Reflecţie la Botezul Domnului - Anul C - 2019

În acel timp, deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: "Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt şi cu foc". În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui, sub chip trupesc, ca un porumbel, şi o voce a fost din cer: "Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată plăcerea". (Evanghelia după sfântul Luca 3,15-16.21-22)

- În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus". Primul act public al lui Cristos a fost botezul său, adică exprimarea solidarităţii lui cu toţi păcătoşii. Acest gest are o profunzime deosebită şi greu de priceput, cum adică Dumnezeu cel de trei ori sfânt primeşte botezul păcătoşilor, care cer iertarea divină prin gestul scufundării într-o apă care să-i purifice nu atât în exterior, cât mai ales în adâncul fiinţei lor, purificare de care Fiul lui Dumnezeu nu avea nevoie.

- Botezul va deveni sacramentul creştin prin care oamenii intră în Biserica lui Dumnezeu, botez exprimat prin cufundarea într-o apă a morţii pentru păcat şi a învierii pentru o viaţă nouă. Însă, înainte de a cere oamenilor acest botez, Cristos însuşi vrea să experimenteze ceea ce va cere viitorilor creştini. Şi dacă botezul înseamnă a muri împreună cu el pentru păcat şi a învia prin el pentru o viaţă nouă (Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă: Rm 6,4), atunci acest prim botez este pentru Cristos un fel de obligaţie asumată anticipat pentru pătimirea, moartea şi învierea lui. Pentru el, botezul în râul Iordan înseamnă "botez în Duhul Sfânt"; botezul sângelui de pe cruce este, în schimb, "botezul cu foc". Primul înseamnă solidaritate cu păcătoşii care vor să fie purificaţi; al doilea botez înseamnă arderea în foc a tuturor păcatelor lumii.

- La botezul în Iordan, Tatăl va confirma că "acesta este Fiul meu iubit", care îndeplineşte voinţa Dumnezeului întreit de mântuire a lumii. Tot la acest botez, Duhul Sfânt, sub forma unui porumbel, ţine legătura între Tatăl din ceruri şi Fiul care se roagă pe pământ. Acest Duh îi aduce Fiului voinţa Tatălui şi-i transmite acestuia rugăciunea Fiului. Perioada între botezul lui Isus în Iordan şi evenimentul morţii şi învierii Fiului corespunde voinţei trinitare de mântuire a lumii.

- La scurt timp după naştere, noi am fost botezaţi, adică am fost curăţaţi de păcatul strămoşesc şi am devenit copiii Tatălui, fraţi cu Fiul lui şi temple ale Duhului Sfânt. Evenimentul extraordinar petrecut în noi la botez, pentru mulţi rămâne îngropat în trecut, iar faptul că sunt creştini nu le schimbă viaţa în mai bine. Cândva am primit un dar de care nu suntem suficient de conştienţi şi îl ţinem închis, captiv al comodităţii şi indolenţei noastre. Botezul lui Isus în Iordan trebuie să reaprindă conştiinţa importanţei botezului nostru şi a responsabilităţilor creştine care derivă din el.

- În modul cum suntem educaţi, ca şi în mentalitatea noastră există ideea recompensei în urma unor fapte bune care să merite aprecierea şi afecţiunea cuiva. Suntem premiaţi dacă am obţinut o performanţă deosebită. Intrăm în atenţia lumii dacă am săvârşit o bravură demnă a fi publicată în mass-media şi recompensată prin ovaţiile altora, prin vreo medalie sau diplomă, printr-un premiu în bani etc. Acest mod al educaţiei noastre ne poate induce ideea că Dumnezeu ne iubeşte şi ne recompensează în baza meritelor şi bravurilor noastre. O astfel de idee este falsă şi nu redă corect atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi. El ne iubeşte necondiţionat şi nu în baza meritelor noastre. Ne iubeşte, deoarece vede în noi ceea ce putem deveni colaborând cu harul lui. Vede în noi capodopera pe care El a creat-o la începutul lumii. În religia noastră există un Dumnezeu care ne iubeşte şi ne descoperă ceea ce suntem: Fiinţe iubite cu o iubire fără margini. Când privim la noi şi în profunzimea fiinţei noastre ar trebui să vedem întâi de toate nu păcatele şi limitele noastre, ci iubirea unui Dumnezeu care este solidar cu noi în toate, inclusiv în moartea noastră.

- Creştinismul este religia unei iubiri divine pentru om, iubire care niciodată nu va fi cunoscută suficient de noi, oamenii. În acest mister al iubirii infinite suntem chemaţi să pătrundem mereu mai mult, cufundându-ne în apele regeneratoare ale unui botez primit cândva, dar care are nevoie de o continuă actualizare şi trăire chiar şi în cele mai banale fapte ale existenţei noastre zilnice.

Pr. Emil Dumea

lecturi: 541.