î.C, după 77 de ani de robie, s-au întors din robia babilonică, s-au adunat într-o piaţă din Ierusalim în jurul căreia nu se aflau decât ruine şi dărâmături. Totul trebuia reconstruit, în mijlocul unor popoare ostile. Oare mai era ceva care îi putea ajuta şi salva? Da, era cuvântul lui Dumnezeu, era legea lui Moise, era Sfânta Scriptură. Ascultarea, explicarea şi înţelegerea Cuvântului, atunci ca şi acum, au avut puterea de a trezi conştiinţele cum că Dumnezeu îi iubeşte şi cum că Dumnezeu este mereu bun şi iertător şi nu vrea moartea păcătoşilor, dar convertirea lor (cf. Ez 33,11). Şi s-au apucat imediat de treabă, cu o mână ţineau armele de apărare şi cu cealaltă mână ţineau instrumentele de construit (cf. Neh 4,17).

Aşa cum evreii întorşi din robie, întăriţi de Cuvintele Scripturilor, ce le vorbeau de dragostea lui Dumnezeu, că plângeau de bucurie, au reconstruit Ierusalimul şi ţara, lucrând şi luptând în acelaşi timp, tot astfel şi noi întăriţi de acelaşi cuvânt divin, plini de bucurie, să lucrăm şi să luptăm până ce reconstrui din temelii fiinţa noastră, templul lui Dumnezeu, ruinat de păcat.

De aceea psalmul responsorial ne spune astăzi: "Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă (cf. In 6,63). Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel neştiutor. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii (cf. Ps 19,8-9).

Şi sfântul Paul în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 12,12-30) ne vorbeşte tot despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi. Vorbind despre adunarea membrilor Bisericii, apostolul Paul a acordat cel dintâi loc celebrării cinei euharistice (cf. 1Cor 11,20-34), care este memorialul jertfei de pe cruce, căci Tatăl ceresc l-a dat pe Isus la moarte pentru noi (cf. In 3,16-17; 15,13-14). Iar după aceea vorbeşte despre daruri şi slujbe venite de la Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, daruri şi slujbe care au în vedere zidirea lăuntrică a fiecăruia. Sfântul Paul le aminteşte foştilor idolatri că ei fuseseră odinioară conduşi de duhurile satanice. Şi ce schimbare în prezent! Acum Duhul lui Dumnezeu este cel care îi dirijează, lucrând în ei cum îi place, prin darurile pe care le împarte. Aici apostolul înşiră aceste daruri. "Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea minunilor, apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite" (1Cor 12,28); precizând că ele sunt date în vederea întrebuinţării comune. Paul compară Biserica în care Isus ne-a introdus prin jertfa sa de la cruce, jertfă prezentă în Cuvânt şi Euharistie, cu un corp uman compus din multe mădulare şi organe care nu pot funcţiona nici unul fără celălalt. Deşi Biserica are numeroase mădulare, tot atâtea câţi credincioşi are, ea este animată de un singur Duh, pentru a împlini o singură voinţă, cea a Domnului, care este Capul (cf. Ef 4,15-16).

În trupul Bisericii, membrele să se îngrijească unele de altele" (1Cor 12,25). "Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit" (1Pt 4,10). Fiecare trebuie să lucreze cu darul primit, căci darul fiecăruia nu este numai pentru sine ci este pentru toţi. Şi aşa cum în trup fiecare membru şi fiecare celulă îşi au rolul lor, tot astfel şi în Biserică fiecare îşi are rolul imposibil de înlocuit. Şi aşa cum în trup "ochiul nu poate spune mâinii, "nu am nevoie de tine"; nici capul picioarelor, "nu am nevoie de voi", tot astfel în Biserică nici un membru nu poate spune altui membru, nu am nevoi de tine, sau nu am nevoie de voi (cf. 1Cor 12,21). "Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membru fiecare în parte" (1Cor 12,27). Deci, aşa cum trupul nu ar fi ceea ce este dacă nu ar fi compus din membre diferite; tot astfel nici Biserica creştină.

Sintetizăm şi spunem: Aşa cum sfântul Luca i-a vorbit lui Teofil din Scripturi, despre dragostea lui Dumnezeu în Cristos şi Duhul Sfânt. Aşa cum Ezdra şi Nehemia le-a vorbit robilor eliberaţi din robia babilonică despre dragostea lui Dumnezeu descrisă în Scripturi, că aceştia plângeau de bucuria mântuirii. Aşa cum sfântul Paul le-a vorbit corintenilor despre Euharistie şi daruri, care sunt dragostea lui Dumnezeu, promisă în Scripturi şi arătată prin Cristos şi Duhul Sfânt. Tot astfel şi noi trebuie să fim în lume martori ai iubirii lui Dumnezeu cel biblic, iubire arătată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt. Când oamenii vor înţelege din cuvântul divin, dragostea lui Dumnezeu pentru ei, dragoste arătată prin Cristos şi Duhul Sfânt, atunci se vor căi de păcatele lor şi le vor plânge de bucuria mântuirii şi îşi vor îndrepta viaţa, ca evreii întorşi din exil (cf. Neh 8,9), ca cei din Corint la Scrisoarea lui Paul (cf. 1Cor 12,12-30) şi ca mulţimea de evrei şi păgâni întorşi la Dumnezeu la predica lui Petru de la Rusalii (cf. Fap 2,37-40).

O fetiţă, după ce citise o frumoasă biografie a unui martir din primele veacuri, a spus mamei sale: "Şi eu vreau să-mi dau viaţa şi să mor pentru credinţa în Isus". Atunci mama i-a răspuns că ea îşi poate oferi viaţa lui Cristos şi până la martiriu, trăind o viaţă de credinţă zi de zi. De aceea, sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997) spunea "Trăiţi în aşa fel încât viaţa voastră să fie un argument al existenţei şi al iubirii lui Dumnezeu". Iar Scrisoarea către Diognet, o scriere din secolul al II-lea, spune aşa: "Nu îmbrăcămintea, nici hrana, nici locuinţa nu-i defineşte pe creştini, ci prezenţa lui Cristos în sufletul şi viaţa lor, prezenţă reactualizată prin Cuvânt, prin sfânta împărtăşanie şi printr-un efort zilnic, care face ca extraordinarul să devină «normal»".

"Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă" (In 6,63).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 711.