Omilia papei la Epifania Domnului (6 ianuarie 2019)

Epifania: cuvântul indică manifestarea Domnului, care, aşa cum spune sfântul Paul în lectura a doua (cf. Ef 3,6), se revelează tuturor neamurilor, reprezentate astăzi de magi. Se dezvăluie astfel realitatea foarte frumoasă a lui Dumnezeu venit pentru toţi: fiecare naţiune, limbă şi populaţie ester primită şi iubită de El. Simbol al acestui lucru este lumina, care ajunge peste tot şi luminează totul.

Or, dacă Dumnezeul nostru se manifestă pentru toţi, totuşi provoacă uimire cum se manifestă. În Evanghelie este relatat un du-te - vino în jurul palatului regelui Irod, chiar în timp ce Isus este prezentat ca rege: "Unde este regele nou-născut al iudeilor?" (Mt 2,2), întreabă magii. Îl vor găsi, dar nu acolo unde se gândeau ei: nu în palatul regal din Ierusalim, ci într-o locuinţă umilă din Betleem. Acelaşi paradox se evidenţia la Crăciun, când Evanghelia vorbea despre recensământul întregului pământ în timpurile împăratului August şi ale guvernatorului Quirinius (cf. Lc 2,2). Dar niciunul dintre puternicii de atunci nu şi-a dat seama că Regele istoriei se năştea în timpul lor. De asemenea, când Isus, pe la treizeci de ani, se manifestă public, precedat de Ioan Botezătorul, Evanghelia oferă o altă prezentare solemnă a contextului, prezentându-i pe toţi cei "mari" de atunci, putere seculară şi spirituală: Tiberiu Cezar, Ponţiu Pilat, Irod, Filip, Lisania, marii preoţi Ana şi Caiafa. Şi conclude: "Cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan în pustiu" (Lc 3,2). Aşadar către niciunul dintre cei mari, ci către un om care s-a retras în pustiu. Iată surpriza: Dumnezeu nu iese în evidenţă în lume pentru a se manifesta.

Ascultând acea listă de personaje ilustre, ar putea veni ispita de "a îndrepta luminile" asupra lor. Am putea crede: ar fi fost mai bine dacă steaua lui Isus ar fi apărut la Roma pe colina Palatin, de unde August domnea asupra lumii; tot imperiul ar fi devenit imediat creştin. Sau, dacă ar fi luminat palatul lui Irod, acesta ar fi putut face bine, în loc să facă rău. Însă lumina lui Dumnezeu nu merge la cel care străluceşte de lumină proprie. Dumnezeu se propune, nu se impune; luminează, dar nu orbeşte. Este mare mereu ispita de a confunda lumina lui Dumnezeu cu luminile lumii. De câte ori am urmat strălucirile seducătoare ale puterii şi ale ieşirii în evidenţă, convinşi că aducem o slujire bună Evangheliei! Dar astfel am îndreptat luminile spre partea greşită, pentru că Dumnezeu nu era acolo. Lumina sa blândă străluceşte în iubirea umilă. Apoi, de câte ori, ca Biserică, am încercat să strălucim de lumină proprie! Dar nu suntem noi soarele umanităţii. Suntem luna, care, chiar cu umbrele sale, reflectă lumina adevărată, pe Domnul. Biserica este mysterium lunae şi Domnul El este lumina lumii (cf. In 9,5). El, nu noi.

Lumina lui Dumnezeu merge la cel care o primeşte. Isaia în prima lectură (cf. 60,2) ne aminteşte că lumina divină nu împiedică întunericul şi ceaţa deasă să acopere pământul, dar străluceşte în cel care este dispus s-o primească. De aceea profetul adresează o invitaţie, care interpelează pe fiecare: "Ridică-te, luminează-te!" (60,1). Trebuie să ne ridicăm, adică să ne sculăm din propriul sedentarism şi să ne dispunem să mergem. Altminteri rămânem pe loc, precum cărturarii consultaţi de Irod, care ştiau bine unde s-a născut Mesia, dar nu s-au mişcat. Şi apoi trebuie să ne îmbrăcăm în Dumnezeu care este lumina, în fiecare zi, până când Isus devine haina noastră zilnică. Însă pentru a îmbrăca haina lui Dumnezeu, care este simplă ca lumina, trebuie mai întâi să dezbrăcăm hainele pompoase. Altminteri facem ca Irod, care în locul luminii divine prefera luminile pământeşti ale succesului şi ale puterii. În schimb, magii realizează profeţia, se ridică pentru a fi îmbrăcaţi în lumină. Numai ei văd steaua pe cer: nu cărturarii, nu Irod, nimeni din Ierusalim. Pentru a-l găsi pe Isus trebuie stabilit un itinerar diferit, trebuie luată o cale alternativă, calea sa, calea iubirii umile. Şi trebuie menţinută. De fapt, Evanghelia de astăzi se încheie spunând că magii, după ce l-au întâlnit pe Isus, "pe un alt drum s-au întors în ţara lor" (Mt 2,12). Un alt drum, diferit de cel al lui Irod. O cale alternativă lumii, ca aceea parcursă de cei care la Crăciun stau cu Isus: Maria şi Iosif, păstorii. Ei, ca magii, au lăsat locuinţele lor şi au devenit pelerini pe căile lui Dumnezeu. Pentru că numai cel care lasă propriile alipiri lumeşte pentru a porni la drum găseşte misterul lui Dumnezeu.

Este valabil şi pentru noi. Nu e suficient a şti unde s-a născut Isus, precum cărturarii, dacă nu ajungem la acel unde. Nu e suficient a şti că Isus s-a născut, ca Irod, dacă nu-l întâlnim. Când acel unde al său devine unde al nostru, când acel când al său devine când al nostru, persoana sa devine viaţa noastră, atunci profeţiile se împlinesc în noi. Atunci Isus se naşte înăuntru şi devine Dumnezeu viu pentru mine. Astăzi, fraţi şi surori, suntem invitaţi să-i imităm pe magi. Ei nu discută, nu, ci merg; nu rămân să privească, ci intră în casa lui Isus; nu se pun în centru, ci se prosternă în faţa Lui, care este centrul; nu se fixează în planurile lor, ci se dispun să meargă pe alte drumuri. În gesturile lor există un contact strâns cu Domnul, o deschidere radicală la El, o implicare totală în El. Cu El folosesc limbajul iubirii, aceeaşi limbă pe care Isus, încă prunc, o vorbeşte deja. De fapt, magii merg la Domnul nu pentru a primi, ci pentru a dărui. Ne întrebăm: la Crăciun am dus vreun dar lui Isus, pentru sărbătoarea sa, sau am schimbat daruri numai între noi?

Dacă am mers la Domnul cu mâini goale, astăzi putem remedia. De fapt, Evanghelia ne prezintă, ca să spunem aşa, o mică listă de cadouri: aur, tămâie şi smirnă. Aurul, considerat elementul cel mai preţios, aminteşte că lui Dumnezeu trebuie să i se dea primul loc. Trebuie adorat. Dar pentru a face asta trebuie să ne privăm pe noi înşine de primul loc şi să ne credem nevoiaşi, nu autosuficienţi. Iată atunci tămâia, care simbolizează relaţia cu Domnul, rugăciunea, care ca mireasmă se înalţă la Dumnezeu (cf. Ps 141,2). Dar, aşa cum tămâia pentru a parfuma trebuie să ardă, tot aşa pentru rugăciune trebuie "să ardem" un pic de timp, să-l oferim pentru Domnul. Şi trebuie să facem asta cu adevărat, nu numai în cuvinte. Cu privire la fapte, iată smirnă, unguent care va fi folosit pentru a învălui cu iubire trupul lui Isus depus de pe cruce (cf. In 19,39). Domnul îi este plăcut ca să ne îngrijim de trupurile încercate de suferinţă, de carnea sa mai slabă, de cel care a rămas în urmă, de cel care poate doar primi fără a da nimic material în schimb. Este preţioasă în ochii lui Dumnezeu milostivirea faţă de cel care nu are să dea înapoi, gratuitatea! Este preţioasă în ochii lui Dumnezeu gratuitatea. În acest timp de Crăciun care se îndreaptă spre sfârşit, să nu pierdem ocazia pentru a oferi un cadou frumos Regelui nostru, venit pentru toţi nu pe scenele fastuoase ale lumii, ci în sărăcia luminoasă din Betleem. Dacă vom face asta, lumina sa va străluci asupra noastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 399.