Omilia papei Francisc la începutul anului (1 ianuarie 2019)

"Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori" (Lc 2,18). A ne mira: la asta suntem chemaţi astăzi, la încheierea Octavei de Crăciun, cu privirea încă îndreptată spre Pruncul născut pentru noi, sărac în toate şi bogat în iubire. Mirarea: este atitudinea pe care trebuie s-o avem la începutul anului, pentru că viaţa este un dar care ne dă posibilitatea de a reîncepe mereu, chiar şi de la condiţia cea mai joasă.

Dar astăzi este şi ziua în care să ne mirăm în faţa Născătoarei de Dumnezeu: Dumnezeu este un prunc mic în braţele unei femei, care-l hrăneşte pe Creatorul ei. Statuia pe care o avem în faţa noastră o arată pe Mama şi pe Prunc aşa de uniţi încât par un singur lucru. Este misterul de astăzi, care provoacă o mirare infinită: Dumnezeu s-a legat cu omenirea, pentru totdeauna. Dumnezeu şi omul mereu împreună, iată vestea bună de început de an: Dumnezeu nu este un stăpân distant care locuieşte solitar în ceruri, ci Iubirea întrupată, născut ca şi noi dintr-o mamă pentru a fi fratele fiecăruia, pentru a fi aproape: Dumnezeul apropierii. Stă pe genunchii mamei sale, care este şi mama noastră, şi de acolo revarsă asupra omenirii o duioşie nouă. Şi noi înţelegem mai bine iubirea divină, care este paternă şi maternă, ca aceea a unei mame care nu încetează să creadă în copii şi nu-i abandonează niciodată. Dumnezeu-cu-noi ne iubeşte independent de greşelile noastre, de păcatele noastre, de modul în care facem să meargă lumea. Dumnezeu crede în omenire, unde se evidenţiază, prima şi inegalabilă, Mama sa.

La începutul anului, să-i cerem ei harul mirării în faţa Dumnezeului surprizelor. Să reînnoim mirarea de la începuturi, când s-a născut în noi credinţa. Născătoarea de Dumnezeu ne ajută: Mama care l-a născut pe Domnul, ne naşte şi pe noi Domnului. Este mamă şi renaşte în copii mirarea credinţei, deoarece credinţa este o întâlnire, nu este o religie. Viaţa, fără mirare, devine cenuşie, previzibilă; tot aşa şi credinţa. Şi Biserica are nevoie să reînnoiască mirarea de a fi locuinţă a Dumnezeului celui viu, Mireasa Domnului, Mamă care naşte copii. Altminteri, riscă să se asemene cu un muzeu frumos al trecutului. "Biserica muzeu". În schimb, Sfânta Fecioară Maria aduce în Biserică atmosfera de casă, a unei case locuite de Dumnezeul noutăţii. Să primim cu uimire misterul Născătoarei de Dumnezeu, ca locuitorii din Efes în timpul Conciliului. Ca şi ei o aclamăm "Sfântă Născătoare de Dumnezeu". De ea să ne lăsăm conduşi, să ne lăsăm îmbrăţişaţi, să ne lăsăm luaţi de mână.

Să ne lăsăm conduşi. Asta mai ales în momentul de nevoie, când suntem încâlciţi în nodurile cele mai încurcate ale vieţii, pe bună dreptate să privim la Sfânta Fecioară Maria, la Mama. Dar este frumos înainte de toate să ne lăsăm priviţi de Sfânta Fecioară Maria. Când ne priveşte, ea nu vede nişte păcătoşi, ci nişte fii. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului; ochii celei pline de har oglindesc frumuseţea lui Dumnezeu, reflectă asupra noastră paradisul. Isus a spus că ochiul este "candela trupului" (Mt 6,22): ochii Sfintei Fecioare Maria ştiu să lumineze orice întuneric, reaprind peste tot speranţa. Privirea sa îndreptată spre noi spune: "Dragi fii, curaj; sunt aici eu, mama voastră!".

Această privire maternă, care revarsă încredere, ajută să creştem în credinţă. Credinţa este o legătură cu Dumnezeu care implică întreaga persoană, şi care pentru a fi păzită are nevoie de Născătoarea de Dumnezeu. Privirea sa maternă ne ajută să ne vedem fii iubiţi în poporul credincios al lui Dumnezeu şi să ne iubim între noi, dincolo de limitele şi de orientările fiecăruia. Sfânta Fecioară Maria ne înrădăcinează în Biserică, unde unitatea contează mai mult decât diversitatea, şi ne îndeamnă să ne îngrijim unii de alţii. Privirea Mariei aminteşte că pentru credinţă este esenţială duioşia, care stăvileşte lâncezeala. Duioşie: Biserica duioşiei. Duioşie, cuvânt pe care astăzi mulţi vor să-l şteargă din dicţionar. Când în credinţă este loc pentru Născătoarea de Dumnezeu, nu se pierde niciodată centrul: Domnul, pentru că Maria nu se indică niciodată pe ea însăşi, ci pe Isus; şi pe fraţi, pentru că Maria este mamă.

Privire a Mamei, privire a mamelor. O lume care priveşte la viitor fără privire maternă este mioapă. Poate că va mări profiturile, dar nu va mai şti să vadă în oameni nişte fii. Vor fi câştiguri, dar nu vor fi pentru toţi. Vom locui în aceeaşi casă, dar nu ca fraţi. Familia umană se întemeiază pe mame. O lume în care duioşia maternă este redusă la simplu sentiment va putea să fie bogată în lucruri, dar nu bogată în ziua de mâine. Născătoare de Dumnezeu, învaţă-ne privirea ta asupra vieţii şi îndreptă-ţi privirea ta spre noi, spre mizeriile noastre. Întoarce spre noi ochii tăi cei milostivi.

Să ne lăsăm îmbrăţişaţi. După privire, intră în joc aici inima, în care, spune Evanghelia de astăzi, "Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le" (Lc 2,19). Adică Sfânta Fecioară Maria avea totul la inimă, îmbrăţişa totul, evenimente favorabile şi contrare. Şi totul medita, adică ducea la Dumnezeu. Iată secretul său. În acelaşi mod are la inimă viaţa fiecăruia dintre noi: doreşte să îmbrăţişeze toate situaţiile noastre şi să le prezinte lui Dumnezeu.

În viaţa fragmentată de astăzi, în care riscăm să pierdem firul, este esenţială îmbrăţişarea Mamei. Există atâta dispersare şi solitudine în jur: lumea este în întregime conectată, dar pare tot mai neunită. Avem nevoie să ne încredinţăm Mamei. În Scriptură ea îmbrăţişează atâtea situaţii concrete şi este prezentă acolo unde este nevoie: merge la verişoara Elisabeta, vine în ajutorul mirilor din Cana, îi încurajează pe discipoli în cenacol... Maria este remediu la singurătate şi la dezagregare. Este Mama consolării, care con-solează: stă cu cel care este singur. Ea ştie că pentru a consola nu sunt suficiente cuvintele, este nevoie de prezenţă; şi acolo este prezentă ca mamă. Să-i permitem să îmbrăţişeze viaţa noastră. În Salve Regina o numim "viaţa noastră": pare exagerat, pentru că Cristos este viaţa (cf. In 14,6), însă Maria este aşa de unită cu El şi aşa de aproape de noi încât nu există nimic mai bun decât să punem viaţa în mâinile sale şi s-o recunoaştem "viaţa, dulceaţa şi speranţa noastră".

Şi apoi, pe drumul vieţii, să ne lăsăm luaţi de mână. Mamele îi iau de mână pe copii şi îi introduc cu iubire în viaţă. Dar câţi copii astăzi, mergând pe cont propriu, pierd direcţia, se cred puternici şi se rătăcesc, se cred liberi şi devin sclavi. Câţi, uitând de afectul matern, trăiesc supăraţi pe ei înşişi şi indiferenţi faţă de toate! Câţi, din păcate, reacţionează la tot şi la toţi cu otravă şi răutate! Viaţa este aşa. A ne arăta răi uneori pare chiar simptom de tărie. Dar este numai slăbiciune. Avem nevoie să învăţăm de la mame că eroismul se află în dăruire, tăria se află în a avea milă, înţelepciunea se află în blândeţe.

Dumnezeu nu s-a lipsit de Mamă: cu atât mai mult avem nevoie noi de Mamă. Isus însuşi ne-a dat-o, nu într-un moment oarecare, ci de pe cruce: "Iată mama ta!" (In 19,27) i-a spus discipolului, fiecărui discipol. Sfânta Fecioară Maria nu este ceva opţional: trebuie primită în viaţă. Este Regina păcii, care învinge răul şi conduce pe căile binelui, care readuce unitatea între fii, care educă la compasiune.

Ia-ne de mână, Marie! Agăţaţi de tine vom depăşi turnantele cele mai înguste ale istoriei. Du-ne de mână pentru a redescoperi legăturile care ne unesc. Adună-ne împreună sub mantia ta, în duioşia iubirii adevărate, unde se reconstituie familia umană: "Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu". Să spunem asta toţi împreună Sfintei Fecioare Maria : "Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu".

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 669.